Scriitorul olandez Joris van Os nu a reușit să fie publicat decât după ce a pretins că este o femeie marocană

Când prestigioasa revistă literară olandeză Hollands Maandblat a primit manuscrisul scriitoarei marocane Sadika Almakhadie a fost atât de încântată, încât nu doar că a publicat-o (și-ncă de două ori!), dar i-a mai dat și o bursă ca să continue să scrie proză.

„Scriitura ta este atât de bună, atât de pură, ritmul tău, imaginile tale – e clar că ai un talent autentic”, s-au extaziat șefii unei importante edituri olandeze.

Alții au plusat: „Ar trebui să scrie un roman sau o colecție de povestiri. Este cu adevărat bună!”

O escroacă onestă, cu talent la scris

Sadika Almakhadie devenise peste noapte fenomenul literar pe care toate editurile prestigioase din Olanda (Podium, Thomas Rap, Atlas Contact) se băteau să-l publice.

Stelele apar și nu știi niciodată dacă dispar la fel de repede, așa că Thomas Rap nu bate pasul pe loc și aranjează o întâlnire cu minunata și promițătoarea Sadika Almakhadie.

Această editură de top vrea să-I propună tinerei voci literare născute în 1997 în orașul marocan Essaouira să-I publice romanul său, „Orașul celor o mie de versuri”.

Chestia e că, mai înainte de a se întâlni de facto, cei de la Thomas Rap îi dăduseră Sadikăi un search pe google și nu găsiseră mai nimic. O zi de naștere și un oraș natal era tot ce știa google despre Sadika.

Cu câteva ore înaintea întâlnirii, entuziasmul lor se cumințește, iar suspiciunea că Sadika nu e reală se adeverește atunci când în cadrul ușii apare Joris Van Os – un pricăjit bărbat alb, de vârstă medie, plictisitor și cu început de chelie.

Quot erat demonstrandum!

Revenind la începuturile literare ale lui Van Os, acesta admite că aparențele contează.

Din păcate, această constatare vine după ce realitatea din teren arată că o publicație respectabilă nu te publică decât dacă ești „exotic” (așa cum strigase în gura mare un editor la o petrecere).

Joris Van Os nu reușise să fie publicat cu numele său, dar, de îndată ce tânăra scriitoare marocană Sadika Almakhadie, (invenția genială, altfel, a lui Van Os) a trimis același manuscris la aceeași publicație, a primit imediat un loc în pagină.

„Nu pot nega că acest lucru se întâmplă, din păcate. Mi-e teamă că mai mult de jumătate dintre edituri pun mare preț pe asta. Dar noi ne uităm altfel la cărți. Nu ne pasă, atâta timp cât ești un scriitor bun. Și ești un scriitor foarte bun!”, îi spun, încurcați, cei de la editură lui Van Os. O „tânără femeie albă” aflată la întâlnire, care preda „metodă didactică intersecțională și decolonizată” nu este entuziasmată, invocând argumentul „apropierii culturale, chiar a blackface-ului”.

Editura dă înapoi. În aer plutește ideea că „persoanele albe, cisgen” se confruntă cu un punct mort în carieră.

Câteva zile mai târziu, editura îi comunică lui Van Os că romanul său a fost refuzat.

Corectitudinea politică atârnă mai greu decât arta

Ca un scriitor să-și falsifice identitatea s-a mai întâmplat la Holland Maandblat, care, cu douăzeci de ani în urmă, mai publicase un alt autor inexistent: Yusef el Halal.

Când Joris van Os a făcut publică întâmplarea cu editura, cei din urmă au reacționat destul de recalcitrant, spunând că relatarea sa a fost „selectivă și tendențioasă”. „Publicarea este o chestiune de încredere reciprocă, fără să fie nevoie să stai mereu în gardă, iar acest lucru nu este posibil cu acest autor”, au scris aceștia în replică.

Există, așadar, un cinism, o ipocrizie de marketing ale editorilor? Desigur. O relație încordată între literatură și corectitudine politică? Povestea lui Van Os arată că da. Povestea lui Mary Anne (scriitoarea britanică ce a trebuit să-și inventeze o identitate de bărbat ca să poată să fie publicată, în secolul al XVIII-lea sub numele de George Elliot) arată că da. Povestea inexistentului Yusuf el Halal. Arată că da.