O carte pe zi: „O mie de ani fără o zi” de Ingrid Beatrice Coman-Prodan

„Iubire pură, fără formă, iubirea dinaintea primului om şi a primei femei, iubirea dinaintea primei lumi şi a primului univers.”

Scriu editorii: „<<O mie de ani fără o zi>> este o poveste de dragoste peste timpuri, care traversează ţări şi destine, din viaţă în viaţă şi din moarte în moarte.

În noaptea tumultoasă din primăvara anului 1243, în cetatea din Monségur, Franţa, Sigrid şi Darl se trezesc cu jandarmii Inchiziţiei la uşă în toiul nopţii, veniţi să îndeplinească o fărădelege care va răvăşi destinul omenirii vreme de multe secole.

Vor muri amândoi până în zori, şi nu le va mai fi dat să se întâlnească decât opt sute de ani mai târziu, pe pământ românesc, când se vor regăsi pe tărâmul care de mii de ani păstrează în el o pecete divină: Moldova.

În inima ei se va petrece minunea pentru care au plătit un preţ atât de mare: iubirea perfectă, dincolo de durere şi de moarte, din care se va naşte o făptură cu harul mântuirii în suflet, cea din urmă speranţă pentru omenirea care se încăpăţânează, de secole încoace, să-şi fie propriul ei duşman.”

Nu greşesc editorii în acest succint text de promovare, dar este prea puţin. De aceea trebuie să spunem mai multe despre această carte foarte bine scrisă, cu un subiect aproape la modă şi care totuşi diferă pe de-a-ntregul de ce s-a mai scris, o carte care – după părerea semnatarului acestei rubrici - ar putea apărea cu un succes răsunător oriunde în lumea mare, încât editorul român ar trebui, poate, să se gândească s-o prezinte unei mari case de editură străină şi să aibă câştig.

O carte în care se amestecă magia, fabulosul, parţial science-fiction, realismul magic, cu o imaginaţie debordantă a autorului care te poartă prin secole, ţări nenumărate, vitregii şi mai ales căutări, cu scene dure de arderi pe rug, spânzurări pentru ispăşirea unor păcate cumplite, violuri, dar în egală măsură şi descrieri de locuri şi peisaje fabuloase, aproape ireale, scene de intens şi firesc amor fizic, discuţii aproape nesfârşite despre viaţă, rolul şi destinul omului, relaţia sa cu natura şi cu Dumnezeu, discuţii dense şi pline de substanţă, între care se strecoară şi puncte de vedere ale apărătorilor ecologişti. Toate culminând cu căutarea supremă, a Iubirii.

Sunt o mulţime de scene memorabile fabuloase, de realism magic sud-american de-a dreptul: copila abia născută îngropată sub un nuc din curtea casei căruia i-a transmis pe scoarţă semnul înscris de generaţii pe glezna fiecărei fete născute în neamul ei şi al cărei trup, reciproc, a crescut, ghemuit, în sicriu, din rădăcinile nucului; sau ninsoarea de pulbere de oase care acoperă totul după o ardere pe rug a unor femei nevinovate; sau scena halucinantă a morţii mamei pe care copila o plânge cu înverşunare trei zile, nedezlipindu-se de sicriu până când bătrâna se ridică din morţi şi-i cere să înceteze, pentru că acolo unde se duce ea e lumină şi bine.

Cele două personaje principale – Sigrid, care apare prin veacuri cu felurite alte nume şi renaşte sub diferite chipuri, inclusiv al principesei Maria, fiica regelui Carol I şi a reginei Elisabeta, moartă la cinci ani de scarlatină (foarte riscantă transformare); şi Darl, care reapare după secole ca Diodor - trebuie să aducă la împlinire Profeţia, care „este de fapt un cod de supravieţuire a vieţii pe pământ.” „Profeţia a fost scrisă când nimeni nu scria încă, atunci când cărţile de istorie narează că oamenii trăiau ca bestiile şi poate încă se mai chinuiau să rămână în echilibru pe două picioare.” A fost nevoie ca Sigrid să treacă prin unsprezece vieţi (mai bine de opt sute de ani, după ce, înainte, trecuseră o mie de ani fără o zi şi totul să dăduse peste cap), pentru ca să ajungă în zilele noastre când se petrece şi rememorarea şi climaxul, unsprezece vieţi cu naşteri în diferite locuri ale lumii, sub diferite nume, cu iubiri anoste ori neînsemnate, vieţi adesea sfârşite pe rug sau sub ghilotină sau oricum tragic, cu permanente căutări. Iar în timpul acesta Diodor (sau Darl) renăştea şi el doar pentru a veghea asupra ei, sub forme diverse. Sigrid a trăit un şir de vieţi imperfecte, fiecare viaţă nefiind altceva decât o şansă în plus de repetiţie pentru ceea ce conta cu adevărat; una dintre reguli era că nu putea să-şi pună capăt zilelor singură, trebuia să aibă răbdare şi să moară de o moarte sau alta. Unsprezece vieţi din care îşi aduce aminte fiecare frântură, fiecare durere, vieţi în care i-a fost frică şi a ajuns să-i fie frică de frică, frică mai ales de singurătate, pentru că omul nu poate trăi singur, dar a trecut mai departe, până l-a întâlnit din nou pe El. Rătăcind prin lume ca o taină, plătind tribut mereu nevoii disperate de a fi iubită cu orice preţ, chiar şi cu cel al vieţii ori al cunoaşterii.

Şi toate eforturile mereu luate de la capăt ale acestei perechi nu au decât un singur scop: să încerce să întrerupă dezastrul spre care se îndreaptă lumea, prin cea mai sublimă formă de iubire.

O poveste de iubire sublimată, poveste absolută, povestea tuturor, înmulţită la nesfârşit în nenumărate forme imperfecte de iubire. O carte cu un mesaj superb.

Ingrid Beatrice Coman-Prodan (născută la Tecuci, în 1971), este o scriitoare de limbă italiană, engleză şi română. Scrierile sale abordează în special teme de natură socială, istorică şi psihologică, aplecându-se cu predilecţie asupra figurilor umane de obicei lăsate în umbră, aşa-zişii eroi minori, pe nedrept uitaţi, care însă şi-au lăsat profund amprenta pe complicata ţesătură a conştiinţei colective. A publicat mai multe romane în italiană, engleză şi română, nuvele şi piese de teatru, a tradus din limba română în italiană şi din limba italiană în română.

Ingrid Beatrice Coman-Prodan. O mie de ani fără o zi. Editura Integral. 411 pag.