O carte pe zi: „Istoria clădirii Şcolii Centrale de fete din Bucureşti”, de Nicolae Şt. Noica

Colegiul Naţional „Şcoala Centrală" este o instituţie de învăţământ preuniversitar din Bucureşti care a funcţionat de-a lungul vremii sub mai multe denumiri (între care şi Pensionatul Domnesc de Fete). A fost construită iniţial printr-o rezoluţie a lui Barbu Ştirbey din 1851. Clădirea actuală datează de la 1890, fiind realizată de arhitectul Ion Mincu, întemeietorul stilului neoromânesc.

Planul, de formă dreptunghiulară, este compus din patru aripi, cu parter şi etaj fiecare, dispuse simetric în jurul unei curţi interioare. Circulaţia şi accesul în toate încăperile se fac printr-o suită de coridoare largi care înconjoară curtea interioară. În partea din spate a curţii se află un mic amfiteatru, iar la etaj se află internatul.

Curtea interioară este mărginită la parter de o suită continuă de arcade trilobate în acoladă, sprijinite pe colonete de piatră. Zidul de deasupra arcadelor este tapisat cu ornamente florale realizate din ceramică colorată.

Pentru construcţia Şcolii Centrale de Fete Bucureşti s-au alocat 750.000 lei. Spre a avea un ordin de mărime a ceea ce însemnau 750.000 lei, să amintim că cheltuielile făcute la construcţia Ateneului Român au fost de 800.000 lei.

„Noua carte a profesorului Nicolae Noica – scrie acad Mugur Isărescu în cuvântul înainte -, despre istoria construcţiei Şcolii Centrale, este - ca şi toate celelalte - rodul repetatelor întoarceri în trecut, de unde aduce dovezi că vocaţia poporului român pentru construcţii durabile se dovedeşte a fi ereditară. Şi că avem un filon sănătos: serii întregi de in¬gineri şi arhitecţi români, care şi-au afirmat şi reafirmat vocaţia şi priceperea de a construi durabil, de a construi monumental. Specialişti ce s-au format pe pământul româ¬nesc, chiar dacă studiile şi le-au făcut sau şi le-au desăvârşit în afara ţării.

Clădirea Şcolii Centrale, asemenea altor numeroase clădiri monumentale, n-ar fi rezistat până acum şi nu ne-am mândri cu ea dacă n-ar fi fost durată într-un timp în care edificiile de asemenea anvergură erau înălţate de oameni cu minţi de constructori şi cu suflete de artişti. Parcurgând paginile acestei noi cărţi - din seria celor scrise de Nicolae Noica - cititorul va afla detalii tehnice despre construcţia Scolii Centrale şi despre climatul care a făcut posibilă înălţarea acesteia. Un climat dominat de şcoli bune, desocietăţi de dezbateri şi, cu deosebire, de personalităţi ilustre, ce au dus pe culmi construcţiile româneşti.

Veţi găsi în această nouă carte din seria celor despre marile construcţii dovezi semnificative ale grijii deosebite de a construi pentru prezent şi totodată pentru viitor. De a construi în consens cu vremurile în care au fost ridicate, cu stările de lucruri din ţară şi cu împrejurările interne şi internaţionale. Şi cu dorinţa de a înfăţişa cititorilor ce astăzi România de atunci, cu tot ce avea mai promiţător: stilul civilizat de viaţă, morala muncii, cultul onestităţii şi ai valorilor, simţul civic, patriotismul decent. Plus responsabilitatea, demnitatea, onoarea, obişnuinţa cu performanţa.”

O carte în care sunt amintite strategiile pentru construirea unei infrastructuri moderne, programele elaborate, documente de valoare scoase, unele, pentru prima oară la lumină, imagini de arhivă, documente şi, mai ales, informaţii despre constructori despre care aproape nu se mai ştie astăzi – de pildă, cei menţionaţi în capitole speviale la sfârşitul albumului: Spiridon Iorceanu, Petre Ene, Mihail M. Romniceanu, Alexandru Săvulescu.

Nicolae Şt. Noica - Istoria clădirii Şcolii Centrale de fete din Bucureşti. Cuvânt înainte de academician Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naţionale a României. Editura Vremea. 159 pag.