Video Reportaj: Ştefan Luchian,100 de ani de la moarte. Destinul tragic şi opera: Nuduri, flori şi portrete din mahala - VIDEO

Vernisajul expoziţiei "Ştefan Luchian–Desenator", ce comemorează centenarul morţii pictorului Ştefan Luchian,a avut loc pe 28 iunie,la Biblioteca Academiei Române. Lucrările de grafică înfăţişează portrete, nuduri, flori şi peisaje ale pictorului care a schiţat frânturi de lume în tuşe străluminate.

829 afişări

Expoziţia „Ştefan Luchian–Desenator“ cuprinde peste 100 de lucrări de grafică, fotografii (imagini de familie, portrete, lucrări ale pictorului) şi o serie de scrisori selectate din Colecţiile Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei Române. Pe simeze se află desene în cărbune, litografie şi pastel – tehnică în care artistul a excelat şi pe care a transformat-o într-o artă majoră– dar şi acuarele, caracterizate deopotrivă de forţă şi delicateţe.

Acestora li se adaugă câteva lucrări ale unor pictori cu care artistul a colaborat în diferite întreprinderi culturale sau societăţi artistice, cum ar fi Cercul artistic, Tinerimea artistică, Societatea artiştilor independenţi, dar şi opere ale artiştilor pe care Ştefan Luchian i-a admirat şi care i-au influenţat activitatea artistică. În expoziţie se află, de asemenea, documente inedite referitoare la familia sa, corespondenţă, fotografii care îi ilustrează biografia, câteva dintre ele lucrate de fotograful Hr. Duratzo.

Timp de o lună de zile, în perioada 28 iunie – 29 iulie 2016, expoziţia va fi deschisă în sala „Theodor Pallady“ a Bibliotecii Academiei Române şi poate fi vizitată de luni până vineri, în intervalul orar 10-16.

O conferinţă naţională, intitulată „Ştefan Luchian şi epoca sa“ s-a desfăşurat pe 28 iunie, în Aula Academiei Române, între orele 9-17, fiind organizată de Secţia de arte, arhitectură şi audiovizual şi Institutul de Istoria Artei „George Oprescu“ din cadrul Academiei Române, în colaborare cu Universitatea de Arte Bucureşti.

"Stefan Luchian a fost un spirit avangardist, protestar. În pictura sa luminoasă, realitatea este subiectivată de propria personalitate. Modelul impus, rafinamentul expresiv, apare, paradoxal, în contextual unei culturi abia ieşită din epoca rurală", a spus rectorul Universităţii Naţionale de Artă, Cătălin Bălescu, la coferinţa de marţi.

Tuşa de culoare care irizează lumină

Critica de artă a spus despre Ştefan Luchian că a fost un inovator. La conferinţa "Luchian şi opera sa", în discuţii, s-au împletit istorii din biografia aparte a pictorului cu analize plastice ale operelor sale. Marele aport inovator adus de el în pictura românească din acele vremuri, a fost reprezentat de modul de transpunere a efectelor de lumină, care la el izbucnesc la fiecare tuşă de culoare. Studiind comparativ faţă de Grigorescu şi Andreescu unde lumina alunecă pe deasupra culorilor, ca o sărbătoare la primul, sau cu inflexiuni meditative la al doilea, la Luchian, lumina a devenit arbitru al culorii, dând preţioziţăţi de nestemată picturii finale. Luchian a fost un febril cercetător în rezolvarea situaţiilor ce apăreau în şi între diferitele tehnici ale pastelului, acuarelei sau ale uleiului. Vrând să atribuie lucrărilor sale o cromatică de înaltă ţinută cu un ecleraj cât mai vibrant, Luchian a preluat din lecţiile impresionismului folosirea culorii pure. El a urmărit să redea realitatea cu caracteristicile sale ce o permanentizează în efemer, respingând în acelaşi timp subordonarea imaginilor de lumina mereu mişcătoare a zilei. Ştefan Luchian, fidel unei viziuni proprii, a încercat regruparea imaginilor din realitatea cotidiană în sinteze originale care se bazau tocmai pe construcţia culorii ca mediu purtător al spaţiului şi al luminii.

Folosind mijloace diferite şi cu un alt temperament, experienţa artistică a lui Luchian poate fi comparată cu cea a lui Van Gogh. Diferenţa dintre cei doi, fundamentală de altfel, ţine de structură, opera lui Luchian fiind echilibrată, calmă şi lipsită de acea fervoare năucitoare care inundă tablourile maestrului olandez. În plus faţă de diferenţierea temperamentală, se poate adăuga cu siguranţă componentele artei populare româneşti caracterizate prin intensităţi cromatice şi smalţuri vibrante, fără a uita o supleţe ritmică a jocurilor decorative.

Ştefan Luchian a fost pictorul romantic, damnatul, iar criticii de artă spun că din boală s-a zămislit opera.

Fiecare floare pictată de Luchian pare să fie un martiraj, anemonele sale nu au fragezimea florilor simple. Pentru fragilul şi maladivul Luchian natura era o utopie. Vasile Florea, autorul unui volum de "Istorie a artei româneşti" remarca în pânzele lui Luchian un tip aparte de sentimentalism masculin. El a fost atât pictorul boem, cu hainele-n dezordine, dar şi dandy. Era descris de un cronicar al vremii drept "un leneş distins."

Biografia pictorului

Ştefan Luchian s-a născut la 1 februarie 1868, Ştefăneşti, Botoşani şi a murit la 28 iunie 1916, Bucureşti. Era supranumit poetul plastic al florilor .

Cu o vocaţie declarată încă din şcoala primară, l-a avut în perioada de formare ca maestru nedisputat pe Nicolae Grigorescu. Educaţia sa plastică a început la Şcoala de Belle-Arte, dar a fost completată la München şi Paris.

Prin opera sa, Luchian s-a dovedit o personalitate artistică originală, afirmându-se cu o pictură generoasă, vibrantă şi care, prin paleta sa cromatică plină de lumină, prin poziţia artistică înnoitoare, precum şi printr-o scânteietoare expunere a limbajului, a reuşit să transmită privitorului un mesaj discret şi subtil despre condiţia umană.

A reuşit să fixeze în memorie „splendorile scânteietoare” ale peisajului românesc, pe care l-a redat într-o serie întreagă de opere, adevărate miracole de simplitate şi de fineţe, de sinteză cromatică şi arhitecturală a formelor, de colorit strălucit şi delicat totodată. Referindu-se la arta picturii, Luchian spunea:

"Natura nu trebuie s-o imiţi, nici să o copiezi, trebuie să lucrezi în felul ei... Cum se poate lucra în felul ei? Să ştii să observi, asta-i cheia... Natura îţi dă poveţe, când te pricepi să observi. Noi, artiştii, privim cu ochiul, dar lucrăm cu sufletul.", citim în cartea lui Vasile Drăguţ, "Ştefan Luchian", Editura Meridiane, Bucureşti, 1968.

Concepţia lui Luchian despre artă s-a integrat mereu pe o traiectorie care a contrazis arta academistă a timpului său, artă care era aservită unor gusturi de salon, reticentă oricărei înnoiri şi ostilă reprezentării realiste a vieţii. Pictura sa a fost în acelaşi timp un semn al atitudinii de protest social, prin faptul că a redat viaţa de trudă a muncitorilor şi a evocat condiţia mizeră şi socială a mahalalelor de odinioară. Regăsim astfel în tematica sa oameni nevoiaşi şi umili, cu personalităţi de netăgăduit care au găsit în Luchian un perfect rezoneur de o neîngrădită afecţiune. Mai receptiv la nevoile şi suferinţele altora decât la propria boală, Luchian le-a înfăţişat fără ostentaţie, cu discreţie şi foarte simplu.

Cu o stare materială precară şi bolnav de scleroză multiplă după 1900, a ajuns să picteze ţintuit în fotoliu şi cu penelul legat de încheietura mâinii. În această perioadă în care şi-a concentrat toată energia creatoare, toată pasiunea pentru natură şi toată dragostea pentru viaţă şi pentru frumos spre pictarea florilor, Luchian a alăturat tehnicii uleiului, pentru peisaj şi pentru multe dintre naturile moarte cu flori, pastelul, cu care a ajuns la o măiestrie neegalată.

Corpul gol al florii. Anemonele lui Luchian

Biografia pictorului adaugă o undă emoţională, ce încarcă mistic în principal tablourile cu flori. A început să picteze natură moartă abia atunci când s-a îmbolnăvit. Se spune că avea câţiva oameni de încredere care aranjau florile în vas în faţa sa. Acest soi de tipic artistic dura mai multe ore, căci era întrerupt de momentele de contemplaţie ale pictorului. Atunci când picta flori, Luchian pare să nu vadă petalele, tulpinele, staminele, ci picturalitatea pură, formele şi culorile. Realitatea se răstoarna, “trebuie ca subiectul să fie învăluit”, spunea Luchian. Atunci când florile i se păreau aranjate desăvârşit, Luchian avea un scurt moment de euforie, fredona un pasaj din "Oda Bucuriei" şi începea să picteze.

În naturile moarte semnate de Luchian, vasul cu flori este aşezat central în tablou. Înfrunta privitorul. Corpul gol al florii capată calibru metafizic. Pictorul era bolnav, este nevoit să picteze repede florile, pentru a păstra prospeţimea. În camera în care se claustra, vasul cu flori irizează lumină şi culoare. Leacuri simbolice împotriva plictisului morbid, după ce boala se înfăşura treptat în jurul mâinilor sale ca un şarpe, erau florile.

Începând cu expoziţia Tinerimii artistice din anul 1908, unde a participat cu mai multe tablouri cu flori (Garoafe, Trandafiri şi Anemone), creaţia artistică a lui Ştefan Luchian a fost marcată progresiv, ca şi boala care avansa, de prezenţa tematicii florilor. Le iubea coloritul şi gingăşia pură, le aşeza în oale de pământ: „fiindcă sunt de la noi, le stă frumos într-o oală făcută tot la noi”, compoziţia o executa cu mare grijă, reuşind prin aranjamentul lor să creeze adevărate poeme cromatice. Organizarea florilor urmează un tipic obişnuit - vasul cu flori rostuite simplu, dar cu o grijă studiată la care foloseşte lărgirea bazei compoziţionale prin risipirea câtorva flori pe masă pentru echilibrarea rapelurilor cromatice. Chiar dacă organizarea florilor este aceeaşi în majoritatea lucrărilor sale, cromatica abordată fiecăreia dintre ele duce la o nesfârşită varietate. Se observă că linia constructivă este concepută în curbă largă sau ascendentă, linie care aduce un ritm lăuntric, într-o compoziţie în care dialogurile cromatice sunt când grave, când scânteietoare, când vesele sau melancolice şi care urmează de fapt starea sufletească a artistului. Cu strălucire şi carnaţie antropomorfizată, vibrând de viaţă, incandescente, florile lui Ştefan Luchian pot fi considerate pagini dintr-un jurnal intim desenat cu penelul.

Iată ce spunea poetul Tudoar Arghezi despre Ştefan Luchian:

„De i se va încerca vreodată portretul cu cuvinte, biograful simţirii acestui artist neasemănat va putea începe să-l scrie cu o închinare pentru spiritul lui tolerant, pentru sufletul lui primitor ca o casă albă, prieten al tinereţii şi al talentelor nerecunoscute de burţile verzi şi uscate ale artei. Luchian este, mai mult decât mulţi pictori, omul artei sale. Pentru tablourile lui el e ceea ce-s fluturii pentru câmpie, ale căror culori se reproduc pe pânza aripilor albă. Dacă trupu-i muncit de toate sfintele dureri, nu este de catifea şi mătasă, ochii lui Luchian, iluminaţi de-o flacără adâncă, poartă-ntr-înşii ştofa strălucită a tuturor tablourilor lui.", scrie Tudor Arghezi, după cum citim în cartea "Ştefan Luchian" scrisă de Vasile Drăguţ.

 

 

Dacă ţi-a plăcut articolul, urmăreşte MEDIAFAX.RO pe FACEBOOK »

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici