Economia atenției: cum ne sunt furate timpul și concentrarea în era „creierelor putrezite”

Îi spun brainrot. Videoclipuri scurte și banale, suficient de stimulante cât să te țină lipit de ecran, derulând în transă prin tot ce îți aruncă algoritmul mai departe; nu destul de plictisitoare încât să-ți desprinzi ochii — adică profitul — de pe ecran. Privitorii sunt ambivalenți. Un astfel de conținut oferă o cale de relaxare, dar și o modalitate de a irosi ore întregi din viață, scrie The Economist.

Economiștii ar putea începe curând să considere brainrot-ul o formă de furt. Din ce în ce mai mult, disciplina modelează atenția ca pe o resursă, alături de pământ, muncă și capital. Atenția este rară și concurențială, în limbaj economic: timpul petrecut pe conținut banal nu poate fi petrecut altundeva. Concentrarea, esențială pentru majoritatea activităților, sporește productivitatea și se consumă chiar și în timpul liber. Pentru a înțelege cu adevărat un articol de ziar, de exemplu, ai nevoie de toată atenția ta — lucru dificil când telefonul e lângă tine.

Privită ca resursă limitată, atenția face legătura între modelele tradiționale ale lui Homo economicus — individul rațional care își maximizează satisfacția — și cel al economiei comportamentale, care este influențat de diverse biasuri cognitive. De ce consumatorii cad mereu în capcana „efectului primei cifre” (left-digit bias) și sunt mai tentați să cumpere ceva cu 2,99 dolari decât cu 3,00, dar nu fac diferența între 2,99 și 2,98?

Pentru că atenția este limitată, iar oamenii folosesc scurtături: 2 e mai mic decât 3, deci de ce să citești restul prețului? În 2003, Christopher Sims, de la Universitatea Princeton, laureat ulterior al Premiului Nobel pentru economie, a dezvoltat modelul „atenției raționale”, potrivit căruia oamenii pot procesa doar o anumită cantitate de informații la un moment dat. Astfel, variabilele macroeconomice — cum ar fi dobânzile și prețurile — se ajustează treptat, nu instantaneu, deoarece oamenii își alocă doar o parte din atenție pentru a urmări știrile economice importante.

Rădăcinile acestei idei merg mai departe, la Herbert Simon, laureat al Premiului Turing în 1975 și al Premiului Nobel pentru economie în 1978, care a introdus conceptul de „raționalitate limitată”. El susținea că oamenii nu aleg întotdeauna opțiunea perfectă, ci una „suficient de bună”, dat fiind mediul informațional în care trăiesc. „Ceea ce consumă informația este evident: consumă atenția celor care o primesc”, scria Simon. „O abundență de informație creează o sărăcie de atenție și necesitatea de a o aloca eficient.” Lumea smartphone-urilor întruchipează perfect această realitate: dorințe nelimitate, resurse limitate — adică o problemă economică clasică.

Totuși, există îngrijorări legate de ideea că atenția poate fi tratată ca o resursă economică, precum munca sau capitalul. Ce este, de fapt, atenția? O analiză realizată de George Loewenstein (Carnegie Mellon University) și Zachary Wojtowicz (MIT) o definește drept „alocarea selectivă a unei resurse mentale rare și concurențiale către o sarcină de procesare a informației”. Această resursă include memoria de lucru, concentrarea selectivă și focalizarea vizuală.

Dar cum „plătești atenție”? Poate însemna „uită-te aici” sau „nu mai visa cu ochii deschiși”, iar aceste acțiuni, deși similare, nu sunt identice. Agregarea lor într-o singură categorie — „atenția” — ridică probleme, așa cum s-a întâmplat și cu noțiunea generală de „capital” în economie.

Mai mult, atenția nu este mereu voluntară. Modelele economice care explică modul în care este alocată se împart, în general, în două tipuri: de sus în jos (top-down) și de jos în sus (bottom-up). În primul caz, agentul economic decide cum își folosește resursa rară — de exemplu, șoferul experimentat care profită de plictiseala drumului pentru a da un telefon. În al doilea caz, mediul înconjurător dictează atenția — prin vibrația unui mesaj sau printr-un copil care sare brusc în stradă. Loewenstein și Wojtowicz merg mai departe: emoțiile, spun ei, pot direcționa atenția. Durerea e greu de ignorat, plictiseala e neplăcută, iar foamea face imposibilă concentrarea pe altceva decât mâncarea. O astfel de perspectivă deschide economiei un teritoriu nou — cel al vieții interioare a lui Homo economicus.

Războiul informațional

Rezistența la brainrot este dificilă. Simon folosea imaginea unei foarfece pentru a descrie raționalitatea limitată: deciziile rezultă din interacțiunea dintre limitările individului și mediul informațional. Întrebarea „care lamă taie?” nu are sens — ambele o fac. La fel, voința individuală este slabă în fața mașinilor de distragere perfect calibrate, care își ajustează algoritmii în timp real pentru a maximiza implicarea. Mediul devine ostil.

Asta ar trebui să-i îngrijoreze pe economiști: dacă atenția este o resursă, atunci nu există drepturi de proprietate asupra ei. Designul ingenios poate să ne-o fure fără ca noi să ne putem apăra. În era smartphone-urilor și a rețelelor sociale, furtul de atenție este ușor și constant.

Se mai poate recupera această resursă? Poate că da — prin norme sociale (bibliotecile, de exemplu, protejează atenția prin liniște) sau, în timp, prin reglementări. Deocamdată, însă, cea mai sigură soluție este personală: când încerci să citești un articol, pune telefonul departe, foarte departe.