COMENTARIU Marius Oprea/ Al treilea război mondial a început deja

O poveste fără personaje e un eseu filosofic şi nu acoperă în mintea umană o realitate. Încetul cu încetul, războiul se depersonalizează. De aici, fireşte, are de cîştigat agresorul. Putin, arhitectul războiului. Cel ce l-a pornit îl şi poate cîştiga, într-o atmosferă care se diluează de la şoc, la nepăsare pentru restul lumii. O lume mai preocupată de a-şi face mai degrabă o datorie simbolică, prin ”sprijin umanitar” şi ”sancţiuni”. Dar ele nu acoperă nici craterele bombelor deja căzute şi nici nu împiedică noi cratere.

Avem tentaţia întodeauna de a socoti că o grozăvie despre care auzim că s-ar fi întîmplat cuiva, nu ni se va întîmpla şi nouă. Că pe noi ne va păzi Dumnezeu, ne vom păzi singuri, n-avem de ce să fim puşi în aceeaşi situaţie etc. E în firea omului, în mecanismul său de autoprotecţie psihică. Dar niciodată asemenea clişee psihologice nu ne vor putea feri şi nimeni nu ne va proteja de valurile unei istorii care se schimbă cu repeziciune.

Nu vrem încă să acceptăm că războiul e lîngă noi. Aşa cum n-am vrut, multă vreme, să acceptăm nici cruzimea pandemiei, iar atunci cînd am înţeles-o şi purtatul măştii n-a mai fost o obligaţie, ci un gest raţional, a fost abia în timpul din urmă, cînd virusul a devenit ceva mai puţin agresiv şi deja numărul zilnic de îmbolnăviri şi morţi de Covid nu mai era demul prima ştire la televizor. După acelaşi proces, nu acceptăm că războiul e lîngă noi. Mai aproape decît ne-am dori, în ipoteza absurdă că ar exista asemenea dorinţă, cad bombe. Continuăm să spunem că nouă nu ni se poate întîmpla aşa ceva. Aşa au crezut şi locuitorii din Mariopol, pînă acum o lună, prinvind la televizor ce se petrecea prin tranşeele din Doneţk şi Lugansk.

Socotim că războiul e o chestiune care ne priveşte secundar, aflată departe de realitatea în care noi trăim. Dar  nu e aşa. Războiul a venit deja – trăim deja aproape într-o economie de război, în care semnele crizei sînt în fiecare zi tot mai puternice. Le resimţim cu toţii. Nici n-am cheltuit vreun euro din ”rezilienţa” de la Uniunea Europeană pentru pandemie, că deja avem de întîmpinat problemele create de deteriorarea globală a economiilor, în urma războiului declanşat de Putin, care a cultivat intens ”patriotismul” rusesc, pînă l-a adus la nesăbuinţă. Reacţia la acest act, privind retrospectiv, a fost corectă, dar tardivă – poate că altfel s-ar fi petrecut lucrurile, dacă sancţiunile impuse Federaţiei Ruse ar fi venit de la începutul anului, cînd a intensificat concentrarea trupelor la graniţele Ucrainei şi intenţiile lui au devenit clare.

A fost evident că va fi război - cel puţin pentru un om ca mine, care cunoaşte cît de cît istorie şi are experienţa de a fi trăit şi cunoaşte comunismul, cît şi pericolul pe care-l reprezintă, cînd se ”cuplează” la naţionalism. Am scris despre asta, cu ceva vreme înainte ca războiul să înceapă. Ca orice ziarist, biet ”cronicar al clipei”, cum spune maestrul Cristoiu, anticipînd o realitate pe care n-o poate bloca. Dar asta nu mă poate împiedica să mă întreb, de ce, dacă eu am văzut lucrurile, cei care le puteau şi opri, din poziţiile de lideri politici europeni şi ai NATO, nu au făcut-o?

Răspunsul e cinic, dar nu poate fi decît unul: din interes. Fiecare zi lipsită de ”decizii radicale” în raport cu ceea ce făcea Federaţia Rusă a fost, de fapt, încă o zi de profit, pentru companii şi multinaţionale occindentale, pentru ţările lor de origine şi politicienii acestora. A fost o linişte scump cumpărată, pentru că fiecare zi anterioară celei de 24 februarie, în care nu s-a făcut nimic pentru a împiedica războiul, e acum plătită înzecit, atît de cei care n-au schiţat vreun gest înainte de această dată pentru a opri conflictul, cît mai ales e plătit în sînge şi suferinţă de ucraineni.

Cu toate acestea, după şocul iniţial, războiul pare că se îndepărtează. Nu în mod real. Ci prin banalizare. E chiar pus la îndoială, nu ca prezenţă, cît mai ales ca realitate care ne poate atinge, în vreun fel. Deşi sîntem deja parte a lui, devine o ficţiune. Cu un super-erou, preşedintele Zelenski, cu o armată determinată, cu cetăţeni care înfruntă urgia cu mîninile goale. Acum, voci care nu se auzeau în primele zile ale războiului sînt din ce în ce mai sonore şi argumentează, în diverse feluri, că n-ar trebui să ne pese. Spun unii că în Ucraina are loc "un război care nu este al nostru". Ceea ce e o reînviere a vechii doctrine a ”neamestecului în treburile altor popoare”, care a făcut posibile în istoria recentă atît genocidul lui Pol Pot, cît şi pe acela din Rwanda. Ambele, pagini ruşinoase din istoria umanităţii.

Alte spuse susţin, la fel de individualist, dar mascat sub o empatie ticăloşită, că "trebuie să avem grijă de ai noştri în primul rînd", aducînd din nou pe tapet slăbiciunea unui stat, care n-a fost în stare să asigure defavorizaţilor săi cele necesare, aşa că n-are de ce să se ocupe de ”ai altora”. Din aceeaşi categorie, face parte şi afirmaţia că, "dacă nu se băgau Biden si UE cu sancţiunile, nu aveam inflaţie şi preţuri mari la energie”. Toate fac din război un act pentru care agresorul de facto, cel care aruncă bombele, e absolvit de vină. Are scuze. A fost provocat. N-avea ce face. Deci, pe cale de consecinţă, vinovaţii pentru războiul din Ucraina sînt SUA şi NATO şi UE.

Nu sînt puţine asemenea poziţii, în spaţiul virtual. Ceea ce îmi sporeşte certitudinea că, din nefericire, preşedintele Zelenski are dreptate. Al treilea război mondial a început deja – noi l-am început şi îl acceptăm, în noi înşine. Prin lipsa de compasiune şi înţelegere a unui fapt simplu: că o bombă aruncată asupra unui spital sau a unei şcoli nu răneşte şi nu ucide doar în locul în care cade, ci peste tot în lume.