COMENTARIU Marius Oprea | Covid-19, unica opoziţie faţă de Klaus Iohannis

După primul război mondial, în condiţiile făuririi aproape de la sine a României Mari, Petre Carp, lucidul politician conservator spunea că ţara ”are atîta noroc, încît nu mai are nevoie de politicieni”. Lucrurile, după intervenţia preşedintelui Iohannis de aseară, par în viziunea lui să stea la fel: România are atîta noroc cu el, încît nu mai are nevoie de nimic altceva. La întrebarea, repetată şi justificată a unei jurnaliste privind ”consultarea partidelor” la Cotroceni, în legătură cu fixarea datei alegerilor, preşedintele a repetat pe un ton apăsat şi sec acelaşi cuvînt: ”Mulţumesc!” Mi-a sunat în urechi vocea deputatului Iordache, cu sintagma care l-a făcut celebru, ”altă întrebare!” Sau, cu alte cuvinte, ”nu e treaba voastră!” Şi mi-a evocat din nou acea scenă încărcată de semnificaţii a paltonului, aruncat negkijent de preşedinte pe capota maşinii, fără nicio privire înapoi, în grija ”slugilor”.

Deşi Curtea Constituţională a arătat că Parlamentul este acela care fixează data alegerilor, preşedintelui Iohannis nu-i pasă deloc. Alegerile sînt şi rămîn treaba lui, ca şi rezultatul lor, care nu poate fi altul decît acela dorit de el. În rest, ţara e, mai aproape decît înainte, pe muchia prăpastiei: îndatorată pînă dincolo de limitele suportabile, cu economia doborîtă, nu numai de rigorile pandemiei şi în pragul de a se închide din nou, dar mai ales de lipsa oricărei viziuni, care să o scoată din impasul istoric în care au vîrît-o majoritatea guvernelor tranziţiei. Guverne care n-au făcut altceva decît să înlesnească transferul ”avuţiei naţionale”, adică avuţie a ”întregului popor”, adică a statului şi a nimănui, în buzunarele noilor îmbogăţiţi, a celor care au devalizat România şi au furat, cu legea în mînă, tot ce era de furat.

Dar nimic nu contează în faţa voinţei lui Klaus Iohannis, atunci cînd mai e şi preşedinte şi, cu statornicia încăpăţânată a neamţului, face ce i-a intrat în cap să facă, ajutat de armata de sicofanţi care-l înconjoară, socotindu-l (şi socotindu-se însuşi) un om providenţial. Sărăcia accentuată pe zi ce trece, ca şi pandemia sînt doar ”accidente de parcurs” pe calea întăririi puterii sale, într-o măsură la care preşedintele-jucător Băsescu doar a sperat, fără a reuşi să o realizeze pe deplin, cu toţi duşmanii pe care i-a băgat la închisoare şi cu tot sprijinul necondiţionat al ”binomului” justiţie-servicii secrete, care i-au servit interesele.

Indiscutabil, Traian Băsescu avea umor, era viu – chiar foarte viu, prezent pe posturile de televiziune cînd ţi-era lumea mai dragă, cu intervenţii telefonice în direct, apărîndu-şi plin de vervă cauza politică şi ironizîndu-şi inamicii şi detractorii. În schimb, pe măsură ce îl văd pe ecranul televizorului, la ieşirile sale de la Cotroceni, care nu aduc şi nu spun nimic nou, mi se întăreşte convingerea că preşedintele Klaus Iohannis nu e aşa. Klaus Iohannis e un robot prezidenţial lipsit de sentimente, de orice empatie cu poporul, dar jucînd aceeaşi carte a consolidării propriei puteri absolute. De la ”guvernul meu”, următorul pas declarat şi asumat este acela al ”parlamentului meu” şi, trecînd prin preconizata ”reformă” a Curţii Constituţionale, la ”Constituţia mea”. Într-o ţară a ”formelor fără fond”, în care singura certitudine e aceea a pandemiei de Covid-19, impunerea unei asemenea viziuni este una acceptabilă şi acceptată de o largă masă de oameni. Pentru că noi avem sădită istoric nevoia de lider, de ”vodă”, de tătuc cîrmuitor.

Ne întreptăm, mai anevoios puţin din cauza pandemiei, dar neabătut, spre un regim personal similar cu acela al lui Viktor Orban, din Ungaria vecină, blamat oficial de România, în corul european. Dar premierul ungar are măcar o viziune asupra asupra a ceea ce-şi doreşte (şi alături de el e o largă pătură a populaţiei, orice s-ar spune, majoritară). Orban vrea o Ungarie în care spiritul naţional trebuie să se opună tendinţelor integratoare şi uniformizării globaliste, folosind armele unei educaţii patriotice şi creştine, ca politică de stat. Klaus Iohannis vrea puterea, dar numai de dragul ei.

La prima vedere, viziunea se potriveşte României, o ţară încă patriarhală. În schimb, la noi democraţia şi economia sînt prea fragile pentru a avea puterea de a ne integra cu propria ”voce” într-o viziune globală, în care, aşa cum sîntem acum, chiar că n-am mai avea niciun rol istoric. Noi executăm însă fără crîcnire orice vine din vest. Aşa că destinul nostru pare, de pe acum, pecetluit: preşedintele nostru nu e altceva (şi nici Băsescu n-a fost) decît o prelungire a voinţei Bruxelles-ului. Vom deveni, deci (sîntem, în mare parte deja) doar o piaţă de desfacere, atît şi nimic mai mult. Resursele ţării se vor scurge în continuare afară, fără prea mare cîştig pentru noi, primind în loc produse occidentale, la standarde de calitate ”pentru România”, unde sărăcia ne împinge deja să mîncăm orice, fără să ne mai uităm la etichetă. Pădurile, resursele subsolului, atîta cîte mai sînt, pleacă nevăzute spre alte zări. Noi primim, la schimb, aditivi pe post de pîine şi ”enterteinement”, cît cuprinde.

Nu prevăd timpuri prea bune pentru democraţie. Acel ”mulţumesc” scrîşnit de aseară, la o întrebare legitimă privind o decizie privind data alegerilor care, conform Constituţiei, va trebui fixată (sau măcar, consfinţită formal, totuşi) de către Parlament spune mai mult decît faptul că aşa rămîn lucrurile şi că, vrînd-nevrînd, alegerile generale vor avea loc pe 6 decembrie. Spune că, din decembrie încolo, Klaus Iohannis va avea puterea absolută în această ţară.

Apărător al democraţiei în România, singurul opozant real al lui Klaus Iohannis în acest moment a mai rămas numai ”partidul” Covid – 19, singurul care nu ascultă şi nu se supune voinţei prezidenţiale şi chiar l-a contrazis pe preşedintele României, oricît a încercat ”Grupul de Comunicare Strategică” să-l ascundă sub preş. Pandemia a îndrăznit, contrar afirmaţiilor lui de acum o lună, să închidă şcolile. Tot el ţine locul Parlamentului şi poate fi, în cele din urmă, singurul care l-ar putea contrazice din nou pe Klaus Iohannis, schimbînd data alegerilor.