Ion Cristoiu: De la Ajutorul Legionar la Partidul Comunist

Mă sună de la Cluj, Mihai Cistelican, tînărul care şi-a făcut un scop în viaţă din a-mi republica, strînse într-un volum, scrierile mele de tinereţe. A descoperit că foloseam la vremea respectivă şi pseudonimul Ion Sireteanu. Cum descoperirea a fost făcută după ce a parcurs colecţiile Vieţii studenţeşti şi Echinox, Mihai Cistelican mă întreabă dacă merită efortul de a se întoarce la colecţii şi a relua cercetarea ediţiilor pentru a consemna articolele semnate cu Ion Sireteanu.

Îi spun că nu merită.

După credinţa mea nici articolele semnate cu Ion Cristoiu nu merită osteneala. Şi nu pentru că am o părere proastă despre ele, ci pentru că despre capitole mai importante ale vieţii mele nu s-a ocupat nimeni să le reamintească. A te ocupa de scrierile de debut ale unei personalităţi neexplorate în alte domenii înseamnă curată pierdere de timp. Îl rog să-mi trimită ce a găsit cu pseudonimul Ion Sireteanu. Nu de alta, dar investigînd colecţia reviste Expres Magazin din 1991 am dat peste mai multe articole apărute sub semnătura Ion Sireteanu. Pe unul dintre ele simt nevoia să-l reproduc aici:

„Cum se ajunge ilegalist

La recomandarea Colegiului Central de partid, Secretariatul Comitetului Municipal Bucureşti hotărăşte la 28 septembrie 1971 ca Ursula Şchiopu să fie luată în evidenţa ilegaliştilor. Faptele pentru care Ursula Şchiopu primeşte acest important drept în comunism nu au nici o legătură cu eroismul:

«În 1941 a fost antrenată şi a activat în mişcarea revoluţionară. După ce s-a căsătorit cu tovarăşul Bucur Şchiopu, care şi el activa în mişcare în anii 1942-43, a pus la dispoziţie locuinţa pentru şedinţe de partid, întîlniri şi păstrare de material ilegal, a transmis unor tovarăşi materiale de partid. Pînă la 23 august 1944 a contribuit cu sume de bani şi pachete cu alimente pentru tovarăşii din închisori».

Hotărîrea nu menţionează însă un amănunt important, pe care-l aflăm de la instituţiile şi persoanele care dau referinţe asupra ilegaliştilor. În nota trimisă de Serviciul plan-retribuire-personal al Universităţii Bucureşti, se spune:

«Din materialele şi autobiografia aflate la dosarul personal, prof. Şchiopu Ursula recunoaşte că în perioada studiilor universitare, respectiv în 1939 a activat la Ajutorul legionar, participînd la unele şedinţe. Într-o referinţă dată de persoana la care locuise în acea perioadă (cameră pusă la dispoziţie de Ajutorul legionar), se menţionează că în timpul rebeliunii era îmbrăcată în uniformă legionară şi că a avut sarcini pentru alimentarea celor asediaţi».

Mihai Beniuc e mult mai precis:

«De la ea personal am aflat că fusese în mişcarea legionară, iar în timpul rebeliunii se găsea în strada Roma 25 ca şefă a Relaţiilor externe».

Saltul de la extrema dreaptă la cea stîngă e neobişnuit. Cum îl explică foştii tovarăşi ai Ursulei Şchiopu? Ion Oprin, autorul unei alte note, scrie următoarele:

«Am discutat şi cu tov. Ion Vinţe acest caz şi a confirmat că, anterior anului 1941, ea a avut atitudini naţionaliste, dar a fost mult timp prelucrată pentru a o scoate de sub influenţa acelor idei. După aceea a sprijinit mişcarea (...)»

Ca să vezi ce rol important avea prelucrarea!

Ion Siriteanu”

Dacă nu mă înşel articolul era rezultatul unei exploatări entuziaste a unui document de care făcusem rost la vremea respectivă, conţinut într-unul din dosarele de cadre redactate de Organizaţia de partid a Capitalei. Nu exclud posibilitatea ca dosarele respective să mai fie pe la mine, printr-unul din sertare. Ar trebui să le caut.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro