Ion Cristoiu: Plutonul de execuţie care dă vieţii un sens

Un precursor al Caritasului. Înainte de a fi marele ziarist şi marele proprietar de „Universul”, Stelian Popescu şi-a făcut meseria de jurist. Ca judecător de instrucţie la cabinetul 5, Ilfov, el a dat gata multe cazuri. Printre acestea, se numără celebra escrocherie „Andronic”. Meşterul afacerii proceda extrem de simplu. Ne povesteşte Stelian Popescu în Memoriile sale:

„Andronic pretindea că poate face dintr-un napoleon de aur doi, ba chiar mai mulţi, invita la el pe naiv într-o cameră întunecoasă, acolo scotea din buzunar un napoleon pe care trecându-l prin foc devenea verzui, după care spunea:

Acesta punea mana, se frigea bine şi o lăsa jos. Atunci Andronic scotea o sticluţă cu un lichid pe care îl turna peste moneda verzuie, care redevenea aurie.
– Ia moneda şi du-te să vezi dacă e bună, nu mă tem că nu o să mai vii!

Naivul lua moneda de mică valoare, o schimba şi strângea ce bani mai avea, venea apoi la Andronic ca acesta să-şi cumpere apa de aur şi să-i facă multe monede. El lua banii dându-i întâlnire peste câteva zile, când îi spunea că nu a găsit încă apa de aur, la o nouă întâlnire încerca şi nu reuşea spunând că a fost păcălit. Mai dădea câteva întâlniri în care se văita din nou că a fost înşelat”.

Fiind vorba de monede, Codul Penal de la vremea respectivă pedepsea nu numai pe escroc, dar şi pe cel ce se lăsase tras pe sfoară. Pe aceasta se baza Andronic:

„Dacă naivul îl ameninţa cu reclamaţia, Andronic îi arăta Codul Penal. Acesta plecând speriat, şantajistul îşi continua escrocheria cu alţii, mai ales din «lumea bună», care se temea de scandal”.

Ce era apa de aur?

„Acid azotic ce înlătura cocleala de pe monedă redându-i strălucirea”.

Afacerea „Andronic” s-a petrecut prin anii 1888-1889. Cu un secol înaintea CARITAS-ului postdecembrist. Ce uneşte cele două escrocherii ca un arc aruncat peste atâta amar de ani? O slăbiciune umană banală, sesizată de Stelian Popescu:

„Puţini oameni rezistă tentaţiei de a se îmbogăţi fără muncă! Dacă vine omul care ştie să le prezinte în mod dibaci o îmbogăţire uşoară, sunt gata a se lăsa păcăliţi”.

*

Despre Marcel Pauker. La începutul lui octombrie 1937, Marcel Pauker, lider al comuniştilor români, e chemat la Moscova pentru a răspunde unei anchete a Kominternului. Şefii Internaţionalei comuniste voiau să ştie cum stă treaba cu lupta fracţionistă din PCR, în vâltoarea căreia Marcel Pauker a fost unul dintre eroii principali. Comunist serios, adică disciplinat, ştiind ce înseamnă o anchetă a Kominternului, Marcel Pauker se aşterne pe scris. În nici lună, el dă gata 400 de pagini de text: „Despre unele problem interne ale conducerii”, „Despre perioada luptei fracţioniste”, „Neînţelegerile cu tov-anda”. După 1989, profitând de dezgheţul moscovit, fiica lui Marcel şi a Anei Pauker, Tatiana Brătescu, obţine dreptul de a scotoci prin arhivele NKVD-ului după documente privitoare la tatăl său. Paginile scrise de mâna lui Marcel Pauker la Moscova şi-au găsit locul într-un volum tipărit la Editura Univers Enciclopedic, în 1995, sub titlul Lichidarea lui Marcel Pauker. În sine, documentele sunt de o plicticoşenie somniferă. Fruntaşul comunist a trudit la un soi de dare de seamă a activităţii sale, cu rapoartele despre Elena Filipovici şi despre lupta fracţionistă drept anexe. Amănuntele ţin de viaţa internă a PCR, de relaţiile comuniştilor autohtoni cu Kominternul. Or fi fost interesante pentru Marcel Pauker şi pentru ai lui. Pentru noi, rămân complet reci. Mai ales că sosul în care plutesc e celebrul limbaj de lemn comunist. Şi cu toate, acestea, citim cenuşiile pagini din volum cu o înfrigurare neobişnuită. Motivul? Noi ştim ceea ce nici nu bănuia Marcel Pauker în zilele şi nopţile când îşi făcea raportul. Şi anume că la puţin timp de la încheierea anchetei, va intra pe mâinile NKVD-ului. Va fi arestat, anchetat şi împuşcat.

Procesul are loc în 29 iulie 1938. Execuţia, în 16 august 1938. Nebănuind cel aşteaptă la capătul scrisului, autorul se comportă în limitele normalităţii comuniste. Compune un Raport mediocru. Noi însă, care ştim sfârşitul, îl reproiectăm asupra textului. Şi-i dăm o valoare pe care acesta nu o are: cea a unui text scris de un om care ştie ce-l aşteaptă. Drept urmare, parcurgem materialele (pentru că ăsta e singurul termen ce le poate defini) cu sentimentul că fiecare rând, fiecare literă, fiecare virgulă aparţine unui om conştient că de ceea ce scrie depinde viaţa sa. De aceea atribuim documentelor o tensiune ieşită din comun. Graţie finalului, facem din autor un personaj care n-a existat în realitate. Un exemplu din numeroasele ciudăţenii ale procesului, numit de sociologii moderni ai literaturii receptarea operei de artă.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro