Ion Cristoiu: Punctul slab al Mareşalului: Mihai Antonescu

Cu ceva timp în urmă a fost dată publicităţii Stenograma unei discuţii angajate în Comitetul Politic Executiv, la finele lui 1975, între Nicolae Ceauşescu şi cîţiva colaboratori în chestiunea condamnării ilegale a unui cetăţean: Camil Demetrescu.

Mai precis, Camil Demetrescu, fost subdirector al Direcţiei Cifrului din Ministerul Afacerilor Străine în anii Campaniei din Est, condamnat în 1947 în Procesul fruntaşilor PNŢ la 15 ani închisoare şi eliberat în 1962, e judecat în 15 noiembrie 1975 şi condamnat la şase ani închisoare corecţională, pentru că îndrăznise să facă adnotări critice pe un exemplar al romanului lui Haralamb Zincă Ora H (1973) dedicat lui 23 august 1944. Nicolae Ceauşescu se arată indignat faţă de abuzul care e condamnarea:

„Omul are dreptul să facă observaţii critice. Tribunalul militar l-a condamnat. Sigur l-au judecat în libertate, dar l-au condamnat, dar să-l condamne la 6 ani pentru nişte adnotări este o situaţie destul de gravă“.

După ce precizează că „am discutat cu tovarăşii de la Ministerul de Interne, dar am vrut să spunem şi în Comitetul Politic Executiv, întrucît consider că trebuie pus capăt unor asemenea abuzuri“, Nicolae Ceauşescu adaugă, dovedind o nebănuită înclinaţie spre ironie:

„Mai cu seamă că acesta a făcut adnotări pe un roman foarte prost“.

Ca urmare a acestei intervenţii, în februarie 1976, Camil Demetrescu e graţiat prin Recursul în anulare al Procesului General al PRP.

Ştirea, deşi senzaţională – un Nicolae Ceauşescu denunţînd abuzurile Securităţii din regimul său! a trecut neobservată. Dacă s-ar fi dat o minimă atenţie Documentului, descoperit în Arhivele Naţionale ale României, s-ar fi reamintit că subiectul scandalului, Camil Demetrescu, e autorul unor memorii de o inestimabilă valoare despre regimul Mareşalului Antonescu, despre Lovitura de Stat de la 23 august 1944, dar mai ales despre personajele centrale ale tragediei româneşti de la vremea respectivă. Publicate la Editura enciclopedică în 2001, sub titlul Note. Relatări, memoriile lui Camil Demetrescu mi-au fost de folos în ultimul an, cînd am reluat lucrul la volumul Varianta Mareşalului Antonescu.

Stîrnit de documentul despre Camil Demetrescu, am căutat în folderul de Eseuri şi am găsit aceste însemnări despre cartea lui Camil Demetrescu.
Citite, de fapt, recitite (semnele cu pixul de pe margini de foi spun limpede că am mai parcurs cartea), Memoriile lui Camil Demetrescu, fost angajat la Direcţia Cabinetului şi Cifrului din MAS antonescian, îmi confirmă o impresie lăsată de o altă carte:
Stenogramele interogatorilor luate lotului Antonescian.

Dintre toţi cei anchetaţi, Mihai Antonescu surprinde prin nevoia de a se jelui anchetatorilor că nu îi e recunoscută politica sa de negociere cu Aliaţii.
Pînă şi un om simplu ar fi intuit, mai ales după experienţa de la Moscova, că ancheta din subsolul Ministerului de Externe nu urmărea stabilirea corectă a vinovăţiilor. Procesul Marii trădări naţionale, cum i-a zis maşinăria de propagandă comunistă, era unul cu final ştiut dinainte:
Condamnarea la moarte a principalilor acuzaţi.

În aceste condiţii, cei interogaţi ar fi trebuit să se preocupe doar de imaginea lor în posteritate. E ceea ce face, de altfel, Mareşalul Antonescu. Desigur, Mihai Antonescu nu încearcă să-şi salveze pielea dînd vina pe Mareşal sau înălţînd ode măreţei URSS, cum procedează Eugen Cristescu. Jeluirea faţă de anchetatori ni-l înfăţişează însă într-o ipostază mai rea decît cea de laş: cea de penibil.

Memoriile lui Camil Demetrescu se ocupă, în principal, de viaţa şi activitatea Ministerului Afacerilor Străine din perioada regimului Antonescu. Ştim deja – şi amintirile lui Camil Demetrescu o confirmă – că Departamentul lui Mihai Antonescu era cuibul „băieţilor deştepţi“ de la Externe, care jucau dublu, cifrînd şi descifrînd mesaje şi de-ale adversarilor lui Antonescu. Aceşti „băieţi deştepţi“, puşi de Pamfil Şeicaru sub sintagma Putregaiul de la Externe, se defineau printr-o nepăsare veselă faţă de interesul naţional. Ajunşi în diplomaţie ca băieţi de bani gata, ei nu deosebesc între Campania din Est şi o cină îmbelşugată, stropită cu şampanie.
A te destăinui acestor şmecheraşi fără nimic sfînt, dar care vor plăti pînă la urmă lejeritatea lor cu sfîrşitul în puşcăriile comuniste, înseamnă a nu avea un minim simţ al situaţiei.

Bietul Mihai Antonescu, şeful lor, li se mărturiseşte pînă în adîncuri, le destăinuie manevrele sale pentru o înţelegere cu Aliaţii, se zbate să-i convingă de cît e el de patriot. Nu e vorba că ascultătorii – Constantin Vişoianu-Buzeşti, Camil Demetrescu – sînt nişte trădători sadea. E vorba că ei, băieţi veseli (îşi zic La Conspiratorii veseli), luînd viaţa în neserios, fără o minimă intuiţie a tăvălugului rusesc în drum spre România, surzi la bătăile sinistre ale orologiului de destin, se prăpădesc de rîs, pe ascuns, la sincerităţile lui Mihai Antonescu.

Dacă ar fi fost şi altceva decît un personaj rocambolesc, Mihai Antonescu ar fi fost nu numai reticent faţă de băieţii veseli, dar şi suspicios faţă de aceştia.
Şi-ar fi descoperit complotul cu un ceas mai devreme.
Altfel spus, cu un ceas înainte ca Ion Antonescu să fie închis ca ultimul servitor în seiful de timbre de bărbatul politic în bermude, Mihai I.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro