ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Încă o enigmă a Revoluţiei: Dumitru Mazilu, omul care s-a împotrivit ”comunismului cu faţă umană” şi ”ajutorului sovietic”

84305 afișări
Imaginea articolului ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Încă o enigmă a Revoluţiei: Dumitru Mazilu, omul care s-a împotrivit ”comunismului cu faţă umană” şi ”ajutorului sovietic”

Dumitru Mazilu a fost un personaj de prim-rang al evenimentelor din primele zile de după fuga lui Ceauşescu. De ani buni (mai precis, din 2003 cînd a fost nominalizat la ”Premiul Nobel pentru Pace”, de o asociaţie a diplomaţilor şi 2004, cînd , cînd Ilescu l-a numit membru în Consiliul Ştiinţific al Institutului Revoluţiei), informaţiile despre el au fost tot mai rare – pînă au dispărut cu totul. Ultima e din 2017, cînd a dat declaraţii în ”dosarul Mineriadei”, la Parchetul General şi cînd, la cei 83 de ani ai săi, mai preda, la o universitate particulară, disciplina ”drept maritim internaţional”. S-a retras din 1990 din orice funcţii publice. Acum are 87 de ani. Destinul său fascinant, de la comandant al Şcolii de Securitate de la Băneasa la dizidient autentic anticeauşist, de la protagonist al zilelor revoluţiei, la anonimatul unei catedre universitate la o facultate privată n-a atras pînă acum atenţia nimănui, deşi viaţa sa e un adevărat roman, ori scenariu de film, ca şi personalitatea şi gesturile sale publice, contradictorii şi controversate. Unele din acestea au fost la un moment dat decisive pentru viitorul României – de pildă, atunci cînd a reuşit împiedicarea confiscării totale a Revoluţiei, de către ”socialismul cu faţă umană” propus de Ion Iliescu, ca alternativă la dictatura ceauşistă, ori cînd Mazilu s-a împotrivit ”ajutorului sovietic”.

”Mergem la Ambasada Sovietică!”

Convocat la Comisia Senatorială pentru analiza evenimentelor din decembrie 1989, condusă de senatorul Valentin Gabrielescu, Dumitru Mazilu nu s-a prezentat. A invocat ”experienţa tristă din ultimii ani şi, mai ales interpretările eronate ce s-au dat multor declaraţii orale pe care le-am făcut, inclusiv de către o Comisie Parlamentară”. Se referea la declaraţia făcută anterior în faţa Comisiei conduse de Sergiu Nicolaescu. Un pasaj din aceasta, dat publicităţii a făcut valuri, pentru că proba intenţia ”emanaţilor revoluţiei” de a solicta asistenţa sovietică, pentru consolidarea puterii lor.

Declaraţia lui Mazilu, cu acea ocazie, arătase că atunci cînd a sosit el la Televiziune, în 22 decembrie seara, ”cînd am intrat, Ion Iliescu le spunea celor prezenţi că se impune să părăsim staţia de Televiziune, urmînd să ne fixăm Comandamentul într-un loc mai sigur. În cîteva minute, un colonel de la Ministerul Apărării Naţionale ne-a informat că TAB-urile ne aşteaptă.Împreună cu cîţiva tineri revoluţionari am coborît pe scări, pe partea interioară a clădirii. Aproape toate geamurile erau în ţăndări. Înaintam cu greutate. Focul era intens. Cînd am ajuns la ieşire, am observat unul din TAB-uri tocmai pleca. Ne-am apropiat tîrîş de un al doilea TAB. Un ofiţer ne-a făcut semn să urcăm şi să intrăm înăuntru. Era foarte riscant. Gloanţele ricoşau la atingerea oţelului masiv. N-aveam de ales. Am urcat cu mari dificultăţi, iar un tînăr m-a împins înăuntru.. După mine au mai urcat trei tineri. Nici unul din lideri nu a venit cu noi. TAB-ul s-a pus în mişcare. Gloanţele se loveau de metalul care ne proteja... După cîteva minute, ofiţerul ne-a adus la cunoştinţă că mai avem puţin şi ajungem.

Ne mai liniştisem, dar încordarea nu ne părăsise. L-am întrebat pe tînărul ofiţer unde mergem, iar el mi-a răspuns imediat: MERGEM LA AMBASADA SOVIETICĂ. De la Ambasada sovietică? l-am întrebat eu. Păi acolo au plecat ceilalţi, ne-au răspuns militarii din TAB. Eram deja pe Şoseaua Kiseleff, în apropierea Ambasadei U.R.S.S. Clipele se scurgeau cu repeziciune, iar aceeaşi întrebare îmi sfredelea creierul: De ce la Ambasada Sovietică? Cine luase o asemenea hotărîre, şi de ce? Cu toate că eram extrem de obosit după cele două nopţi de maximă încordare, am înţeles că o asemenea opţiune nu putea fi acceptată. Şi cu o forţă lăuntrică pe care o ai numai în momentele disperate din viaţă, i-am cerut ofiţerului să oprească, să întoarcă TAB-ul şi să ne ducă la Comndamentul din fostul Comitet Central. Tinerii care mă însoţeau m-au susţinut energic în hotărîrea luată...”

Declaraţia aceasta l-a deranjat în mod vădit, la vremea respectivă, pe şeful statului Ion Iliescu – mai ales că era făcută în contextul zilelor în care URSS se făcea praf. Ca urmare, chemat din nou în faţa unei alte Comisii Parlamentare, Dumitru Mazilu a căutat o cale mai sigură, care aduce cu evaziunea din faţa unei confruntări cu oameni care i-ar fi putut pune întrebări incomode, la care ar fi riscant să fi răspuns. Asfel încît în 15 noiembrie 1993 a ales varianta mai sigură: a adresat o scrisoare Comisiei, anunţînd că ”voi face o declaraţie scrisă privind participarea mea la Revoluţia Română din 1989. Deşi concisă, ea vă înfăţişează toate momentele dramatice ale Revoluţiei. Declaraţia nu conţine condamnări sau încriminări nominale. Nu am căderea să le fac. Ea oferă însă, suficiente elemente pentru ca cei răspunzători de unele consecinţe tragice din timpul Revoluţiei să fie nominalizaţi imediat de organele competente. Este nevoie numai de voinţa politică pe care o presupune asumarea acestor răspunderi, în faţa oamenilor ţării”.

Voinţă politică despre care ştim acum, la 32 de ani de cînd revoluţia a rămas tot o enigmă, că n-a existat.

Din sluba regimului, la dizidenţă

Dumitru Mazilu povesteşte despre sine: ”m-am născut în 1934 în familia unui mecanic de locomotivă. Cînd am început să înţeleg problemele politice şi sociale, în Ţară se promovau ideile socialiste de eliminare a inegalităţii sociale şi exploatării celor mulţi de către cei puţini. Este de datoria mea să vă spun că le-am împărtăşit şi promovat în domeniul dreptului. M-am bucurat de încredere din partea regimului, cu toate că am fost deseori judecat sever pentru apucături burgheze, ca urmare a insistenţei cu care studiam, parcurgînd în timp record toate treptele pregătirii juridice, inclusiv doctoratul, luat la Cluj în 1964. Ca urmare a acestei încrederi, am primit şi îndeplinit funcţii ca aceea de Profesor la cursurile post-universitare, la Academia de studii Social-Politice (”Ştefan Gheorghiu” – n.n.) şi la Şcoala No.1 a Ministerului de Interne, iar cînd aceasta a fost ridicată la rangul de Institut de învăţămînt juridic superior, în 1965- deci, acum 28 de ani- mi s-a încredinţat funcţia de director (e vorba de Şcoala de ofiţeri de Securitate de la Băneasa – n.n.). Am deţinut-o 11 luni, fiind eliberat ca urmare a lipsei mele de experienţă practică. În locul meu a fost numit un director din minister (locul i-a fost luat de Iulian Vlad, viitorul şef al Securităţii – n.n.). Socotesc de datoria mea să vă spun că nu m-am bucurat atunci, ba dimpotrivă, am fost destul de deprimat.

În acelaşi an, am fost numit preşedintele unei subcomisii care cerceta ilegalităţile comise în timpul lui Gheorghiu-Dej. Era constituită pe lîngă CC, în acest sediu (e vorba de comisia care a pregătit Plenara din aprilie 1964, prin care a fost debarcat de la putere Alexndru Drăghici, fostul ministru de interne din vremea lui Dej şi principalul rival al lui Ceauşescu – n.n.). Apoi, am fost numit director ştiinţific al Institutului de ştiinţe politice, în care am întîmpinat mari dificultăţi pentru că am refuzat să prezint gîndirea soţiei lui Mao-Tze-Dun şi am prezentat-o pe cea a lui Den-Siao-Ping.

În ianuarie 1975 am fost încadrat consilier diplomatic în MAE, funcţie ce o deţin şi acum, ca urmare a repunerii mele în drepturi, prin Hotărîrea Tribunalului Municipal Bucureşti, la 12 februarie a.c. În anii ’83 -’84, în condiţiile de frig şi foame la care eram supuşi, văzîndu-mi mama stingîndu-se şi copilul făcîndu-şi lecţiile cu mănuşi în mînă, m-am hotărît să aduc la cunoştinţa Naţiunilor Unite suferinţele noastre. În 1985, am fost ales Raportor Special pentru drepturile omului şi Tineretului. La 4 mai 1985 am încheiat prima versiune a raportului, în care prezentam adevărul cu privire la situaţia de la noi. A doua zi, urma să mă deplasez la Geneva să prezint acest text. La două ore după ce i-am spus colegului de birou cum prezint situaţia din ţară, mi s-a suspendat viza şi mi s-au întrerupt toate legăturile cu ONU. Prin telegramă la ONU, s-a anunţat că cînt bolnav de inimă şi nu mă mai pot deplasa. După protestele Organizaţiei, care a aflat că n-am nimic la inimă, am suferit trei grave colapsuri cardiace, fiind internat în spital la reanimare, pînă la pensionarea mea forţată în 1987.

Între timp, am fost pus sub arest la domiciliu, locuinţa fiindu-mi supravegheată de circa 20 de poliţişti. Totuşi, am definitivat şi trimis raportul la ONU, în condiţii dramatice. La 1 septembrie 1988, ONU a trimis cazul meu la Curtea Internaţională de Justiţie, care, după un an şi ceva a emis Decizia 81, prin care cerea Guvernului român să mă elibereze”.

Brucan a şters ”Aşa să ne ajute Dumnezeu” de la finalul Proclamaţei Revoluţiei

Depoziţia lui Dumitru Mazilu continuă apoi, răsounzîndu-şi întrebării pe care şi-o pune singur: ”Ce am făcut în timpul desfăşurării Revoluţiei?” Şi arată în continuare: ”La 17 Decembrie 1989, cînd am aflat de la Vocea Americii că Timişoara s-a ridicat, am fost sigur că revoluţia va învinge. M-am gîndit că este necesar un Document major, care să sintetizeze schimbările ce se impuneau. În acest scop, am studiat din nou Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite şi opiniile lui Thomas Jefferson, despre democraţie şi libertate. Am cercetat Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, adoptată de Revoluţia Franceză, precum şi însemnările mele privitoare la celelalte revoluţii din Estul Europei. Aşa a apărut Proclamaţia Revoluţiei Române. La 20 Decembrie era gata. În 10 puncte erau proiectate schimbările structurale ce erau necesare. Primii care au văzut-o au fost soţia şi copilul. Erau entuziaşti.

La 21 Decembrie s-a ridicat Capitala. Copilul meu de 16 ani a fost permanent în toate punctele fierbinţi şi mă ţinea la curent. Eu nu mă puteam mişca. Arestul meu devenise şi mai dur. Între orele 21,00 şi 1,00 noaptea, n-am mai ştiut ce se întîmplă cu Daniel. Ne gîndeam că şi-a pierdut viaţa. Locuind pe str. Praporgescu, auzeam vuietul mulţimii, inclusiv vocile lui Dumitru Dincă şi Dan Iosif. Eram îngroziţi, cînd mitralierele răpăiau din nou. La 1,00 noaptea, copilul a venit. Ne-am întins în pat. Dar la 1,35, un grup de 25 de poliţişti au blocat strada şi toate uşile apartamentelor din clădire. Cînd au început să lovească uşa de la intrare, eu m-am dus în camera copilului. Soţia mea însă, mai lucidă decît mine, a luat Proclamaţia de pe măsuţa de lucru şi a aruncat-o în spatele frigiderului. Aşa a fost salvată. Fiind lovit cu sălbăticie cu patul pistolului mitralieră de către unul din cei ce invadaseră locuinţa, mi-am pierdut cunoştinţa. După circa şapte ore, am fost depuşi în arestul poliţiei de la Alexandria. În jurul orelor 14,00 la 22 decembrie, ni s-a spus că ne mută în alt penetenciar. Ni s-au dat nişte haine, deoarece noi eram numai în pijamale, iar soţia în cămaşă de noapte, aşa cum am fost arestaţi. Ne-au condus în două Dacii albe. Soţia şi copilul în prima, eu în a doua. Cam pe la orele 17. 00, ne-au readus la locuinţa noastră din str. General Praporgescu. Mulţimea de pe stradă plîngea şi ne îmbrăţişa.

Un grup ne-a condus, apoi, la Sediul fostului CC (eu şi copilul, care cu o zi înainte fusese în toate punctele fierbinţi ale Revoluţiei, în Capitală). În drum spre sediu, am constatat că aproape toată lumea ştia despre noi. În jurul orelor 17,30 mi s-a dat cuvîntul la Balconul fostului CC. Am propus mulţimii să ne organizăm, pentru ca schimbarea să aibă loc în ordine. Apoi am citit Proclamaţia în cele zece puncte. Mulţimea a aclamat, manifestîndu-şi acordul. Oamenii şi-au delegat reprezentanţii în sediul fostului CC. Am discutat din nou cele 10 puncte ale Proclamaţiei. Toţi cei prezenţi le-au susţinut. Singura obiecţie era luna aprilie, pentru alegeri. Ei au cerut să se programeze mai devreme. Apoi am propus ca ţara să se numească România, fără nici un  adjectiv. Am propus ca formula de adresare să fie Domnule. Totodată am propus ca stema să fie eliminată din steagul ţării, aşa cum au cerut mulţimile răsculate. Toate cele trei propuneri au fost aprobate, fără nici o obiecţie.

După discutarea textului Proclamaţiei, l-am întîlnit pe domnul Ion Iliescu, care mi-a spus că ar fi bine ca acest text să fie văzut şi de dl. Silviu Brucan. Dînsul l-a văzut şi a făcut 3 modificări. În loc de Forum Civic a înscris Frontul Salvării Naţionale. La punctul 5, care stipula, înapoierea pămîntului ţăranilor, a înscris încurajarea micii producţii ţărăneşti şi a tăiat formularea iniţială. A

adăugat însă un text care lipsea: oprirea distrugerii satelor. A adăugat la capitolul privind politica externă respectarea angajamentelor internaţionale ale României, în primul rînd cele privitoare la Tratatul de la Varşovia. De asemenea, a şters cuvintele finale: Aşa să ne ajute Dumnezeu.

Toată lumea cerea ca Proclamaţia să fie prezentată la Televiziune. Între timp începuse canonada... Eu am ajuns la Televiziune cu maşina D-lui Lupoi, împreună cu alţi doi tineri. Acolo erau Ion Iliescu, Brucan şi alte vreo 25-30 de persoane. Textul a fost considerat potrivit de toată lumea. Dl. Iliescu a propus şi a formulat modalităţile concrete de punere în aplicare a celor 10 puncte. În esenţă, era trei capitole: dizolvarea tuturor structurilor de putere existente; addministraţia centrală şi locală se menţine pînă la alegeri; completarea Consiliului FSN şi alegerea unor organe provizorii locale. Propunerile D-lui Iliescu au fost acceptate fără obiecţii de către cei prezenţi. În jurul orelor 22,30, Proclamaţia a fost prezentată la TV de către Dl. Ion Iliescu.

În Televiziune se trăgea din toate părţile. Primeam informaţii şi din alte zone fierbinţi ale Capitalei: Sediul CC, Radiodifuziune etc. Telefonul guvernamental suna continuu. În jurul orelor 24,00 ne-am consultat şi am ajuns la concluzia că cei doi comandanţi: Generalul Guşe şi Iulian Vlad ar trebui să vină la Televiziune, să ceară unităţilor să se alăture Revoluţiei. Eu le-am transmis hotărîrea aceasta. Pe la 1,00 textele erau gata, dar era periculos să vină de la CC la Televiziune Atunci am vorbit la Radio, o echipă s-a deplasat la CC şi i-a înregistrat. Apelurile lor au fost date şi la radio şi la televiziune, fără imagine. Între timp, Generalul Artisotel Stamatoiu (şeful Centralei de Informaţii Externe – n.n.) a transmis un apel prin care cerea, din propie iniţiativă, ca aparatul din subordinea sa să treacă de partea revoluţiei.

În dimineaţa zilei de 23 decembrie, focul se intensificase. S-a făcut propunerea să ne deplasăm într-o unitate militară. Iliescu şi Brucan au plecat cu primul TAB. Eu cu cîţiva tineri, cu al doilea”. De remarcat: Dumitru Mazilu nu mai spune nimic în această declaraţie de presupusa ”vizită” a lui Ion Iliescu şi a celorlalţi lideri ai ”Frontului” la Ambasada Sovietică. Spune doar că ”am venit la sediul fostului CC. Situaţia era încordată. A apărut ideia să se ceară sprijin sovietic. M-am opus. Generalul Guşe m-a susţinut. Tinerii au fost de acord. Toţi eram de părere că în cazul în care vor veni, s-ar putea să uite să mai plece 45 de ani.

Evenimentele s-au precipitat apoi. În cele din urmă, Dumitru Mazilu a părăsit şi el sediul Comitetului Central, unde lucrurile o luau razna. După cum spune Dan Iosif, crud, dar oarecum exact, despre ceea ce se întîmpla în sediul fostului CC, ”din revoluţia asta superbă am făcut o latrină, fiecare vrea să fie mai important; au început să se facă guverne, la fiecare etaj şi colţ, în total circa 14 guverne”.

În acest context, ”polul” adevăratei puteri se mutase la sediul MApN, unde mai degrabă luat pe sus, a ajuns şi Dumitru Mazilu. Acolo, de fapt – şi nu în sediul Comitetului Central – avea să se umple curînd ”vidul de putere”. Dar, despre ce a urmat, conform scrisorii lui Dumitru Mazilu şi a depozţiilor din faţa Comisiei Senatoriale condusă de Valentin Gabrielescu, în articolul următor.

 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici