Marius Oprea: Destine pe un petic de hîrtie de sac. Cine au fost deţinuţii al căror nume a fost descoperit pe biletul zidit în tencuiala Cazionului din Constanţa (I)

Nu este pentru prima oară cînd am văzut un asemenea bilet, precum cel descoperit în tencuiala Cazinoului din Constanţa şi a cărui fotografie a apărut pe fluxul ştirilor Mediafax din 9 mai. Am reuşit însă, de astă dată, să reconstitui destinele a 10 din cei 15 deţinuţi ale căror nume apar scrise cu creionul pe o hîrtie de sac.

16739 afișări
Imaginea articolului Marius Oprea: Destine pe un petic de hîrtie de sac. Cine au fost deţinuţii al căror nume a fost descoperit pe biletul zidit în tencuiala Cazionului din Constanţa (I)

Marius Oprea: Destine pe un petic de hîrtie de sac. Cine au fost deţinuţii al căror nume a fost descoperit pe biletul zidit în tencuiala Cazionului din Constanţa (I)

Un mesaj similar celui pe care deţinuţii politici l-au ascuns într-o fereastră zidită a fostei săli de spectacole de la Cazinou, pe hîrtia ruptă dintr-un sac de ciment am avut ocazia să văd (şi să ţin în mîinile mele) în Balta Brăilei. Localnicii din Frecăţei au demolat acum şapte ani o clădire a fostului lagăr de la Salcia şi, într-un zid de cărămidă, într-o sticluţă de medicamente, au găsit un bilet cu numele unui inginer şi a patru zidari, cu toţii deţinuţi condamnaţi în 1956 la pedepse între 12 şi 20 de ani muncă silnică. ”Lăsăm acest bilet ca martor al mizeriei şi suferinţei noastre”, se încheia mesajul lăsat către noi, generaţiile viitoare, cu slabe speranţe că îl va citi cineva, vreodată. Acel bilet se păstrează şi azi la biserica din Frecăţei, spre aducere aminte. Aceeaşi a fost, fără îndoială, şi speranţa tututror celor 14 muncitori la stucaturile Cazinoului şi a arhitectului care coordona lucrările, în 31 decembrie 1951, cînd au lăsat posterităţii numele lor, pe o bucată de hîrtie ruptă dintr-un sac de ciment, spre aducere aminte a trudei lor. Dar, cine au fost ei, ce ascund simplele nume de pe acest mesaj adresat posterităţii?
 
Am încercat, nu fără dificultate, să reconstitui aceste identităţi uitate. Deşi nu mai lucrez la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, nu m-am putut opri să o fac... Aşa cum transcrierea numelor de pe bucata de hîrtie de sac nu poate fi făcută cu exactitate, nici numele arestaţilor nu sînt întodeauna trecute corect în fişele matricole penitenciare. Dar această încercare de a reconstitui cît mai fidel identitatea reală a celor din echipa de stucatori-deţinuţi de la Cazinoul Constanţa, i-am căutat pe aceia care aveau un nume cît mai apropiat celui ce poate fi descifrat de pe colţul de hîrtie şi, la fel de important pentru fidelitatea istorică, au fost deţinuţi politici în perioada respectivă, într-unul din punctele de detenţie din Dobrogea sau cu şanse mari să fi fost transferat aici, în cursul anilor 1950-1951. 
 

Arhitectul Joja şi echipa sa de ”ţărani-stucatori” de la Poarta Albă

 
În 2006, primul an de funcţionare efectivă a Insitututului de Investigare a Crimelor Comunismului pe care îl creasem, am trimis o echipă de cercetători la Fortul 13 Jilava. Obţinusem în prealabil acordul conducerii Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, uzînd şi de calitatea mea de consilier de stat pe probleme de securitate naţională, pentru a convinge conducerea acesteia că fişele matricole penitenciare pe care instituţia respectivă le avea în păstrare la Jilava, nu pot şi nu trebuie să mai fie considerate drept secrete, ci sînt un bun de patrimoniu istoric, documente de primă importanţă. Mai mult decît atît, tinerii mei colegi s-au dus acolo cu un scanner şi pe parcursul anului 2006 au copiat toate fişele matricole penitenciare ale deţinuţilor politici, cîte s-au păstrat – aproape o sută de mii de nume, dintre care nu toate însă sînt ale unor deţinuţi politici. În anul următor, 2007, am început postarea lor pe pagina de internet a Institutului, reuşind să ajungem la peste 76.000 de fişe prelucrate şi publicate ale victimelor terorii comuniste, pînă în prezent. Nu ştiu dacă demersul va fi continuat, ori mai degrabă sistat de actuala conducere, aşa cum s-a întîmplat cu investigarea locurilor în care au fost îngropaţi cei ucişi de Securitate sau morţi în lagăre şi închisori, proiect pe care l-am coordonat pînă la înlăturarea mea de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, în luna ianuarie a acestui an.   
 
Graţie acestor fişe penitenciare deja publicate pe pagina de internet a IICCMER, am reuşit să aflu cîte ceva despre destinul celor care, aşa cum a declarat ziariştilor arhitectul Radu Cornescu, desemnat de Primăria Constanţa să colaboreze cu echipa care renovează Cazinoul, ”erau oameni care nu ştiau dacă vor mai trăi ca să iasă din închisoare. Ei au fost aduşi aici parcă spre exterminare, nu ştiau dacă vor mai prinde libertatea. Cazinoul ne dezvăluie secrete, aceste mesaje erau o legendă şi iată că astăzi legenda devine un adevăr”. Iar destinele lor, graţie fişelor matricole penitenciare pe care le-am identificat, fac ca numele de pe peticul de hîrtie de sac găsit în fereastra zidită să aibă, fiecare din ele, povestea sa.
 
Primul (şi singurul dealtfel cu notorietate) este numele arhitectului coordonator al echipei de 14 deţinuţi: Constantin Joja. Frate al filosofului şi logicianului marxist Athanase Joja, membru din ilegalitate al PCR şi ajuns, după instaurarea comunismului, membru al Academiei RPR, arhitectul Constantin Joja a avut o cu totul altă orientare politică în tinereţe. Prieten cu Constantin Noica din anii studenţiei, avea aceeaşi ”orientare politică” cu acesta. S-a născut în Bucureşti la 22 iunie 1908, ca fiu al lui Vasile şi al Stelianei. A fost condamnat în 16 august 1948 de Tribunalul Militar Bucureşti la trei ani, pentru ”uneltire contra ordinii sociale” şi încarcerat la Aiud, din cauza trecutelor sale simpatii politice. Înainte de expirarea pedepsei, a fost trimis în lagărul de la Poarta Albă, pentru că era încă tînăr şi apt de muncă. Pe 11 februarie 1950, i s-a întocmit o fişă matricolă,  primind numărul 676. La expirarea pedepsei de trei ani, i s-a prelungit printr-o decizie ”administrativă” cu încă 12 luni şederea în lagăr (pe 15 iulie 1951), pe motiv că fusese ”simpatizant legionar”. În Bucureşti, locuise în strada Slătineanu nr.7, unde avea o casă, în care îl aşteptau soţia sa, Constanţa şi cei doi copii. Constantin Joja, unul dintre cei mai prestigioşi arhitecţi este descris în fişa matricolă astfel: avea ”ochii verzi”, înălţimea de 1,72 m şi ”părul alb”, îşi satisfăcuse stagiul militar cu gradul de locotenent. La 31 decembrie 1951, chiar în ziua în care el şi echipa sa de stucatori reuşiseră să ascundă biletul către posteritate în fereastra zidită, a fost transferat la Capul Midia. A fost eliberat în 12 ianuarie 1953 (pedeapsa fiindu-i prelungită cu încă şase luni, peste termenul stabilit).
 
Constantin Joja era la mijlocul anilor ’50 un bun prieten al poetului Vasile Voiculescu, participînd deseori alături de el şi de alţi intelectuali, mari duhovnici precum preoţii Sandu Tudor, Benedict Ghiuş şi Dumitru Stăniloaie, la mai multe cine în casa familiei profesorului Alexandru Mironescu, ceea ce avea să le atragă tuturor condamnarea, la finele anului 1958, în ”lotul Rugul Aprins”, pentru că aceste întîlniri au fost socotite de anchetatorii Securităţii ”întîlniri cu caracter subversiv”. Constantin Joja a reintrat în malaxorul Securităţii, aşa cum reiese dintr-un tabel al celor care „au avut legături cu arestaţii” din lotul ”Rugul Aprins”, în care la prima poziţie apare numele său şi menţiunea ”a participat la întîlnirile clandestine de la Mironescu Alexandru şi de la el de acasă, unde s-au purtat discuţii duşmănoase regimului din RPR”. A fost rearestat şi a ajuns din nou în furcile caudine ale anchetelor Securităţii.  
 
Ca arhitect, Constantin Joja, care a decedat în aprile 1991 la Bucureşti, a fost unul din  teoreticienii arhitecturii româneşti, cu contribuţii esenţiale atît în creaţia sa, inspirată de tradiţia satului românesc, cît şi în protejarea, restaurarea şi valorificarea monumentelor istorice. Hanul cu Tei a fost restaurat de el la începutul anilor '70, arhitectul Constantin Joja reuşind să redea aerul autentic al monumentului.  A fost în permanenţă urmărit de Securitate, din cauza legăturilor pe care le păstrase cu bunul său prieten din tinereţe, Constantin Noica, precum şi din cauza fostelor sale condamnări politice.
 

Un ţăran răsculat din Apateu, şeful echipei de deţinuţi care a făcut stucatura Cazinoului

 
Echipa de stucatori pe care o coordona arhitectul Constantin Joja era formată în cea mai mare parte a ei din ţărani, care aveau, prin firea lor, deprinderi meşteşugăreşti. Majoritatea lor provenea din lagărul de muncă de la Poarta Albă, dar şi din alte două puncte de pe harta penitenciară a Dobrogei – Galeşu şi Valea Neagră. Doar doi din cei 14 deţinuţi din ”subordinea” arhitectului Joja fuseseră înainte de arestare zidari, iar la origine şi aceştia doi erau plecaţi ”de la plug” şi nu făcuseră vreo şcoală specială. Munca la stucatură nu era grea, precum aceea din construcţiile propriu-zise, din carierele de piatră de la Galeşu sau de la Canal. Ea era mai uşoară, dar necesita totuşi măiestrie, o aplecare spre frumos şi meticulozitate. 
 
Ioan Rusu, primul din lista ”numelor de pe hîrtia de sac”, pomenit ca ”şef de echipă” al celor ce lucrau interioarele Cazinoului, zis şi ”a’ lui Adam” era din raionul Ineu, judeţul Arad, fiu al lui Adam şi al Anei şi se născuse în 23 mai 1909 în Apateu, unde locuia la data arestării, în 11 august 1949. A fost ridicat de Securitatea din Arad, şi a fost condamnat de Tribunalul Militar Timiş prin sentinţa 1811/1949 la trei ani înshisoare, pentru răzvrătire. În vara anului 1949, la Apateu, ca şi în alte comune din Bihor şi Arad au avut loc revolte ţărăneşti, din cauza cotelor mari impuse la produsele agricole. La finele  lunii iulie, a început o acţiune coordonată a trupelor de Securitate şi a activiştilor de partid, trimişi în număr mare în zona comunelor răsculate. La Şomoşcheş, Şepreuş şi Ineu, activiştii de partid au fost bătuţi şi alungaţi, iar la 31 iulie ţăranii din Apateu s-au alăturat şi ei răsculaţilor, bătîndu-I şi alungîndu-I pe membrii de partid din comună, care făceau propagandă în vederea colectivizării în strigătele de „Niciun bob de grîu la colectare”, ”Să iasă afară toţi străinii din comună”, ”Nu avem nevoie de nădragi de la oraş”. 
 
Represiunile nu au întîrziat. Mobilizarea Securităţii a fost una masivă: s-a tras cu mitraliera în ţăranii din comunele răsculate, zeci dintre ei fiind ucişi pe loc, inclusiv în Apateu, apoi manifestanţii activi la revolte au fost arestaţi şi condamnaţi. Nu puteau fi arestaţi toţi: după rapoartele partidului, în întrega zonă participaseră la revolte circa 30.000 de ţărani. În comuna Apateu au fost executaţi pe loc, după intervenţia Securităţii, trei ţărani, Simion Stana de 28 ani, Ioan Mangu de 34 ani şi Petru Moţ, de 53 ani, ale căror cadavre au fost lăsate trei zile neîngropate, sub ochii sătenilor. Alţi 22 de ţărani au fost arestaţi. Ioan Rusu, şeful echipei de stucatori de la Cazionul din Constanţa s-a numărat printre aceştia din urmă. De la Securitiattea din Timişoara, după condamnare, a fost transferat la penitenciarul Gherla, iar de aici la Poarta Albă. Avea serviciul militar satisfăcut (contingentul 1931), absolvise patru clase primare şi era căsătorit cu Elena; nu figurează în fişa penală ca avînd copii. La data arestării lui pentru ”instigare” (neprecizată în fişa matricolă, dar foarte probabil în august 1949, cînd au fost reprimate răscoalele) era apolitic. La Apateu avusese un iugăr de pămînt (părinţii săi, consideraţi ”ţărani mijlocaşi” deţinuseră cinci iugăre, dar cînd a fost arestat Ioan nu mai aveau niciunul). 
 
Socotind că nu se putea descurca cu atît de puţin pămînt, Ioan Rusu se făcuse zidar. Ca deţinut trimis într-un lagăr de muncă, asta i-a fost de mare folos. I s-a întocmit fişa matricolă abia cînd a ajuns la Poarta Albă, în 14 mai 1950 şi acolo i s-a specificat profesia, fiind selectat imediat pentru o muncă în construcţii ”calificată”, ajungînd astfel să lucreze (şi să conducă) echipa arhitectului Joja, care realiza decoraţiunile interioare ale Cazinoului. În fişă s-a consemnat, după data care apare pe biletul scris pe bucata de hîrtie de sac, 1 decembrie 1951, un transfer de la Poarta Albă la colonia Galeşu, în 16 noiembrie 1952. După alte două săptămîni, pe 3 decembrie 1952, deţinutul cu numărul matricol 2967 Rusu Ioan a fost eliberat, întorcîndu-se între ai săi. 
 
Şeful echipei de stucatori de la Cazinoul din Constanţa era descris astfel de gardienii săi: scund de statură (1,58), avea faţa ovală, ochii căprui, părul cărunt (la doar 40 de ani) şi purta mustaţă; mai ştim despre el, lucru rar consemnat în fişele matricole penale, că a fost ”evidenţiat” şi ”premiat”, muncind ”peste normă” şi că a avut în detenţie o comportare ”foarte bună”. Nu ştim ce s-a ales de el după eliberare, cum nu ştim dealtfel nimic nici în legătură cu ceilalţi pomeniţi mai jos, dar, fără îndoială, ca foşti deţinuţi politici, nu au avut o viaţă uşoară în regimul comunist. 
 
(În episodul următor, veţi putea vedea care a fost destinul celorlalţi deţinuţi politici, al căror nume apare pe biletul scris pe bucata de hîrtie de sac zidită în tencuiala Cazinoului din Constanţa, în ultima zi a anului 1951). 
 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici