REVOLUŢIA FĂRĂ PERDEA / S-a întîmplat acum 31 de ani: corul mulţimilor şi dirijorul nebun

Timpul se aşterne peste cele petrecute în decembrie 1989. Perspectiva nu oferă însă o imagine mai clară asupra celor întîmplate atunci. Nu există un discurs unificator şi nici un punct de vedere comun asupra evenimentelor. Este explicabil şi poate că e mai bine aşa. Nu e un ”adevăr” despre revoluţie”, dar e o sumă imensă de adevăruri – şi multe din ele s-au spus, pînă acum. De acum încolo, ele vor fi treptat adunate, sintetizate, explicate. Au trecut totuşi 31 de ani, o jumătate de viaţă de om. Va mai trece, probabil, încă pe atît pînă ce un asemenea demers va prinde contur.

S-au întîmplat prea multe în acele zile. Şi în toate colţurile ţării, în unele cu o intensitate mai mică, în altele cu un dramatism sîngeros. Protagoniştii sînt numeroşi, fiecare a avut (şi a jucat) rolul său, în cursul unor evenimente care s-au derulat cu rapiditate şi al căror curs a mers într-o direcţie unică – aceea care arăta că lucrurile nu mai puteau continua ca pînă atunci. Zilele lui Nicolae Ceauşescu erau numărate în fruntea ţării şi singurul care nu conştientiza acest fapt era el însuşi.

Tulburările s-au iscat la Timişoara în urmă cu 31 de ani:forurile locale ale puterii de stat au luat decizia de a-l muta pe pastorul Laszlo Tokes de la parohia reformată din strada Timotei Cipariu, la cererea autorităţile ecleziastice ale Bisericii Reformate(cauţionată de Departamentul Cultelor, care-i retrăsese din 28 august 1989 autorizaţia de a profesa). Faptula adunat acolo un număr mare de credincioşi, veniţi să-l susţină. Preotul devenise incomod, de peste un an de zile. Predicile sale, susţinerea unui teatru studenţesc independent (”Thalia”) care organiza în biserică spectacole cu caracter ”instigator”, cu repertoriu din poeţi maghiari ”interzişi”, luările de poziţie ale pastorului Tokes împotriva demolării satelor (atît în predici, cît şi la postul de radio maghiar ”Kossuth”, din Budapesta) şi alte multe asemenea, i-au adus suspendarea din partea ierarhilor bisericeşti, obedienţi faţă de putere, prin episcopul reformat Laszlo Papp. I s-a tăiat salariul, a fost numit un înlocuitor pentru el – dar de toate acestea, eforii bisericii, aflaţi de partea pastorului, n-au vrut să ţină cont. Pentru prima oară, o voce colectivă cînta altceva decît partitura autorităţilor.

Dar în economia sistemului, acesta era deocamdată (a şi fost tratat astfel) ca un eveniment minor.Nimeni nu putea să prevadă şi nici n-a făcut-o, turnura pe care aveau să o apuce evenimentele. Anume că, apărarea libertăţii unui singur om s-a transformat, printr-o alchimie interioară, în apărarea şi afirmarea propriei libertăţi. Cert e că un lanţ de comandă birocratic, altădată infailibil în interiorul regimului, nu mai funcţiona. A fost prima fisură, urmată de multe altele, culminînd cu lanţul de comandă dintre Biroul 1 al lui Nicolae Ceauşescu din sediul Comitetului Central şi unităţile Securităţii şi ale armatei risipite prin ţară, aflate sub consemnul de luptă ”Radu cel Frumos”, lanţ care s-a rupt şi el definitiv în dimineaţa zilei de 22 decembrie, cînd deja şi la Bucureşti sute de mii de oameni părăsiseră întreprinderile, după modelul Timişoarei, inundînd străzile şi afluind către centrul Capitalei.

Timişoara era de mulţi ani un oraş cosmopolit, racordat prin radioul şi televiziunile maghiară şi sîrbă la evenimentele care se petreceau în centrul Europei, unde bătea deja ”vîntul schimbării”. Un vînt care i-a scos pe timişoreni în stradă – ceea ce fusese doar apărarea unui pastor curajos, supus unor măsuri socotite de enoriaşii săi drept abuzive, legate numai de poziţiile sale critice la adresa regimului, a devenit curînd critica generalizată, în manifestaţii de stradă, a aceluiaşi regim.

Singura certitudine, care mai ţinuse în stare de funcţionare inerţială regimul era frica. Frica de Securitate, de Miliţie, de activistul de partid, de ”şef”. Cînd lanţul acestei spaime s-a rupt şi oamenii au început să iasă în stradă, mai întîi la Timişoara, regimul s-a prăbuşit. N-au lucrat aici ”agenturile”, ci a lucrat împotriva sa tocmai regimul care se autodevora, în absurdul cotidian, în diferenţa enormă dintre realitate şi ceea ce el proclama despre sine şi Conducător, în şedinţele tot mai numeroase, anoste, dar şi presărate uneori cu proteste individuale şi spontane ale unor membri de partid.

Realegerea ”tovarăşului” la ultimul Congres sporise considerabil această diferenţă, transformînd distanţa între puterea partidului şi oameni într-o prăpastie pe care niciun discurs şi nicio măsură n-o mai putea umple.

Aici a fost sensul revoluţiei – de a crea o punte peste această prăpastie, căscată între oameni şi reprezentarea lor la nivelul puterii, care nu mai putea fi asigurată de pîrghiile, pînă atunci infailibile, ale regimului Ceauşescu. Nici măcar represiunea n-a mai putut funcţiona. Decizia nefastă şi criminală de a scoate trupele armatei împotriva manifestanţilor, ieşiţi într-un număr mare pe străzile Timişoarei, n-a mai avut niciun efect. Gloanţele, victimele, acţiunile Securităţii n-au făcut decît să grăbească un deznodămînt previzibil, care nu fusese neapărat hotărît, cît mai degrabă prognosticat la Malta, la întîlnirea dintre noul preşedinte amerian Bush şi omoogul său sovietic Gorbaciov, în 2-3 decembrie 1989, la doar cîteva zile după prăbuşirea Zidului Berlinului. Aveau ei alte probleme de dezbătut acolo, decît să se ocupe de soarta unui mărunt dictator din sud-estul Europei. Nu eram totuşi, în economia unei lumi în schimbare, un punct esenţial, ci noul val de schimbări avea să ne tragă, mai devreme sau mai tîrziu, în siajul său.

Timişoara devenise, din 20 decembrie 1989, un oraş liber. Represiunea, se dovedise, nu mai putea schimba nimic – chiar şi generali din lanţul de comandă al armatei ori Securităţii au înţeles acest lucru. Să tragi în oamenii ieşiţi în stradă cu cereri legitime, chiar şi după regulile proclamate ale regimului, care nu împiedica formal manifestările populare, nu mai era o soluţie viabilă, aşa cum fusese, atîta vreme cît asemenea mişcări de masă erau înăbuşite, dacă nu de către autorităţile comuniste locale, ca în Ungaria în 1956, ori în Cehoslovacia în 1968, direct de către sovietici.

Revoluţiile din ţările aflate sub ”Cortina de fier” au fost unele de delegitimare a regimurilor comuniste. Nu mai era pentru nimeni un secret că aceste regimuri fuseseră impuse, cu forţa armelor, de către sovietici la finele celui de-al doilea război mondial,ca regimuri de ocupaţie ale Armatei Roşii. Acum, acea ocupaţie luase sfîrşit şi, în fiecare ţară în parte, avea loc (în funcţie de gradul de aderenţă al fiecărei naţiuni în parte, la utopia comunistă) acest fenomen de delegitimare a comunismului, ca model de societate şi putere. Aşa s-a întîmplat şi la noi, unde însă gradul de îndoctrinare, în mod paradoxal, atinsese o culme a proporţionalităţii inverse cu crezul asumat şi unde numai un sistem represiv şi de propagandă, bine organizate, erau singurele care mai ţineau regimul în picioare. Un regim care suferea, de fapt, implozie după implozie – de la cea economică şi sfîrşind cu incapacitatea instituţională, de a mai ţine colosul în picioare.Arderea simbolică, în public la manifestaţiile de stradă a carnetelor de partid a fost punctul final al acestei implozii.

Cînd lanţul de comandă s-a rupt pînă şi la nivelul de organizare a represiunii, după manifestaţia de la Bucureşti din 21 decembrie 1989, deja dovedindu-se în cazul Timişoarei că represiunea manifestaţiilor de stradă nu putea fi o soluţie de conservare şi supravieţuire a regimului pe termen lung, regimul Ceauşescu îşi număra nu zilele, ci orele. Zelul unor comandanţi din lanţul represiv, care au organizat măcelul din Bucureşti în după-amiaza şi seara zilei de 21 decembrie 1989 n-au făcut decît să grăbească acest deznodămînt previzibil: căci ”lanţurile de comandă” din interirorul regimului, menţinute numai din inerţie, se rupeau unul după altul, iar ”mîndra corabie” lua apă pe la toate încheieturile şi niciun cîrmaci, oricît de ”mîndru”, n-o mai putea salva.

În mare, acesta a fost procesul istoric, cumva inexorabil, a ceea ce numim ”revoluţia română”. Restul sînt poveştile oamenilor, destinele lor tragice şi înălţătoare, sume şi rezultante totodată în acest proces, dramatic şi măreţ, al cîştigării libertăţii. Pentru prima dată, corul mulţimilor îşi cînta muzica interioară, nemaiascultînd bagheta unui dirijor nebun.