Eliza Ene Corbeanu: Să ne luptăm la baionetă și la Jalon cu magistrații

Veți spune că am folosit prea multe ghimilele, că tema despre justiție nu este un eseu frumos așezat în pagină, unde stau înșiruite multe vorbe alese din care nimeni nu pricepe o iotă, veți crede, cel mai probabil, că și această scriere nu este decât o zămislire a inteligenței artificiale cu care ne-au obișnuit deja mai toți modelatorii de opinii.

Ei bine, greșiți și, oricât de artificiale ar părea ideile pe care urmează să le citiți, să știți că mai sunt minți care se încăpățânează să gândească cu propriile rotițe, dacă asta le face în ciudă celor care s-au transformat în păpușari ai scribului sintetic născător de fraze perfecte.

Revenind, în România independența justiției a ajuns să fie privită exclusiv printr-o lentilă emoțională care arată doar două cuvinte: pensiile speciale.

Ingredientul secret este demonizarea, magistratul e prezentat ca privilegiat, iar justiția ca o castă ruptă de realitate, accentuând furia legitimă a oamenilor față de modul în care se face dreptate.

Doar că adevărul despre sistem e mult mai prozaic și mult mai grav, pentru că justiția se sufocă, iar discuția despre pensii a devenit o perdea de fum care ascunde adevăratele probleme.

În mod real, nemulțumirea publică este justificată, pentru că procesele durează mult prea mult,  soluțiile în mod inevitabil nemulțumesc una dintre părți, iar percepția generală de impunitate în dosarele mari e o altă arma secretă și eficientă.

Și exact pe această nemulțumire s-a mizat, fără ca discursul public să includă aproape deloc cauzele structurale cum ar fi deficitul cronic de judecători și procurori, suprasolicitarea (milioane de dosare anual), blocarea concursurilor pentru ocuparea posturilor vacante și plecări masive din sistem, pe fondul instabilității și lipsei de predictibilitate.

În graba de a nimici totul, publicul e hrănit cu iluzia comodă că pleacă unii și vin alții, dar nu poți umple peste noapte goluri la tribunale, curți de apel sau parchete superioare, pentru că acolo accesul presupune o anumită vechime, iar blocarea sau amânarea concursurilor nu fac decât să adâncească  deficitul.

Și, astfel, am ajuns în scenariul în care instanțele funcționează în regim de avarie, iar presiunea uriașă pe cei rămași lovește direct în justițiabilul care nu are nicio vină că un proces durează cât o viață de om.

Opinie. Să ne luptăm la baionetă și la Jalon cu magistrații

Lupta la baionetă contra infamilor magistrați s-a transformat în lupta la Jalon 215 și brusc ni s-a spus că suntem în fața unei alegeri cruciale: bani sau justiție.

Că tot suntem la capitolul război asumat, lovitura indirectă aplicată de guvern magistraturii a avut reverberații și în sistemul militar, pentru că statul a transmis mesajul clar că poate redesena abrupt drepturi consolidate, iar efectul de domino a fost imediat – oamenii au început să plece cât încă mai merge și exact ăsta este ultimul lucru de care România avea nevoie.

Dacă scoatem emoția din discuție și rămânem doar la cifre, imaginea este brutal de simplă: în 2025, instanțele din România au avut pe rol peste 3,5 milioane de dosare, traduse în vieți blocate între termene, părinți prinși în procese de custodie care consumă copilăria în săli de judecată, victime ale unor infracțiuni grave retrăind trauma ani întregi, antreprenori blocați în litigii care le țin afacerea în aer, moștenitori ce nu-și pot închide o succesiune ani la rând și lista e lungă.

Nemulțumirea socială e firească, dar când ți se arată doar o fațetă a fenomenului ești tentat să judeci superficial și cu patimă.

Pe cine mai interesează astăzi că din aproximativ 5.071 de posturi de judecător existente la nivel național, la începutul lui 2025 erau ocupate 4.251, sau că pe parcursul anului 2025 deficitul real s-a învârtit în jurul valorii de 20%?

Privind din exterior, pare o variație mică, dar fiecare magistrat în minus înseamnă sute de dosare în plus pentru cei rămași, ceea ce poate fi tradus în ani în plus pentru soluționarea unei cauze sau redactarea unei hotărâri, pentru că oamenii continuă să se judece, indiferent cât de slăbit este sistemul care ar trebui să le facă dreptate.

Dacă privim la dinamica resursei umane, se observă foarte clar unde a început ruptura; pentru o lungă perioadă de timp, sistemul a funcționat relativ stabil, cu intrări constante în profesie și pensionări previzibile, media anuală fiind undeva la aproximativ 160 de pensionări și peste 300 de intrări noi.

Echilibrul s-a rupt în momentul în care politicienii au capturat subiectul justiție în teme de campanie electorală, ducând la accelerarea valului de plecări, astfel că, în 2022 s-a ajuns la peste 700 de pensionări într-un singur an și din acel moment cerul a fost limita.

Speriați de acest fenomen, cei care au remodelat condițiile de pensionare a magistraților au urmărit să reducă șocul plecărilor, stabilind un ritm de creștere a vârstei de pensionare etapizat și  pe termen lung, până în anul 2041, pentru că orice schimbare brutală risca să ne aducă fix în scenariul în care ne aflăm în prezent – ieșiri accelerate din profesie și goluri imposibil de acoperit pe termen scurt.

Nici mecanismul de calcul a pensiei nu este cel din mitologia publică, s-au introdus procente raportate la veniturile din ultimii ani, există condiții de vechime efectivă în profesie, există plafoane și penalizări pentru vechime incompletă, dar aceste informații trec neobservate în tumultul discuțiilor absurde.

Deunăzi, am întrebat un politician dacă știe ce anume și-a asumat România, în mod real, prin Jalonul 215 din PNRR și mi-a reprodus discursul public recurent și eronat.

În realitate, România nu și-a asumat demolarea peste noapte a pensiilor de serviciu, ci revizuirea cadrului legislativ și apropierea de principiul contributivității și, foarte important, cu respectarea limitelor stabilite de Curtea Constituțională în cazul magistraților, tocmai pentru că vorbim despre o zonă care ține de echilibrul unei puteri în stat.

Să nu-i uităm pe judecătorii Curții Constituționale, care, au devenit, alternativ, eroi sau trădători, în funcție de cine câștigă politic dintr-o decizie, iar Curtea s-a transformat fie ultimul bastion al statului de drept, fie în obstacolul suprem în calea reformelor salvatoare.

Am căpătat cu toții un reflex aproape mecanic –  dacă decizia convine, Curtea este invocată ca autoritate supremă, dacă nu convine, devine brusc o instituție politizată și deconectată de la voința populară.

În realitate, Curtea Constituțională nu ar trebui să fie aliatul unei tabere sau dușmanul alteia, pentru că rolul ei este, prin definiție, unul inconfortabil – să spună uneori nu, atunci când toată lumea ar prefera un da, ori viceversa.

În loc de concluzie, las căteva rânduri pentru reflecție: există o tentație extremă a vremurilor noastre, care își face loc aproape imperceptibil în mentalul colectiv –  ideea că tot sistemul ar trebui resetat și reconstruit de la zero, ca un soft pe care îl dezinstalezi când nu-ți mai satisface nevoile.

Dar dacă mâine vecinul îți mută gardul și îți ia o bucată din curte, problema nu o rezolvă nici rețelele sociale, nici furia colectivă și nici inteligența artificială. Doar un judecător poate tranșa conflictul și chiar tu vei fi cel care îi vei cere acest lucru.

Dacă ai fost victima unei infracțiuni, doar un procuror poate investiga și doar un judecător poate decide, iar tu, din obișnuință, în fața lor vei merge să te plângi.

Dacă o autoritate îți încalcă un drept, fie că vorbim de proprietate, de muncă, de acces la servicii publice, nu există un alt arbitru real decât instanța de judecată, iar tu vei aștepta să îți facă dreptate.

Dacă statul refuză să îți asigure un tratament medical la care ai dreptul, nu te salvează declarațiile politice, ci o hotărâre judecătorească pronunțată de un judecător căruia chiar tu i-ai explicat că viața ta depinde de acel tratament.

Iar în final imaginează-ți că străbați o cale lungă până la cel mai apropiat parchet și afli că s-a desființat din lipsă de oameni. E deja realitate, nu mai este doar un exercițiu fictiv.

Sau ești într-o cale de atac, iar la curtea de apel unde ar trebui să fii judecat nu mai există decât cinci judecători, dintre care unui este incompatibil pentru că te-a judecat în fond, unul este în concediu medical, iar ceilalți trei dau termene de judecată peste patru ani.

Ce faci?

Mă scuzați, suntem deja în acest scenariu imaginar și se numește prezent.