ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Înainte de a conduce la condamnarea lui Pătrăşcanu, Tătărescu s-a spovedit Securităţii: ”voi fi necruţător cu mine, pentru a avea dreptul să fiu necruţător cu alţii”

2887 afișări
Imaginea articolului ISTORIA FĂRĂ PERDEA  Marius Oprea / Înainte de a conduce la condamnarea lui Pătrăşcanu, Tătărescu s-a spovedit Securităţii: ”voi fi necruţător cu mine, pentru a avea dreptul să fiu necruţător cu alţii”

ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Înainte de a conduce la condamnarea lui Pătrăşcanu, Tătărăscu s-a spovedit Securităţii: ”voi fi necruţător cu mine, pentru a avea dreptul să fiu necruţător cu alţii”

Fost prim ministru în două rînduri în anii interbelici, fapt care i-a adus arestarea în ”noaptea demnitarilor” (5/6 mai 1950), Gheorghe Tătărescu a fost unul din ”tovarăşii de drum” ai comuniştilor, acceptînd să facă parte din guvernul Groza la 6 martie 1945. Dar nici funcţia de vicepremier, nici faptul că reprezentase România la Conferinţa de Pace de la Paris nu l-au salvat de la arestare. Adus de la Sighet la Bucureşti pentru anchetă, n-a mai aşteptat confruntarea cu anchetatorul. A cerut hîrtie şi creion şi s-a dezis singur, într-o lungă confesiune adusă la cunoştinţa lui Dej în 12 noiembrie 1951, de lumea în care trăise. E mai mult decît ”spovedania unui învins” – e testamentul politic al unui oportunist, care încerca să-şi salveze pielea, în ceasul al 13-lea. Cînd ceea ce se mai putea salva era doar demnittea. Actul i-a convins pe securişti că el e cheia pentru condamnarea lui Pătrăşcanu, pentru complot cu ”burghezia” şi chiar spionaj. Tătărescu se arăta capabil de orice.

Critica propriului partid şi a monarhiei

În lunga lui confesiune, scrisă ca să fie pe placul stăpînitorilor sovieto-comunişti ai României, fostul prim-ministru liberal enumera mai mulţi factori care l-au împins să nu creadă în viitorul ”democrat-popular” al României. Între aceştia, Tătărescu vorbea de influenţa nefastă pe care liberalismul a avut-o asupra lui. A criticat inclusiv sciziunea pe care a provocat-o, trăgînd o parte a liberalilor de partea lui, în aventura lipsită de onoare a guvernării alături de comunişti, pe care condeiul său ”autocritic”  a considerat-o insuficientă. 

”Un alt factor politic care a avut o Influenţă puternică asupra hotăriîrilor mele şi a jucat un rol precumpanitor în fixarea atitudinii mele faţă de socialism a fost partidul al cărui şef eram. Partidul acesta nu era nici un partid reacţionar şi nici măcar un partid de dreapta, ci era un partid radical şi progresist, care acceptase programul de reforme democratice al guvernului de concentrare. Radicalismul şi progresismul partidului meu erau însă incompatibile cu concepţiile socialiste şi orientarea sa spre stînga se oprea la hotarele socialismului. EI acceptase toate reformele menite să curme excesele capitalismului monopolist, dar rămăsese adanc ataşat de proprietatea privată şi de iniţiativa individuală, pe care socialismul trebuia să le înlăture.

Ideologic, partidul era radical şi structural, însă era un partid de evoluţie şi de conservare. Ca atare, el nu putea să fie decît ceea ce a fost - un partid anti-socialist. Toate încercările mele de a atenua rigiditatea acestei poziţii iniţiale au rămas zadarnice şi, după o primă spărtură ivită înăuntrul partidului. m-am convins că dacă aş fi perseverat în ele, aş fi provocat pulverizarea forţelor sale. A trebuit deci să mă supun voinţei partidului şi să fac politica pe care mi-o cerea. Şi am făcut-o. Dar şi această politică m-a aşezat pe drumul marii mele greşeli.

Către această greşeală m-a împins influenţa a încă unui factor politic: regele. Partidul de sub conducerea mea era un partid monarhic. Monarhia era cheia de boltă a tuturor pe care se ridica edificiul României capitaliste burgheze şi era una esentială, de care depindea funcţionarea întregului nostru regim constitutional. Monarhismul constituia unul din principiile de bază ale ideologiei naţional-liberale.

La această stare de fapt iniţială s-au alăturat considerente de caracter personal. Colaborasem un număr de ani, în cea mai strînsă legătură, cu regele Carol şi stabilisem relaţii de încredere şi de prietenie cu Mihai. În aceste condiţiuni, monarhia era o forţă de sprijin şi un de reazim pentru mine şi pentru partidul meu şi această importantă realitate nu putea să nu influenţeze atitudinea mea faţă de problema monarhică, ridicată de partidele care aveau în programele lor abolirea monarhiei. Evoluţia faptelor şi a evenimentelor m-a obligat, astfel, să lupt pentru consolidarea monarhiei şi, în timp, să lupt împotriva socialismului, ca urmare a ei. Orientare spre legături cu coroana, sentimentele monarhice, toate aceste realităţi şi-au dat mîna pentru a întări poziţia mea şi a partidului împotriva politicii care avea ca scop instaurarea socialismului în România.

”Am socotit regimul socialist drept un regim de durată efemeră”

Poziţia mea anti-socialistă a fost astfel, a trebuit să fie rezultanta tuturor acestor importanţi factori de înrlurire politică, precum şi a greşelilor pa care le-am enumerat şi care mi-au fixat atitudinea de combatere, de opoziţie şi de ostilitate, manifestată în cursul colaborării cu guvernul democrat-popular. Actele provocate de această atitudine sînt îndeobşte cunoscute, pentru a nu mai fi nevoit să le reamintesc. Ele au epuizat toate posibilităţile şi toate resursele uoei acţiuni de opoziţie, mergînd pînă la provocarea unei crize de guvern, avînd drept ultim scop înlăturarea guvernului şi a regimului. Şi dacă acest scop nu a putut fi atins este datorită, pe de o parte, slăbiciunii tezelor în numele cărora pornisem şi pe de altă parte tăriei de nezdruncinat a guvernului şi a regimului, la spatele cărora stăteau de veghe forţele invincibile ale tuturor claselor muncitoare din ţară. Greşeala mea rămîne însă şi lămuririle pe care le-am dat o pot explica, dar nu o pot înlătura. Ea rămîne un act grav. Stăruind asupra acestei gravităţi, voi fi necruţător cu mine, pentru a avea dreptul să fiu necruţător cu altii”.

Gheorghe Tătărescu se referea aici la un memoriu pe care intenţionase să-l prezinte în guvern în mai 1947, la întoarcerecea sa de la Paris, încurajat probabil de către occidentali. În memoriu, aducea numeroase critici reformelor economice şi măsurilor represive ale guvernului Groza, din care încă făcea parte. Publicat în ”Dreptatea”, într-unul din ultimele numere ale ziarului, se comenta că lui Tătărescu nu i se va ierta această critică – şi aşa s-a şi întîmplat. În toamna anului 1951, el încerca să-şi justifice cît mai convingător acel gest.

”Voi stărui asupra gravităţii greşelii mărturlsite. Enunţînd această greşeală, am spus că ea a fost o sfidare a legilor de dezvoltare istorică a societăţilor omeneşti, a acelor legi care îndrumează evoluţia societăţilor spre socialism. Marşul spre socialism este o lege de aplicabilitate universală şi eram dator, la locul meu pe care îl ocupam, să nu o ignor. Am Ignorat-o şi am călcat-o şi am făcut tot ce am putut pentru a împiedica aplicarea ei in Romînia. Împotriva  comandamentelor acestei legi, am încercat să barez drumul socialismului în ţara noastră şi să prelungesc în chip nefiresc viaţa regimului capitalist, cu toate erorile şi contradicţiile sale. Argumentul pe care îmi întemeiam opoziţia mea şi potrivit căruia socializarea în România însemna dezorganizarea şi anarhlzarea producţiei s-a dovedit a nu avea decît o valoare teoretică şi a fost redus la neant de desfăşurarea de mai tîrziu a economiei socialiste din ţară.

Îmi recunosc deci marea vină de a nu fi înţeles istoricitatea, care se desfăşura sub ochii mei. Am considerat drept accidente evenimente trăite şi am interpretat drept trecător ceea ce era definitiv. Am socotit regimul socialist drept un regim de durată efemeră şi nu ceea ce a fost, instrumentul unui destin istoric. Îmi recunosc vina de a fi rămas surd la apelul istoric şi de a fi voit să întorc roata ei. Îmi recunosc de asemenea vina de a mă fi lăsat călăuzit în acţiunea mea de interese de clasă şi nu de interesele obşteşti, pe care eram dator să le am în vedere, să le apăr şi să le promovez.

De interese de clasă - fiindcă, adîncind analiza tuturor actelor şi a greşelilor mele din această perioadă şi cercetînd substratul ostilităţii mele faţa de socialism, sînt silit să marturisesc că, în fapt, ele au fost inspirate de credinţele şi simţămintele partidului meu. Ale unui partid în care preocupările şi interesele de clasă, fatal, trebuiau să fie motorul întregii sale acţiuni politice. Această mărturisire nu este făcută pentru a reduce şi micşora răspunderile mele personale: un şef nu se Iasă Influenţat, ci influenţează, conduce, şi nu se Iasă sa fie condus - vina mea rămîne deci întreagă.

Opunîndu-mă socialismului, am făcut o politică de clasă împotriva intereselor claselor muncitoare, deci împotriva intereselor obşteşti. Este al doilea aspect grav al greşelii mele, pe care îl recunosc fără înconjur. Faptul că această politică a avut sprijinul Coroanei şi al forţelor politice anglo-americane nu constituie o scuză, ci o circumstanţă agravantă a acestei greşeli. Am apărat interesele de clasă şi am imprimat un caracter naţional acţiunii noastre, pentru a-i  da mai multă rezonanţă. În desfaşurarea acestei acţiuni, am afirmat că apărăm interesele permanente ale naţiunii. În fapt, apăram interesele permanente ale clasei noastre. Apăram moşiile noastre, uzinele şi fabricile noastre, acţiunile noastre, apăram averile noastre. Să o mărturisim cu sinceritate: glasul egoist de clasă a acoperit glasul intereselor obşteşti şi nici eu şi nici prietenii mei politici nu am reuşit să sfărîmăm cătuşele pe care ni le-au prins de mînă averile noastre.

 

”Povara averilor noastre”

 

Averile noastre. Prieteni, în acest ceas de mare spovedanie, putem să ne mărturisim şi slăbiciunile şi păcatele. Erau aceste averi produsul muncii noastre, astfel cum o trîmbiţam în declaraţiile noastre, pentru o mai puternică justificare a acţiunii noastre? Desigur, micile averi, micile depozite de la casele de economii ale muncitorilor şi ţăranilor erau produsul munciI. Dar averile cele mari, moşiile şi fabricile şi uzinele, marile depozite din bănci şi pachetele masive de acţiuni ale tuturor societăţilor erau ele produsul muncii proprietarilor lor? Cine poate să afirme cu mîna pe conştiinţă? Şi cine poate să tăgăduiască adevărul, că, de cele mai multe ori ele îşi datorau originea unor factori de creare în care munca proprietarilor nu a jucat nici un rol? Jocul la bursă, urmările inflaţiei, cumpărările şi revînzările fructuoase, datorite fluctuaţiilor economice, cîştigurile izvorîte din afacerile zilei, combinaţiile financiare inspirate de politicienii bine informaţi, la care se adaugă rezervele acumulate din profiturile excesive ale întreprinderilor - acestea au fost, îndeobşte, izvoarele, străine de izvorul muncii, care au dat naştere averilor noastre, apărate de noi în numele drepturilor muncii. Actul de moştenire a unora din aceste averi nu schimbă caracterul constituirii lor, căci la origine ele au fost ca şi celelalte, produsul aceloraşi împrejurări şi al aceloraşi cauze.

În baza acţiunii noastre împotriva socialismului se agitau şi se coalizau forţele puse în mişcare pentru apărarea acestor averi, pentru apărarea Intereselor de clasă. Conştient sau inconştient, ne lăsam călăuziţi de aceste forţe, care ne puneau la dispoziţie şi temele şi argumentele necesare luptei noastre, pe care o dădeam pentru apărarea intangibilităţii drepturilor proprietăţii private.

Azi, mai clar decît ieri, putem să ne dăm seama de caracterul şi de proporţiile acestei lupte, în care se băteau numai două tabere politice. În această luptă se ciocneau doua concepţii de viaţă, două idealuri de convieţuire socială şi două morale. Era conflictul între două lumi, lumea capitalistă, avînd la bază proprietatea privată, şi lumea socialistă, avînd la bază proprietatea colectivă, şi, în acelaşi timp, conflictul între două etici: etica burgheză, avînd drept scop final drepturile individului, şi etica socialistă, avînd drept scop final drepturile maselor. Aceasta era lupta, care se dădea peste capetele noastre, peste framîntările de fiecare zi şi peste combinaţiile noastre tactice.

Pulberea bătaliilor mărunte, (pe) care le purtam în fiecare ceas, ne împiedica să avem conturul istoric al marii lupte în care intrasem şi care se rostogolea implacabil peste interesele şi peste pasiunile noastre. Care era locul pe care trebuia să-I ocupăm în această luptă? Partidul liberal, radical şi progresist, pe care îl prezidam, avea înscris în programul său realizarea dreptăţii sociale şi declarase în mai multe rînduri voinţa sa de a o înfăptui. Un examen obiectiv al realităţilor politice putea încă de pe atunci să ne arate că o asemenea înfăptuire nu putea să aibă loc în cadrul regimului capitalist şi al proprietatii private.

Excesele şi abuzurile inerente regimului capitalist şi climatul creat de prorietatea private şi făcut din lăcomia unora, din invidia altora şi din răutatea tuturor – constituiau obstacole de neînfrînt în calea înfăptuirii dreptăţii sociale. Puteam încă de pe atunci să vedem că realizarea integrală a acestei formule nu putea să aibă loc decît în cadrul regimului socialist, după cum puteam conchide că, punînd faţă în faţă idealul capitalist şi idealul socialist - idealul socialist este cel care corespunde mai complet năzuinţelor superioare ale omenirii şi satisface mai drept interesele maselor. În lupta care se deschisese, locul meu şi al partidului meu nu trebuia să fie decît alături de partidul comunist şi de partidul socialist.

”Să ne închinăm în faţa verdictului istoriei”

Robia intereselor de clasă ne-a tîrît însă pe alt drum şi ne-a împins în tabăra cealaltă, făcîndu-ne loc în conjuraţia care s-a format prin alianţa forţelor ostile, interne şi externe, pentru a împiedica realizarea socialismului în ţara noastră. Am devenit astfel aparătorii lumii vechi, împotriva năzuinţelor şi idealurilor lumii noi - acesta va rămîne în istoria noastră politică păcatul cel fără de iertare, care apasă asupra noastră şi a cărui grea răspundere îmi revine personal. Lumea nouă şi-a aşezat temeliile peste ruinele credinţelor noastre şi a Izbîndit fără noi şi împotriva noastră - acesta este finalul acţiunii ce am desfăşurat împotriva socialismului.

Să-I recunoaştem şi să ne închinăm în faţa verdictului istoriei.

Să ne închinăm fără gînduri reţinute şi să acceptăm fără murmur marile transformări care i-au urmat. Faţă de stilul tare în care au fost efectuate unele din aceste transformări – să dovedim spirit de înţelegere. Să ne amintim, în primul rînd, că o revoluţie nu se face cu mănuşile în mînă. Să ne amintim, apoi, că multe din aceste transformări, ca, de pildă, socializarea pămînturilor, nu au fost decît nota de plată a istoriei - o ultimă socoteală, dintr-o lungă serie de răfuieli, făcute de-a lungul veacurilor, pe spatele ţărănimii noastre, iobăgite prin împilare şi nedreptate pe ogorul romînesc, şi care ar fi putut acum să explodeze în forme şi mai violente. Cînd judecăm prezentul - să vă fie în permanenţă prezent trecutul: să fim înţelegători faţă de prezent şi să fim obiectivi faţă de trecut.

Acest spirit de înţelegere şi de obiectivitate a prezidat la actul mărturisirii mele. Am făcut publică aceasta mărturisire, cu un ceas mai curînd, pentru a nu duce în mormînt secretul ei şi cu nădejdea ca ea ar putea servi de îndreptar pentru unii dintre voi, prieteni, care îşi mai caută încă drumul, şi să vă ajute astfel să vă împliniţi datoria. Datoria voastră I Datoria noastră l Vă voi vorbi deschis - de la suflet la suflet. Avem datoria - toţi cîţi am încercat să ne opunem transformărilor istorice ale ţării noastre şi toţi cîţi am facut acte de ostilitate împotriva regimului, avem datoria ca prin actele şi atitudinile noastre să răscumpărăm vinile noastre şi să reparăm greşelile noastre. În acest scop, trebuie să ne descătuşăm de toate reziduurile sufleteşti, lăsate moştenire de trecut, şi care ar putea să fie un obstacol în calea realizării acestei vieţi noi, pe care înţelegem să o trăim.

Trebuie, în primul rînd, să omorîm în noi, acolo unde ele mai persistă, ultimele rămăşiţe ale nădejdilor înşelatoare, aprinse de mîini vrăjmaşe, că roata istoriei s-ar mai putea întoarce. Ceea ce e definitiv şi pentru totdeauna - şi ceea ce a fost nu poate să mai fie, nici măcar pentru o clipă. Să fim pătrunşi de acest adevăr. Trebuie, apoi, să eliminăm din noi stările sufleteşti pe care le-aş numi stări sufleteşti capitaliste, făcute din regrete şi nostalgii pentru trecut şi din perspective irealizablle pentru viitor. Aceste stări sufleteşti sunt explicabile, ele sînt omeneşti. Dar ele trebuiesc învinse şi nimicite. Ruperea cu trecutul, ruperea totală cu acest trecut, este cea dintîi condiţie, pe care o reclamă viaţa nouă.

”Greşelile şi ereziile părinţilor să nu nimicească viaţa copiilor”

”Ştiu că lupta aceasta cu trecutul nu e uşoară. Ea trebuie însă dată, căci numai prin această biruinţă vom putea dobîndi primenirea noastră morală şi purificarea noastră spirituală. Iar cei care se socotesc pe nedrept sacrificaţi sau loviţi de noua orînduire socialistă, să spună că o transformare istorică de proporţiile celei care a avut loc în ţara noastră nu se putea face fără victime şi cîţiva nedreptăţiţi. O asemenea transformare se acceptă şi se judecă în total şi în bloc, fără în problemelor individuale. Ea a rezolvat un proces istoric, reprezentînd ultima etapă a omenirii, care, din bezna cavernelor, a trebuit să parcurgă veacuri de sclavie şi apoi de feudalitate, de iobăgie şi de capitalism, pentru a se putea adăposti definitiv în cetatea socialismului. Să fim conştienţi că lichidarea acestui proces istoric şi în ţara noastră nu se putea face fără a lăsa în urmă şi o dîră de suferinte şi fără a crea şi o perioadă de lipsuri şi de privaţiuni. Acestea erau inevitabile şi aceste lipsuri şi privaţiuni erau de neînlăturat. Ele sînt poate şi preţul cu care s-a plătit odată pentru totdeauna, totalul suferinţelor îndurate în trecut de cei care au fost năpăstuiţi de toate societăţile.

Să fim înţelegători. Stăpîniti de aceste simţăminte, să intrăm în lumea cea nouă. Repararea greşelilor noastre din trecut e primul obiectiv de atins în această viaţă - ne cere tuturor să ne adaptăm fără nici o rezervă condiţiilor de convieţuire socială instituite de noul regim şi să ne ducem, la cererea sa, în sectoarele de muncă ce le va hotărî. Această adaptare şi această integrare trebuie să fie sincere, trebuie sa fie totale. să nu ne mai lăsăm ispitiţi de chemările trecutului şi să ascultăm numai de poruncile viitorului. Şi să ne spunem că, dacă nu ne-a fost dat să fim părtaşi la fundarea României noi, să aducem cel puţin contribuţia noastră la organizarea şi la consolidarea ei şi să ne ispăşim greşelile noastre prin aportul muncii noastre constructive. Pentru a fi în măsură să aducem acest aport, trebuie cu actele noastre să cîştigăm încrederea celor cu care voim să conlucrăm şi nu vom atinge acest ţel, decît după ce vom fi dovedit prin fapte că merităm această încredere şi că, în noua noastră atitudine, sîntem călăuziţi numai de bună credinţă şi de sinceritate.

Aceasta este datoria noastră, datoria ceasului pe care îl trăim. să ne înarmăm sufleteşte, pentru ca să o întîmpinăm. Mulţi din voi aţi şi îndeplinit-o şi v-aţi integrat în viaţa cea nouă, în drumul pe care aţi apucat. Cei care n-aţi făcut-o, puneţi capăt întîrzierii voastre şi căutaţi-vă locul în rîndurile celor care se trudesc sa construiască şi să consolideze România socialistă. Socotiţi-vă fericiţi cînd veţi găsi şi dobîndi un asemenea loc. EI vă da putinţa să vă curăţiţi de greşelile trecutului şi să aşterneţi căile viitorului, pentru voi şi pentru copiii voştri. Copii noştri. Să ne gîndim la ei. Ei vor putea trăi mai fericiţi decît noi, căci ei au intrat în lumea nouă fără să fie intoxicati de miasmele lumii vechi. Ei vor putea trăi mai bine decît noi, fiindcă nu au sorbit din otrava după averi şi lăcomia de aur nu le-a deformat sufletul. Şi vor putea trăi mai fericiţi decît noi, fiindcă vor trăi numai din munca lor, făcînd din această muncă rostul însuşi şi idealul vieţii lor. Să ne gîndim la ei în aceste ultime zile ale existenţei noastre, să ne străduim să le lăsăm o moştenire care să nu le fie o ameninţare, o povară sau greşelile şi ereziile părinţilor să nu nimicească viata copiilor. E ultimul îndemn cu care voiesc să inchei aceste rînduri. Gheorghe Tătărescu”.

Apăsat de propria soartă, cît şi de cea a familiei, despre care nu mai ştia nimic după arestare, predispus la compromisuri după o carieră politică încărcată de asemenea gesturi, Gheorghe Tătărescu se punea astfel cu totul, trup şi cuget, la dispoziţia comuniştilor. Dacă spera în eliberare, s-a înşelat: i s-a cerut mai întîi să-şi dovedească buna credinţă în închisoare, dînd tot felul de declaraţii aberante şi compromiţătoare despre fostul său coleg de ”cabinet”, Lucreţiu Pătrăşcanu. A acreditat şi semnat toate scenariile create de Securiate, contribuind din plin la condamnarea la moarte a fostului lider comunist, atît de urît de către Dej şi căzut în dizgraţia lui Stalin. A fost eliberat din închisoare cinci ani mai tîrziu, concomitant cu ceilalţi condamnaţi din ”lotul Pătrăşcanu” şi, cu două zile înainte de a muri, pe 18 martie 1957 la Spitalul Panduri, Gheorghe Tătărescu îi mărturisea fiicei sale Sanda: “Cumplite vremi mi-a fost dat să trăiesc, copilule!” Cel puţin asta era adevărat…

 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici