#100 | România şi 10 momente de răscruce din istorie

Unirea Basarabiei cu România, momentul în care ţara a început să piardă teritorii, abdicarea Regelui Mihai I sau venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu. Sunt câteva dintre cele mai importante evenimente din ultimii 100 de ani.

Share pe Facebook 1812 afişări

Imaginea articolului #100 | România şi 10 momente de răscruce din istorie

#100 | România şi 10 momente de răscruce din istorie

Unirea Basarabiei cu România

În baza “Declaraţiei privind popoarele din Rusia” adoptată de puterea sovietică în noiembrie 1917, moldovenii din Basarabia vor proclama Republica Democratică Moldovenească, autonomă în cadrul Rusiei. Pe fondul războiului civil dintre bolşevici şi forţele antibolşevice din Rusia, extins şi în Ucraina, care s-a declarat independentă, noul premier român, generalul Alexandru Averescu (ianuarie-martie 1918), a trimis trupe în Basarabia în ianuarie, în timp ce republica s-a proclamat independentă faţă de Rusia. La 9 aprilie, Sfatul ţării, organul legislativ de la Chişinău, a proclamat unirea cu Romania, după ce în prealabil au fost rezolvate divergenţele privind forma de stat (republica/monarhie) şi reforma agrară (acceptarea unei soluţii mai radicale in Basarabia). Tratatul de pace de la Buftea din mai dintre România şi Puterile Centrale a luat în considerare noua realitate politică.

1940 – Pierderile teritoriale ale României

Capitularea Franţei la 22 iunie 1940 şi izolarea Marii Britanii anulau practic garanţiile de securitate acordate de aceste ţări României în martie 1939. Pentru URSS această situaţie a constituit un moment favorabil pentru a relua Basarabia, bazându-se pe neintervenţia Germaniei, conform protocolului secret al pactului Ribbentrop-Molotov. Dar pretenţiile teritoriale din cele două ultimatumuri sovietice din 26 şi 28 iunie au vizat şi Bucovina, depăşind chiar şi prevederile protocolului şi provocând o intervenţie germană pe canale diplomatice secrete, în urma cărora URSS se va mulţumi cu nordul acestei provincii. Deşi regele Carol II a renunţat apoi oficial la garanţiile occidentale şi a introdus pe legionari în noul guvern Ion Gigurtu, pentru a câştiga încrederea noii stăpâne a Europei, Germania, aceste demersuri nu au avut efect. În urma celui de al doilea arbitraj de la Viena al Germaniei şi Italiei, care a avut loc la 30 august, România a trebuit să cedeze Ungariei nord-vestul Transilvaniei, Germania garantându-i integritatea noilor graniţe. În aceeaşi perioadă, la 7 septembrie la Craiova s-au încheiat negocierile româno-bulgare privind problemele de frontieră, încheiate cu semnarea unui tratat prin care România ceda Cadrilaterul (sudul Dobrogei). Alipirea celor două judeţe din sudul Dobrogei la Bulgaria s-a făcut simultan cu un schimb de populaţie. Pierderile teritoriale au avut un puternic impact asupra vieţii politice româneşti, influenţând schimbarea regimului în interior şi a orientării strategice pe plan extern de la democraţiile atlantice la Germania nazistă.

Guvernul Ion Antonescu

Pierderile teritoriale din 1940 şi presiunea politică exercitată de adversarii săi legionari, sprijiniţi de Germania nazistă, stăpâna Europei după căderea Franţei în iunie au dus la căderea regimului autoritar al regelui Carol II în septembrie 1940. Mai întâi, regele a fost nevoit să–l înlocuiască la 4 septembrie pe fidelul premier Ion Gigurtu cu un adversar al său, generalul Ion Antonescu. A doua zi, generalul a fost învestit de rege cu depline puteri, fiind suspendată Constituţia din 1938, care consacrase regimul autoritar carlist. La 6 septembrie regele a fost nevoit să abdice şi să părăsească ţara, sub gloanţele legionarilor, care încercau să se răzbune pentru executarea Căpitanului lor, Zelea Codreanu, în 1938. Nevoit să ţină seamă de ascensiunea politică a legionarilor în ultimii doi an şi de sprijinul acordat acestora de Reichfuhrerul SS Heinrich Himmler, Antonescu a împărţit puterea cu aceştia. Astfel la 14 septembrie a fost proclamat statul naţional-legionar, în guvernul căruia Horia Sima, comandantul Legiunii Arhanghelului Mihail, deţinea funcţia de vicepremier. Această formulă politică va dura pînă în ianuarie 1941, când generalul îi va îndepărta pe legionari de la putere. La 12 octombrie 1940, în urma acordului dintre guvernele german şi român, o misiune militară germană va pătrunde pe teritoriul României, având principala sarcină de a proteja instalaţiile petrolifere din Valea Prahovei, vitale pentru efortul de război german.

23 august în România

Anul 1944 a adus noi înfrângeri pentru armatele germano-române în sectorul de sud al frontului de est şi mutarea războiului pe teritoriul României în luna martie. În aprilie–august au avut loc intense tatonări secrete ale guvernului şi opoziţei de la Bucureşti pentru ieşirea din război, dar condiţiile sovietice au fost considerate inacceptabile. Dar în momentul în care armata sovietică a declanşat o nouă ofensivă în sud la 20 august, ce anunţa distrugerea şi ocuparea ţării, regele Mihai l-a demis pe premierul Ion Antonescu, arestându-l imediat. Armata şi opoziţia, condusă de Iuliu Maniu (PNŢ) şi Dinu Brătianu (PNL), precum şi comuniştii reprezentaţi de Lucreţiu Pătrăşcanu au sprijinit actul regal. Intervenţia armatei germane pentru restabilirea situaţiei a dus la instituirea stării de război cu Germania la 24 august alături de Naţiunile Unite, dar, profitând de poziţia de învingător, URSS a amânat semnarea armistitţiului cu România până la 12 septembrie. Sovieticii au obţinut avantaje militare, politice şi economice, utile în procesul de comunizare a României, în contextul în care grosul forţelor române se va afla pe frontul antigerman pînă la 12 mai 1945, aducându-şi o semnificativă contribuţie la victoria împotriva lui Hitler.

Instalarea guvernului Petru Groza

În condiţiile prezenţei armatei sovietice în România şi a armatei române pe frontul antigerman, comuniştii conduşi de Ana Pauker şi Gh. Gheorghiu Dej încep să facă presiuni din ce în ce mai mari pentru preluarea puterii. Prim-ministrul gen. Nicolae Rădescu, fidel regelui Mihai I şi regimului constituţional reinstituit după 23 august, încearcă să se opună. Lipsit de orice mijloace de rezistenţă, este obligat să demisioneze la 28 februarie. La Bucureşti soseşte apoi Andrei Vîşinski, adjunctul ministrului de externe sovietic şi fost procuror în procesele staliniste din anii ‘30, care va impune la 6 martie în mod ultimativ regelui Mihai numirea ca prim ministru a lui Petru Groza, un politician de stânga apropiat comuniştilor, care vor deţine posturlile cheie în noul guvern. Legendara replică a lui Vîşinski “Aici, Yalta sînt eu”, dublată de pumnul bătut în masa regelui, au semnificat începutul procesului de comunizare a României.

1945-1946 Greva regală în România

Impunerea de către sovietici a guvernului Petru Groza la 6 martie 1945 a avut ca efect iniţierea unei politici de comunizare a României de către acest guvern dominat de comunişti. Regele Mihai, care reprezenta practic singura instituţie a statului neinfluenţată de comunişti, refuză de la 21 august 1945 să mai contrasemneze decretele legi guvernamentale, după ce ceruse fără efect demisia guvernului. Conflictul a depăşit însă graniţele României, intrând în atenţia marilor puteri învingătoare Marea Britanie, SUA şi Uniunea Sovietică, dată fiind situaţia de ţară învinsă a României, aflată sub incidenţa armistiţiului din septembrie 1944. După negocieri la nivel de ambasadori la Moscova, s-a căzut de acord în ianuarie 1946 ca regele să accepte încetarea grevei în schimbul intrării în guvern a câte unui reprezentant ai PNŢ şi PNL. Greva a încetat la 8 ianuarie, dar rangul de ministru fără portofoliu al celor doi reprezentanţi ai partidelor democratice lipsea de substanţă această concesie comunistă, în condiţiile în care în România era prezentă o întreagă armată sovietică şi nici un soldat occidental. Acest conflict între şeful statului şi şeful guvernului este singurul de acest tip în prima perioadă de regim democratic din istoria României.

1946 - Procesul Marii Trădări Naţionale

După arestarea sa la 23 august 1944 mareşalul Ion Antonescu a fost preluat imediat de o formaţiune militară comunistă care l-a predat apoi sovieticilor. Dus la Moscova, unde a fost interogat, Antonescu a fost trimis apoi la Nurenberg, pentru a depunde mărturie în procesul intentat foştilor conducători nazişti în 1945-1946. Apoi, în condiţiile prezenţei la putere a guvernului comunist prosovietic a lui Petru Groza, a fost retrimis în ţară pentru a fi judecat pentru crime de război. În perioada 7-20 mai 1946 el a compărut, împreună cu mai mulţi colaboratori, în faţa Tribunalului Poporului, în cadrul “Procesului Marii Trădări Naţionale”. În faţa acestei instanţe ad-hoc, martorul Iuliu Maniu a strâns mâna mareşalului, după terminarea depoziţiei sale. Fostul prim-mininistru şi “conducător al statului” a fost condamnat la moarte împreună cu alţi şase colaboratori, dar, la propunerea guvernului, numai trei (generalul Constantin Pantazi, Eugen Cristescu şi Radu Leca) au fost graţiaţi de către rege, pedeapsa fiindu-le comutată la muncă silnică pe viaţă. La 1 iunie, Ion Antonescu a fost executat la fortul Jilava împreună cu Mihai Antonescu, fostul său vicepremier, Gheorghe Alexianu, fostul guvernator al Transnistriei, şi generalul Constantin (Piki) Vasiliu, fost ministru.

1948 - Naţionalizarea în RPR

La 11 iunie 1948, Marea Adunare Naţională a votat legea pentru naţionalizarea principalelor întreprinderi industriale, miniere, bancare, de asigurări şi de transport. Ales în martie 1948, noul for legislativ, dominat acum complet de comuniştii lui Gheorghiu Dej şi condus de dr. Constantin Parhon, începe să creeze cadrul legislativ pentru trecerea la socialism în economie. Aceasta se realiza conform programului Partidului Muncitoresc Român, inspirat de modelul stalinist şi aplicat de noul guvern condus tot de Petru Groza. Această lege viza trecerea în proprietatea statului, fără despăgubirea proprietarilor, a marilor firme economice. Era primul pas important către economia planificată şi centralizată bazată pe proprietatea de stat, urmat chiar la 1 iulie de înfiinţarea Comitetului de Stat al Planificării. Pe de altă parte, era lichidată economic categoria socială a marilor întreprinzători particulari. Deşi se considera că prin “naţionalizare” aceste bunuri trec în mâinile naţiunii, ele vor deveni de fapt ale nimănui, fiind doar administrate de birocraţia de partid şi de stat, în primul rând în folos propriu.

1965 – Ceauşescu devine secretar general al PCR

La 19 martie 1965 a încetat din viaţă Gheorghe Gheorghiu Dej, prim-secretar al CC al Partidului Muncitoresc Român şi preşedinte al Consiliului de Stat, echivalent al şefului statului, în vârstă de 64 de ani, în urma unor probleme de sănătate. În ultimii ani ai domniei sale autoritare, pe fondul ‘’dezgheţului’’ şi destalinizării lui Hruşciov obţinuse retragerea trupelor sovietice din România (1958) şi încercase afirmarea unei poziţii distincte în cadrul lagărului sovietic prin Declaraţia PMR din aprilie 1964. Aceste demersuri au întărit poziţia regimului comunist şi a sa personală în România, dar ca în orice sistem comunist aceasta nu a rezolvat problema succesiunii. În cele din urmă, cele două tabere din Biroul Politic au găsit o soluţie ce părea convenabilă: Nicolae Ceauşescu, prim- secretar, Chivu Stoica, preşedinte al Consiliului de Stat, iar Gheorghe Maurer a rămas premier. Nominalizarea tânărului Ceauşescu, responsabil cu sectorul organizatoric al partidului, confirmată apoi de Congresul IX din iulie, se va dovedi o mutare greşită a veteranilor, care credeau ca îl vor putea controla, ca urmare a carenţelor sale intelectuale şi idelologice. În mai puţin de doi ani ei vor vedea că s-au înşelat şi că mai tânărul lor tovarăş de abia îşi începuse drumul pentru cucerirea puterii totale. Astfel, la sesiunea Marii Adunări Naţionale din 9 decembrie 1967, Nicolae Ceauşescu a fost ales şi preşedinte al Consiliului de Stat, înlocuindu-l pe rivalul său Chivu Stoica.

1989 – Căderea regimurilor comuniste în Europa de Est

Politica reformistă a lui Gorbaciov va influenţa direct şi indirect situaţiile din ţările comuniste aliate ale URSS în Pactul de la Varşovia. Comuniştii reformişti sunt susţinuţi discret să preia puterea pentru a aplica noul model emanat de la Kremlin, dar efectele nu vor fi aceleaşi în aceste ţări. Momentul crucial l-a reprezentat anul 1989, când Gorbaciov a anunţat că URSS nu va interveni în cazul unor schimbări în ţările aliate, echivalând cu renunţarea la doctrina Brejnev a “suveranităţii limitate” a ţărilor socialiste. În Ungaria, în octombrie, reformatorii vor transforma partidul comunist în unul socialist şi Republica Populară Ungară în Republica Ungaria, prin schimbari constituţionale, acceptând şi alegeri pluraliste pentru 1990. În Polonia dupa zece ani de criză politico-socială comuniştii lui Jaruzelski acceptă să discute în aprilie la Masa Rotundă cu Solidaritatea, rezultatul fiind desfăşurarea alegerilor pluraliste în iunie şi instalarea în septembrie a primului guvern necomunist din Estul Europei, condus de Tadeusz Mazowiecki şi sprijinit de Solidaritatea. În RDG, marile demonstraţii declanşate în august şi fluxul crescând al refugiaţilor în RFG permis de reformatorii maghiari către Austria au dus la căderea regimului Erich Honecker la 18 octombrie, succesorul său Egon Krenz fiind nevoit să accepte căderea Zidului Berlinului la 9 noiembrie, situaţie care va deschide calea unificării Germaniei în 1990. A doua zi dupa căderea zidului, Todor Jivkov, liderul stalinist al Bulgariei, va demisiona, lăsând locul favoritului lui Gorbaciov, Petar Mladenov. La Praga, în noiembrie-decembrie, Gustav Husak, care preluase puterea după reprimarea ‘’primăverii de la Praga’’ în 1968, va demisiona, preşedinţia Cehoslovaciei fiind preluată de scriitorul Vaclav Havel, simbolul disidenţei intelectuale din Europa de est. În sfârşit în România, Ceauşescu izolat total, după ce eşuase în încercarea de a realiza o intervenţie a Pactului de la Varşovia în Polonia pentru a se preveni luarea puterii de către guvernul Mazowiecki, a fost răsturnat la 22 decembrie, pe fondul unei revolte populare.

1990 - Autodizolvarea Organizaţiei Tratatului de la Varşovia

În conditiile cãderii regimurilor staliniste din Europa de est în anul 1989, Organizaţia Tratatului de la Varşovia şi-a pierdut coeziunea ideologică, deşi un protocol pentru prelungirea valabilităţii lui fusese încheiat la 26 aprilie 1985. Acest aspect s-a accentuat în anul 1990 cînd în procesul constituirii unor sisteme democratice prin alegeri libere pluraliste, comuniştii reformatorii au pierdut şi ei teren în aceste ţări, unde orientarea prooccidentală a început să se manifeste din ce mai evident în politica externă. În 1990 OTV a pierdut ca membru RDG-ul, ca urmare a reunificării germane, după ce Albania se retrăsese deja în 1968 ca urmare a invaziei Cehoslovaciei. Începând cu reuniunea CSCE de la Paris din noiembrie 1990, ţările membre s-au pronunţat pe rând, începând cu Ungaria, pentru autodizolvarea OTV. MAE de la Bucureşti s-a pronunţat în acest sens la 6 februarie 1991, iar URSS ultima. Ca urmare, la 1 iulie 1991 la Palatul Czernin de la Praga a fost semnat protocolul încetării valabilităţii tratatului de către reprezentantii Bulgariei, Cehoslovaciei, Ungariei, Poloniei, URSS şi României. La conferinţa de presă de după semnarea documentelor s-a afirmat că „al doilea război mondial s-a încheiat abia acum“. La întâlnirea cu preşedintele român Ion Iliescu, omologul său ceh Vaclav Havel a remarcat: „ne întâlnim cu un prilej foarte plăcut. Înmormântăm una din ultimele rămăşiţe ale războiului rece“.

 

Share pe Facebook

Dacă ţi-a plăcut articolul, urmăreşte MEDIAFAX.RO pe FACEBOOK »

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Taguri:
CENTENAR ,
1 DECEMBRIE ,
Versiunea: mobil  |  completa

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax SA.