La zece ani de la invazie, Irakul este departe de democraţia stabilă dorită de George W. Bush

Foaia de parcurs decisă de preşedintele american din perioada respectivă, George W. Bush, s-a menţinut în puţine privinţe. Trupele americane trimise în deşertul irakian la 20 martie 2003, susţinute de o coaliţie formată din aproximativ zece state, au primit ordin să descopere pretinsele arme de distrugere în masă deţinute de regimul lui Saddam Hussein.

Acest casus belli a fost foarte disputat. Niciun arsenal de acest tip nu a fost găsit vreodată.

Diplomaţii occidentali susţin că înlăturarea de la putere a lui Saddam Hussein a permis Iranului să îşi atribuie o influenţă nesperată în afacerile interne ale vecinului său.

Şi mai rău, după plecarea ultimilor militari americani din Irak, în decembrie 2011, Washingtonul abia dacă îşi mai face auzită vocea la Bagdad.

În 2003, administraţia Bush a avansat "argumente de faţadă precum armele de distrugere în masă, legăturile (Irakului) cu Al-Qaida, riscurile pentru securitatea Statelor Unite", rezumă Crispin Hawes, director al serviciului Orientul Mijlociu din cadrul Eurasia Group.

"Astăzi, totul pare grotesc", afirmă el.

În plus, exista un alt argument, "subînţeles: ideea că Irakul ar putea deveni un aliat al Statelor Unite, că relansarea economiei putea să se transforme în catalizator de creştere în Irak şi în regiune, făcând din acesta un exemplu de urmat", continuă el.

"Toate aceastea au un gust amar în prezent", conchide el.

În sine, războiul nu a durat multă vreme. Bombardamentele au început la 19 martie 2003, cu o zi înaintea invaziei. Bagdadul a căzut la 9 aprilie, iar la 1 mai, Bush declara: "Misiune îndeplinită".

Dar perioada care a urmat războiului s-a dovedit mult mai sângeroasă decât războiul însuşi.

Atentatul împotriva unui mausoleu şiit din Samara, la nord de Bagdad, la 22 februarie 2006 a marcat începutul unui conflict interconfesional de o violenţă uluitoare.

Din 2006 şi până în 2008, bastioanele sunnite Al-Anbar şi Mossul, oraşele sfinte pentru şiiţi Najaf şi Kerbala, dar şi Bagdadul au fost teatrul unor lupte de stradă, atentate şi asasinate care au opus insurgenţii şiiţi şi sunniţi, pe de o parte, şi forţele coaliţiei, pe de altă parte.

Ostilităţile s-au soldat cu 4.800 de morţi în rândul militarilor străini, dintre care majoritatea zdrobitoare americani.

Dacă trupele străine s-ar retras, iar violenţa a scăzut în intensitate, atentatele continuă să facă victime în Irak.

După invazia din 2003, cel puţim 110.000 de civili irakieni au murit în violenţe.

Reconcilierea naţională şi o consolidare a instituţiilor improbabilă care ar trebui să meargă mână în mână cu diminuarea violenţelor nu sunt decât dorinţe irealizabile.

Bagdadul nu suportă să vadă regiunea autonomă Kurdistan (nord) folosindu-se de acordul său pentru a semna contracte cu companii petroliere străine. Cele două îşi dispută şi o fâşie de teritoriu care include Kirkuk, unde se concentrează o parte din rezervele de hidrocarburi ale ţării.

Dar pentru moment, Irakul trebuie să gestioneze formidabila revenire a clivajelor religioase, amânând sine die punerea în aplicare a politicilor care ar putea rezolva probleme la fel de presante precum infrastructura, corupţia, şomajul şi lipsa de securitate.

De la sfârşitul lui decembrie, minoritatea sunnită cere încetarea marginalizării din partea Guvernului şiit al lui Nuri al-Maliki. Manifestaţiile au intrat în a treia lună, iar protestatarii cer de acum demisia premierului Maliki.