Anthony Hopkins: „Privesc în urmă și îmi amintesc de acel copil sărman și mă întreb: cum s-au întâmplat toate acestea?

Aceasta este una dintre întâmplările pe care Anthony Hopkins, în vârstă de 87 de ani, le relatează în memoriile sale We did ok, kid, publicate săptămâna aceasta, în paginile în care își amintește cum s-a transformat în Hannibal Lecter, canibalul din Tăcerea mieilor, rol pentru care a câștigat, în 1991, unul dintre cele două premii Oscar ale sale. Celălalt i-a fost acordat pentru Tatăl (The Father) în 2020, scrie La Vanguardia.

În acea primă conversație cu Demme, regizorul celui ce avea să devină un film de referință, Hopkins a disecat modul în care se va construi personajul, inclusiv o digresiune despre Iosif Stalin, care, spunea el, era mai înfricoșător atunci când nu spunea nimic.

„Tăcerea este partea cea mai înfricoșătoare, îmi amintește de copilărie, când intram în cameră, aprindeam lumina și vedeam un păianjen uriaș pe perete, nemișcat, așteptând”, i-a spus Hopkins lui Demme, care, dacă nu era încă convins, a avut dovada că actorul galez era alegerea perfectă.

Unii spun că, de exemplu, în filmul Copiii lui Winton, interpretarea sa are acel tip de naturalețe aparte care îl face să pară o persoană reală printre actori.

Aceasta este, de altfel, calitatea care l-a făcut atât de potrivit pentru rolul canibalului. Pe ecran, Hopkins emană o gravitate neobișnuită, aproape supranaturală, fie că recită Regele Lear sau îl interpretează pe Lecter, captând mereu atenția publicului. Totuși, criticii consideră că volumul de memorii nu reușește să surprindă profunzimea existenței sale impresionante.

Cu toate acestea, cartea oferă o privire asupra vieții sale: copilăria complicată, dificultatea de a învăța, parcursul spre actorie, lupta cu alcoolismul (în 1975 a fost găsit pe o șosea între Arizona și Los Angeles, după un episod de beție, și de atunci a renunțat la alcool), precum și cariera sa cinematografică — o privire căreia, spun criticii, îi lipsește însă mai multă adâncime.

Dacă alegi pe oricare dintre marile figuri ale istoriei, fie în bine, fie în rău (Irod, Hitchcock, Hitler, Picasso, Dickens, Freud, papa Benedict al XVI-lea…), sunt mari șanse ca Hopkins să îi fi dat viață pe ecran. Memoriile sale servesc, în ciuda acestei lipse de profunzime, drept o hartă care ghidează cititorul prin toți acești oameni și printr-o listă impresionantă de filme memorabile: Omul elefant, Rămășițele zilei, Scrisoarea finală, Fracture, Revolta de la bord, Doar pentru adulți, Amistad, Întoarcere la Howard’s End sau Dracula, de Bram Stoker. Și lista continuă.

Volumul, dictat și narat în varianta audio de Kenneth Branagh — cu excepția ultimului capitol, unde Hopkins recită o selecție din poeziile sale preferate — nu menționează numele scriitorului din umbră, al coautorului. Actorul explică însă că „viața mea a fost scrisă de altcineva, nu de mine”, deși nu se referă la sensul profesional al expresiei.

El vorbește mai degrabă despre puzzle-ul care a fost viața sa, despre piesele care s-au unit întâmplător, ca și cum ar fi câștigat la loterie. „Privesc în urmă și îmi amintesc de acel copil sărman și mă întreb: cum s-a putut întâmpla toate acestea?”, mărturisește.

Născut la 31 decembrie 1937 în Port Talbot (Țara Galilor), un oraș siderurgic, deși familia sa era de brutari, primul capitol începe cu perioada în care se afla deja la internat, unde a ajuns la vârsta de unsprezece ani. Se remarca prin talentul de a face glume și de a-și distra colegii cu imitațiile sale.