Ce mai reprezintă Mihail Sadoveanu în 2025 | Interviu, dincolo de etichete, cu nepotul scriitorului. Iordan Herford, mesaj pentru cei ce vor scoaterea lui Sadoveanu din programă: „Cum să rupi o bucată din istorie? Și, mai ales, de ce?”

Există voci care susțin scoaterea operei lui Mihail Sadoveanu din programa școlară. Deci, pentru că vă e cunoscută în profunzime nu doar opera, ci și viața scriitorului, ce înseamnă Mihail Sadoveanu astăzi?

Ca să-l citez pe academicianul Eugen Simion, înseamnă însăși literatura română. La una din aparițiile sale unde a primit titlul de Doctor Honoris Causa, Eugen Simion a spus următorul lucru:„Fraților, noi nu putem să-l scoatem pe Sadoveanu din literatura română, deoarece acest lucru ar produce o mare gaură în literatură”.

Dacă acest monstru sacru, un extraordinar literat și critic literar, a spus asta, atunci nu poți trece peste opera sadoveniană. Oricât ar încerca unii oameni să-l sape, să-l arunce la groapa istoriei! Precum vorbesc despre Sadoveanu doar cei care habar nu au de scrierile sale, care nu l-au citit și nu l-au cunoscut – nici scriitorul, nici omul… prin prisma istoriei, desigur.

Toată opera lui Sadoveanu, dedicată țăranilor români

Opera sa numără peste 100 de volume, printre care Baltagul, Creanga de aur, Împărăția apelor, Zodia Cancerului sau vremea Ducai Vodă, Hanul Ancuței, Divanul persian, trilogia Frații Jderi sau perla romanelor istorice, Nicoară Potcoavă. Iar cele șase romane istorice, care sunt unice, precum a spus Nicolae Iorga, reprezintă o parte din istoria poporului nostru. Cum să rupi o bucată din istorie? Și, mai ales, de ce?

George Călinescu a spus cam așa: „Dacă Ștefan cel Mare s-ar scula din mormânt și ar vorbi cu noi, nu l-am înțelege. Dar cu Mihail Sadoveanu s-ar înțelege”. În limba unică pe care a făcut-o nemuritoare  în scrierile sale. Toată opera lui Sadoveanu a fost dedicată țăranilor români, clar și limpede. Deci, părerea mea modestă: este imposibil să-l elimini pe Sadoveanu din literatura română!

De unde credeți că vin aceste atacuri și contestări?

E drept, s-au încercat, din 1995 și până astăzi, tot felul de atacuri, chiar și politice. De exemplu, acest Mihail Neamțu, care habar nu are de opera literară a lui Sadoveanu. Exact pe considerentul descris de poetul nostru național în Scrisoarea I: „Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?”

Iar, din punct de vedere al „corectitudinii politice”, pot da un exemplu. Acum se cheamă „connaisseur”, să spunem așa, cineva care se dă mare cunoscător de politică: Andrei Caramitru, un puști care uită că tatăl său a recitat cu atâta plăcere și a imprimat la Electrecord versurile lui Sadoveanu… Și tocmai acest puști, care a plecat în Elveția la 18-19 ani și n-a citit mai nimic din opera lui Sadoveanu, îl face praf pe marele scriitor.

A mai încercat cineva în trecut, o suplinitoare, să demonstreze că Baltagul propagă violența în familie. Fără succes. Ei bine, aceștia sunt contestatarii! Nenorocirea cea mare este că cei care aruncă cu noroi sunt exact cei care nu l-au citit și nu îi știu viața. Sau nu suficient încât să ia o notă reală de trecere la literatura română.

A făcut Mihail Sadoveanu, omul implicat politic, și compromisuri?

Intelectualii acelor vremuri erau constrânși să se conformeze pentru a putea publica sau pentru a supraviețui chiar. Iar Sadoveanu avea în spate o familie întreagă, cu 11 copii…  Iar el a fost – cum să spun – un trofeu al acelei epoci. Compromisurile pe care le-a făcut la vremea respectivă… dacă sunt de criticat, pot fi criticate, dar prin prisma vremurilor de atunci, nu a celor de-acum.

Potrivit documentelor din Arhivele Naționale, Sadoveanu nu a fost niciodată membru al partidului comunist. Nu a fost nici președintele Marii Adunări Naționale! A fost președintele Adunării Deputaților până în 1948, instituție aprobată de regele Mihai. Iar după 1948, el a fost simplu membru în Marea Adunare Națională.

Apoi, având respectul fantastic al lui Gheorghiu-Dej, el, Sadoveanu, nu a fost numit niciodată „tovarășul Sadoveanu”. Toți îi spuneau „bădie Mihai”.

Putem vorbi, în perioada implicării sale politice, și despre fapte onorabile, nu doar despre compromisuri?

Nu se publică nicăieri faptele bune pe care le-a făcut Sadoveanu în timpul comunismului. Nu cred că este corect să înfierăm un scriitor pentru această coabitare cu lumea politică în acele vremuri. Foarte mulți călugări au fost scoși din închisoare de Sadoveanu, multe mănăstiri au fost salvate să nu fie închise.

Maria Tănase, ajutorul scriitorului și… Chira

Știți ce ajutor a însemnat Sadoveanu pentru Maria Tănase, în niște vremuri cumplite pentru ea? Nu avea voie să cânte nicăieri ca să-și câștige pâinea, era interzisă peste tot. Legionarii au spart matrițele discurilor de la Electrecord, pierzându-se înregistrările originale, iar comuniștii o bănuiau de spionaj pentru British Intelligence. Mai putea cânta doar la nunți.

Au fost martori lăutari vechi, precum Fărâmiță Lambru sau Luca naistul și în mod sigur generațiile care le-au urmat în familii cunosc povestea! Ei bine, Mihail Sadoveanu a convins-o pe Constanța Crăciun, ministrul de atunci al culturii, despre ce însemna cu adevărat Maria Tănase, iar artista a primit apoi medalia muncii. Nu medalia conta, cât banii care veneau odată cu ea și care îi asigurau traiul. Din acel moment, Maria Tănase a avut din nou contracte.

Mi-a povestit mama… când a primit banii, Maria Tănase a mers la Vovidenia, lângă  mănăstirea Neamț, unde era și casa de vacanță – azi muzeul Sadoveanu. A intrat în salon, s-a pus în genunchi și i-a sărutat mâna bunicului. Mai târziu, i-a dăruit un pui de căprioară, se numea Chira.

„Cât a putut să facă bine, a făcut”

Alt exemplu este Ionel Pop, autorul „Povestirilor de vânătoare”, un intelectual cu greutate și prieten bun al lui Sadoveanu. A fost condamnat la 10 ani de pușcărie, fiindcă făcea parte din Partidul Țărănesc. După doi-trei ani, Sadoveanu a reușit să-l scoată din închisoare. Dar i se ridicaseră toate drepturile de practică… era un avocat extraordinar!

Sadoveanu i-a spus: „Ionele, apucă-te de scris!” I-a mijlocit colaborarea la revista Vânătorul, a început să publice povestiri de vânătoare, apoi a continuat să scrie cu contracte. Cât a putut să facă bine, a făcut. Nu era nici el Dumnezeu…

L-a ajutat adesea respectul pentru „bădia Mihai”

Sau…  Păstorel Teodoreanu, epigramistul care a făcut pușcărie din cauza epigramelor sale. Fratelui său, Ionel Teodoreanu, Sadoveanu i-a fost naș de cununie. Păstorel făcea epigrame dure împotriva comuniștilor. Vă dați seama: în timpul comunismului să ieși la masă și să spui epigrame împotriva partidului? I-au dat șase ani de pușcărie. După un an, un an și jumătate – nu rețin exact – Sadoveanu a reușit să-l scoată. Nu era ușor, mai ales că, pe atunci, pentru orice om exista „secția cadre”, un un adevărat gestapo. Iar Sadoveanu risca mult, însă bătrânețea lui și respectul tuturor față de „bădia Mihai” l-au salvat de multe ori.

Omul care a salvat mănăstirea Neamț

Dacă nu exista Mihail Sadoveanu, astăzi nu mai exista Mănăstirea Neamț. În timpul lui Gheorghiu-Dej a fost inițiat un proiect prin care urma să fie desființată mănăstirea, iar lăcașul să devină muzeu.
Martor este părintele Mihai Daniliuc, de la Vovidenia, Vânători-Neamț. Se pregătiseră camioanele pentru a-i împrăștia pe călugări în alte mănăstiri și a transforma locul în muzeu medieval.

A fost o delegație care s-a deplasat la Mănăstirea Neamț, formată din greii României: Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica, Leontin Sălăjan și Bodnăraș, șeful armatei.

Iar Sadoveanu le-a spus: „Nu puteți face acest lucru pentru că tăiați rădăcini creștine. Lăsați-i pe călugări acolo! Mănăstirea nu mai e vie închisă, iar românii au nevoie de mănăstiri deschise, pentru a putea demonstra continuitate pe aceste locuri”. Intervenția sa de atunci a oprit planul de evacuare a monahilor, iar mănăstirea a rămas lăcaș de rugăciune, nu muzeu, chiar dacă Dej o restaurase pentru această nouă menire, cu o sumă uriașă pentru acele vremi – 14 milioane de lei. Cea mai mare restaurare din istoria Mănăstirii Neamț.

La fel, schitul Vovidenia urma să fie transformat în sediul CLF al CAP-ului de la Vânători-Neamț dacă Sadoveanu nu era acolo să se opună.

S-au împlinit 145 de ani de la nașterea sa. Aveți în minte un eveniment, o scriere, un fel anume în care i-a fost adus omagiu scriitorului român?

Acum 4-5 zile, a avut loc o premieră în România. O echipă de la Iași, de la Ateneul din Iași, a venit la București și, la sala Constantin Tănase, a jucat un spectacol, în frunte cu doamna Maia Morgenstern, o actriță de categorie grea, în rolul Victoriei Lipan… M-am dus la spectacol, cu inima strânsă: poate vor fi cinci, șase, șapte rânduri de spectatori, mi-am zis.

Începuse spectacolul când am intrat, era întuneric, am stat în primul rând, unde aveam invitația. La final, am făcut fotografii și am zis să fotografiez și sala. Când am întors camera spre sală, am avut un șoc: până și balconul era arhiplin.

Acest public bucureștean a oferit cel mai frumos cadou posibil pentru Mihail Sadoveanu: sala arhiplină. Copii, tineri, oameni de toate vârstele! Deci, nu ai cum să treci peste opera lui Sadoveanu de vreme ce poporul român nu trece!

Și totuși, cum putem răspunde celor care pun sub semnul întrebării valoarea reală a scriitorului?

Voi încerca să nu răspund eu, ci să-i las pe titanii literaturii românești să vorbească. Bine spunea poetul Nichita Stănescu: „Eminescu al prozei, Mihail Sadoveanu a dat nume cu umbră în soare, traducând în limba română toate lucrurile și faptele firii. În afara scrisului său, el a fost un taciturn, aproape un mut. Taciturnia, muțenia lui, aproape că voia să ne spună că, fără vorbirea lui scrisă, scriitorii de după el ar fi rămas mai degrabă niște taciturni și niște muți ai scrisului”.

Iar Nicolae Manolescu, într-un text vizând înțelegerea operei lui Mihail Sadoveanu, scria: „Trebuie desprinsă de pe opera lui Sadoveanu ciuperca monstruoasă a comentariilor plate și stupide, cu mult mai bine înfipte în carnea ei decât acelea inteligente și, în orice caz, cu o mult mai largă forță de convingere”.

Al tuturor, nu al câtorva voci

Atunci când Mihail Sadoveanul a încetat din viață, la 19 octombrie 1961, istoricul literar George Călinescu nota: „Omul de toate zilele s-a mistuit lăsând în locu-i simulacrele sale de piatră și de bronz. Ce-a fost al fiecăruia dintre noi a devenit al tuturor. El e acum numai al poporului din care a ieșit”.

Al tuturor, deci… Iar al tuturor nu înseamnă doar câteva voci care nu-și găsesc propria menire decât „sub a numelui lui umbră”.