Fantoma de la Operă (2026): un film hollywoodian în decorul sublim al Operei Garnier din Paris

Sunt venit la Paris ca profesor invitat la Sciences Po (partenera academică din consorțiul universitar CIVICA pentru SNSPA) și m-am cazat în apropierea Bibliotecii François-Mitterrand, așa că mi-a fost foarte ușor să dau o fugă de 15 minute până la cinematograful Pathé (Quai d’Ivry), unde am văzut filmul în formatul ideal (IMAX).

Filmul pare făcut la Hollywood. Are aproape toate superficialitățile cinematografiei comerciale americane, de la efectele speciale, dacă nu stridente, atunci cel puțin exagerate, până la romantismul artificial, secvențele horror convenționale și interminabilele momente de suspans, fabricate parcă pentru un public de vodevil. Are foarte puține legături cu marea tradiție a cinematografiei franceze, exceptând limba în care vorbesc personajele și extraordinarele decoruri pariziene ale fabuloasei Opere Garnier.

Cu toate acestea, filmul merită văzut din trei motive. Vă promit că, dacă veți citi până la capăt, veți descoperi că ultimul motiv pentru care merită să vedeți filmul – dacă și când va ajunge în România – este unul pentru care se va umfla ficatul suveranist din pipota noastră de daci liberi.

Primul motiv este Palatul Garnier. Opera Națională din Paris este o capodoperă arhitecturală absolută, una dintre cele mai spectaculoase expresii ale fastului artistic european din secolul al XIX-lea. Construită după planurile arhitectului Charles Garnier și inaugurată la 5 ianuarie 1875, clădirea a supraviețuit regimului politic care a comandat-o (Al Doilea Imperiu), războiului franco-prusac (pierdut de Napoleon al III-lea), Comunei din Paris și tuturor transformărilor ulterioare ale societății franceze. Cine nu a fost niciodată la Opera Garnier și crede că îi va fi greu să ajungă acolo merită să vadă filmul, indiferent de comentariile mele critice de aici. De altfel, Palatul Garnier poate fi vizitat și fără să participi propriu-zis la un spectacol de operă sau balet. Nu trebuie să cumperi bilet la un asemenea spectacol pentru a descoperi această minune arhitecturală.

Așadar, Alexandre Castagnetti a avut privilegiul extraordinar de a filma în interiorul acestui palat. Scările monumentale, foaierele, sălile de repetiție, coridoarele, subsolurile și acoperișurile clădirii devin ele însele personaje cinematografice. În numeroase secvențe, arhitectura este incomparabil mai expresivă decât actorii. De altfel, acum realizez că personajul principal al filmului este, de fapt, chiar Palatul Garnier. Aici au fost filmate câteva imagini de o frumusețe răvășitoare. Anastasia, tânăra balerină venită la Paris din România, vorbește cu misterioasa Fantomă de la Operă pe acoperișul Palatului Garnier, având în fundal Parisul peste care se lasă noaptea și Turnul Eiffel superb luminat. Sunt imagini de un romantism cinematografic aproape desăvârșit.

Am fost de două ori până acum în Palatul Garnier (o dată la operă și altă dată la balet) și am crezut că îi cunosc destul de bine splendoarea. Vă mărturisesc că secvențele din acest film m-au copleșit. Nu-mi imaginez că voi ajunge vreodată să urc pe acoperișul celebrei opere pariziene și să admir de acolo Parisul luminat la căderea serii. Din acest punct de vedere, filmul oferă o experiență vizuală excepțională.

La fel de spectaculos este filmat și cartierul Montmartre, unde locuiește Anastasia, cu străduțele sale pitorești, atmosfera boemă și extraordinarele panorame aeriene dominate de silueta inconfundabilă a Bazilicii Sacré-Cœur din Montmartre. Sunt imagini de o frumusețe cinematografică remarcabilă, în care Parisul pare să joace cu mult mai mult talent decât aproape toate personajele filmului.

De aceea, pentru acele câteva minute, filmul merită văzut.

Al doilea motiv este spectacolul de operă din finalul filmului, o creație scenică modernă, amplă și spectaculoasă. În interiorul poveștii se pregătește premiera unei opere coregrafice fictive, Orpheus, atribuită unui compozitor dispărut în secolul al XIX-lea. Spectacolul final depășește scena tradițională și se desfășoară în diferite spații ale Palatului Garnier. Dansul invadează scările monumentale, coridoarele și încăperile ascunse ale clădirii, iar o parte dintre secvențe sunt prezentate publicului din sală prin intermediul proiecțiilor video. Se filmează inclusiv în celebrele subsoluri ale operei pariziene, care au inspirat și musicalul omonim. Este o idee scenografică modernă, care amintește, prin utilizarea cinematografiei în reprezentarea dansului, de celebrele secvențe de balet filmate pentru Concertul de Anul Nou al Filarmonicii din Viena. Din punctul meu de vedere, acesta este momentul artistic cel mai interesant al întregului film. Opera pariziană, baletul (de fapt, dansul contemporan), filmul propriu-zis și arhitectura monumentală intră într-un dialog care ar fi meritat explorat mult mai profund.

O secvență vizuală impresionantă din acest spectacol final este aceea în care un diavol încornorat urcă solemn scările monumentale ale Operei Garnier, printre două șiruri de dansatori. Imaginea, de o spectaculozitate aproape demonică, mi-a amintit imediat de Faust, celebra operă a lui Charles Gounod, inspirată de tragedia omonimă a lui Goethe. Există în această scenă ceva din fastul infernal al universului faustic, din seducția răului transformat în spectacol și din estetica grandioasă a operei franceze din secolul al XIX-lea. Este unul dintre rarele momente în care filmul pare să înțeleagă cu adevărat forța teatrală, muzicală și simbolică a locului în care a fost turnat. Apropo, Faust de Gounod este excelent montat de Opera Națională București.

Avem, de fapt, un spectacol în interiorul unui film, inspirat de un mit literar devenit celebru prin romanul lui Gaston Leroux (publicat în volum în 1910) și consacrat ulterior pe marile scene ale lumii, inclusiv prin musicalul lui Andrew Lloyd Webber din 1986. Este important de precizat că Orpheus nu este musicalul lui Lloyd Webber. Este o creație fictivă, cu muzica originală compusă de Dan Levy și cu o concepție coregrafică realizată de Marion Motin.

Și aici ajungem la una dintre marile neîmpliniri ale filmului: muzica. Partitura lui Dan Levy are câteva idei interesante, însă aproape niciodată nu este lăsată să respire. Tocmai când începi să urmărești o frază muzicală, montajul o întrerupe. După 10-15 secunde, imaginea se schimbă, tensiunea este reconstruită artificial și muzica este sacrificată pentru încă un efect cinematografic hollywoodian, care distruge atât filmul, cât și muzica acestuia, altminteri interesantă. Coloana sonoră, interpretată de Yorina și Dan Levy, merită ascultată separat (și vă invit să faceți ca mine), căci, în film, intervențiile muzicale sunt atât de fragmentate prin tăieturile de montaj, încât rareori se poate constitui o experiență sonoră coerentă. Păcat că muzica lui Dan Levy ajunge să se desfășoare cu adevărat abia în spectacolul final.

Al treilea motiv este unul de extraordinară satisfacție pentru patriotismul nostru autohton: eroina filmului este româncă și vine din Transilvania (recunoști ușor arhitectura caselor).

Anastasia Mărescu, interpretată de Deva Cassel, este o tânără balerină care pleacă dintr-un sat transilvănean pentru a cuceri Opera din Paris. Plecarea ei din România este aproape caricaturală. Suntem într-un sat românesc în care o tânără se antrenează pentru o carieră de mare balerină internațională, în vreme ce tatăl ei, un fermier aparent prosper, îngrijește mai multe animale, inclusiv vaci. În centrul satului apare un autobuz nou-nouț, cu un șofer care așteaptă politicos, în dreptul ușii, îmbarcarea călătorilor, după un model de transport public mai degrabă francez decât românesc. Totul pare o Transilvanie imaginată de cineva care a văzut câteva fotografii turistice cu România și a decis că sunt suficiente pentru construirea unui univers social credibil. Rezultatul este o Românie rurală de carte poștală, populată de fermieri relativ înstăriți, tinere balerine (care se antrenează în hambarul unde este depozitat nutrețul animalelor din bătătură) și autobuze impecabile, gata să transporte talentele naționale direct spre marile instituții culturale occidentale. Totuși, avem satisfacția că, după atâtea decenii în care cinematografia occidentală a trimis prin Transilvania vampiri și alte creaturi nocturne, de această dată trimitem la Paris o balerină. Progresul este incontestabil, suntem de acord.

Și mai avem un motiv suveranist de satisfacție: Deva Cassel rostește câteva replici în limba română. Unele îi ies surprinzător de bine. Proverbul apa trece, pietrele rămân este pronunțat aproape impecabil. Presupun că actrița a învățat fonetic aceste expresii, ceea ce face rezultatul cu atât mai meritoriu. Deva Cassel este, fără îndoială, una dintre cele mai frumoase și promițătoare apariții ale noii generații de actrițe franceze. Fiica Monicăi Bellucci și a lui Vincent Cassel are o prezență cinematografică remarcabilă, chiar dacă regizorul acestui film pare uneori mai preocupat să-i contemple frumusețea decât să-i construiască un personaj cu adevărat complex. O puteți admira și în miniseria Netflix Il Gattopardo (2025), unde interpretează rolul răvășitoarei și provocatoarei Angelica Sedara. Despre muzica Ghepardului sicilian am publicat o cronică de sociologie muzicală și istorică.

Revenind la Fantoma de la Operă (2026), trebuie spus că filmul are și o poveste romantică destul de convențională. Anastasia îl întâlnește pe Ernest Dupré, interpretat de Julien de Saint-Jean, un misterios pianist și compozitor aparținând trecutului Operei Garnier. Ernest Dupré este Fantoma de la Operă în cazul acestei noi adaptări. Romain Duris îl interpretează pe James Figueras, un coregraf autoritar, aproape caricatural în manifestările sale de tiranie artistică. Personajele par construite după rețete cinematografice gata pregătite: tânăra inocentă care trebuie să cucerească lumea, artistul genial și damnat, mentorul abuziv și iubirea imposibilă. Tot ceea ce lipsește este o etichetă ideologică, gata să fie aplicată de mișcările de stânga care au cucerit spațiul cultural și intelectual american. Filmul devine astfel un thriller american asezonat cu secvențe horror destul de blânde, servit într-un decor parizian absolut magnific.

Mi se pare că filmul suferă de o contradicție fundamentală: vrea să vorbească despre măreția artei, despre geniul muzical, despre fascinația operei și despre iubirea care învinge moartea (o temă specifică romantismului târziu, caracteristic perioadei în care a fost edificată Opera Garnier), folosind în același timp un limbaj cinematografic superficial și zgomotos. Este un film despre muzică în care muzica nu este lăsată să cânte. Este un film despre operă în care arhitectura Operei este mai spectaculoasă decât spectacolul de operă însuși.

În încheiere, mi-a trecut prin minte o idee năstrușnică în timp ce scriam această cronică.

Dacă aș fi în locul domnului Daniel Jinga, director general al Operei Naționale București, cred că m-aș întreba dacă nu s-ar putea organiza, în instituția pe care o conduc, proiecția prilejuită de lansarea oficială în România a acestui film. Avem precedente celebre inclusiv la Scala din Milano. Desigur, proiecția ar putea fi urmată sau precedată de o discuție, asupra căreia nu mai insist acum, dar centrată pe reinterpretarea cinematografică a unor teme specifice artelor clasice. Opera Națională București montează deja, cu un succes extraordinar de public, musicalul Fantoma de la Operă al lui Andrew Lloyd Webber, în regia lui Răzvan Ioan Dincă. Cele 13 reprezentații programate în septembrie 2026 s-au jucat cu biletele epuizate. Ar fi o excelentă ocazie de a pune față în față – sau chiar concomitent – musicalul și filmul. Am putea discuta despre diferențele dintre cele două, prin comparație cu opera care este folosită ca pretext în ambele cazuri. Mă surprinde că, la câteva zile după premiera franceză, nu am identificat încă o lansare confirmată în cinematografele românești. Subiectul ar merita o distribuție și la noi. Poate că această modestă cronică a mea va contribui măcar la stârnirea interesului.

În concluzie, Fantoma de la Operă (2026) este un film cinematografic mediocru, realizat cu mijloace financiare și tehnice considerabile, în decorul uneia dintre cele mai frumoase clădiri construite vreodată pentru muzică. Nu m-a convins povestea, nu m-au impresionat efectele speciale și nu mi-a plăcut felul în care a fost folosită muzica. M-au cucerit însă imaginile Palatului Garnier din Paris, câteva momente ale spectacolului de operă din final și farmecul incontestabil al Devei Cassel.

În fond, adevărata fantomă a filmului nu este Ernest Dupré. Este cinematografia franceză de mare tradiție, a cărei prezență o cauți zadarnic timp de peste două ore și nu o zărești nicăieri. Din fericire, Palatul Garnier rămâne, filmul trece, ca în proverbul românesc cu apa și pietrele pe care Deva Cassel l-a învățat atât de bine.