O carte pe zi: „Cioran. Ultimul om liber” de Andrei Crăciun

Editura Polirom a lansat în toamna anului trecut o colecţie cu totul surprinzătoare prin felul în care autorii abordează subiectele asupra cărora s-au angajat: Biografii romanţate. Au apărut până acum biografii ale unor mari personalităţi ale culturii române – Constantin Brâncuşi, George Enescu, I.L. Caragiale, Maria Tănase, Eugen Ionescu, N. Steinhardt, Emil Cioran – fiecare scrisă de alt scriitor al generaţiei tinere, elementul esenţial, definitoriu fiind acela că absolut niciuna nu seamănă cu celelalte sau cu biografiile anterioare ale personalităţilor respective. Fiecare e o surpriză, prin stil şi abordare.

Andrei Crăciun (născut în 1983, cu studii superioare în administraţie publică, ştiinţe politice, istoria ideilor şi mentalităţilor, cultură şi civilizaţie ebraică; a studiat la Universitatea din Bucureşti, Escuela de Escritores din Madrid şi Tel Aviv University; este, din 2005, ziarist de presă scrisă - a fost desemnat cel mai talentat tânăr ziarist, 2005, cel mai bun tânăr ziarist de cultură, 2010, cel mai bun editorialist, 2011 şi cel mai bun reporter din România, 2012; a publicat mai multe volume de eseuri, poezie şi proză) mărtusireşte la finalul cărţii că a citit cam tot ce s-a scris despre Cioran, dar a îmbinat realul cu ficţiunea.

Astfel, cartea începe cu o întâlnire între Cioran şi scriitorul sud-american Ernesto Sábato, în mansarda pariziană a filosofului. Nu contează dacă întâlnirea chiar a avut loc sau când, fapt e că cei doi se respectau. Cu deferenă, Andrei Crăciun urmăreşte gândurile „domnului Cioran” şi trecem, odată cu fluxul memoriei, prin viaţa filosofului, prin iubirile lui (fireşte, Simone Boue, care va sta alături de el toată viaţa, dar şi nemţoaica Friedgard Thoma). Insitând de mai multe ori că a fost un „cavaler al lucidităţii”.

„Domnul Cioran mai fu nevoit să constate că nu ar mai vorbi niciodată limba română dacă nu ar fi neapărată nevoie, o limbă pe care se străduia, fără succes, să o uite, dar ar urla în limba română şi ar înjura în liba română. Nu poţi să înjuri cu adevărat decât în limba maternă.”

„Aceasta e magia jalniă a bătrâneţii: să îţi şteargă orgoliul, să îţi lase trupul ruinat şi sufletul cuprins de nostalgiile cele mai banale – Cioran redus la sentimentele unui frizer.”

„În tot ce făcea, Cioran se socotea excesiv, iar excesul era singurul care îl ocrotea de căderea în nulitate, ca toţi românii de altfel, şi nu o dată o consemnase şi fusese urât fiindcă nu ocolise acest diagnostic final: <<Când nu sunt excesivi, românii sunt nuli.>>„

”Ce-i rămânea la un bilanţ onest? Prea puţin? Totul? Trăise calndestin, la marginea ascuţită a lumii, ascuns, terifiat de ideea că va fi nevoit să se amestece în acea pastă fără chip care erau toate mulţimile, iar acum gloata îl făcea de nazist, de simpatizant al lui Hitler, în România i se republicau cărţile, cu mâna lui îşi cenzurase o parte din opera de tinereţe, de peste tot veneau lovituri sau laude deşînţate, care mai rău te umplu de zoaie.”

„Aşa începu sfârşitul vieţii domnului Cioran, care fu marcat de mai multe întâmplări: câteva atacuri cerebrale minore, suficient de parşive încât să nu îl ucidă, o demenţă senilă galopantă, bătrâ¬nul Alzheimer, dragostea lui Simone şi câteva fotografii făcute de Friedgard, pe care tovarăşa sa de viaţă învăţase să o îndure, dacă nu chiar să o îndrăgească.

În ultimii săi ani, fu internat într-un azil ce aducea mai degrabă a spital de nebuni, aici primea vizitele traducătorilor şi mai ales traducătoarelor sale, ale unor biografi de ocazie, geambaşi de litere care voiau să îl editeze, oportunişti de ziua a şaptea, admiratori sinceri care avuseseră o poartă oarecare de intrare în graţiile sale, anticomunişti radicali, incapabili de nuanţe, rubedenii mai apro¬piate şi mai îndepărtate.

Şi Simone, mereu Simone, apărându-1 ca o leoaică, suferind la suferinţele sale, ţinându-i mâna în mâna sa şi învăţându-1 să nu îşi piardă orgoliul...

Într-o zi, tovarăşa sa de viaţă i-a adus câteva dintre cărţile sale şi i-a arătat numele său pe copertă: <<Acesta eşti tu, tu eşti Cioran şi eşti foarte deştept>>. Iar atunci se povesteşte că domnul şi-a privit vărţiel şi aproape a schiţat un zâmbet.”

Iar când află vestea că a murit Cioran, cercul (ficţiune sau nu?) se închide: Ernesto Sábato, în cabinetul său de lucru sud-american deschide un caiet şi scrie: „Astăzi, al Paris, a murit clarvăzătorul.”

O biografie superb scrisă.

Andrei Crăciun – Cioran. Ultimul om liber. Editura Polirom, colecţia Biografii romanţate. 205 pag.