COMENTARIU Lelia Munteanu: Re bemol major

Un mare profesor de armonie obişnuia să explice că tonul minor e păcatul, iar tonul major - ispăşirea. (Re bemol major părea să-l conducă în pragul exatazului mistic).

O icoană vie a ispăşirii a fost monseniorul Vladimir Ghika.

"Marele vagabond apostolic", cum l-a numit Papa Pius al XI-lea, era pretutindeni unde îl purta "teologia nevoilor" (sintagma îi aparţine) – unde "jupuiţii de vii" aveau nevoie să fie "salvaţi de ei înşişi": în cartierele putred de sărace, în leprozerii, în case de toleranţă, în tranşee, în spitale.

"Calea mea e calea ferată", obişnuia să spună zâmbind prinţul prelat, când cobora, cu reverenda lui ponosită, din vreun vagon de clasa a treia.

Din Buenos Aires, scria: "Spovedesc în stradă, în mulţime, în metrou, în magazine, pe băncile aleilor (...). În plin salon de muzică la hotelul Alvear, am spovedit, din fotoliu în fotoliu, prieteni în nevoie, între un taraf ţigănesc care cânta tangouri asurzitoare şi scaunele de la bar, unde persoane mondene sorbeau din cocktail. Cuvintele de viaţă veşnică dobândeau, în acest decor inadecvat, o stranie valoare".     

De ce, după oricât de lungi ocoluri, mă întorc la monseniorul Ghika?   

Pentru că "era rugăciune", aşa cum mărturiseau discipolii săi.

Pentru pacea fără nume. "Cine posedă această pace fără nume nu se mai întreabă dacă se bucură sau dacă suferă, dacă e fericit sau nefericit. Nu mai are nevoie să ştie asta".