Ion Cristoiu: Deosebirea dintre linşajul mediatic şi campanie de presă

Leliţa. Mi-am făcut un tic din a asculta la căşti, în vederea alunecării în somn, Leliţă Săftiţă, cîntec interpretat de formaţia Anton Pan, după versurile lui Anton Pan.

Textul îmi deschide de fiecare dată imagini din trecutul fanariot: mahala, giubea, portiţă, amorezaţi dînd tîrcoale casei de mahala dincolo de perdelele cărora stă Leliţa, adulteră.

Şi de fiecare dată, tresar străpuns de gîndul că milioane de Leliţe au murit pînă acum, întorcîndu-se în ţărînă, cum şi cu mine s-o întîmpla!

*

Linşajul. Duminică seara, după emisiune, le vorbesc celor din holul pus la dispoziţie pentru persoanele care intră sau ies în şi din studio, ca să se relaxeze, asemenea bufetului dintr-o gară, despre cartea lui Ion Novăcescu Linşajul mediatic în politica românească. 1919 Adevărul versus I. C. Brătianu. Dată de cei de la Adevărul pentru a spune ceva la lansarea de miercuri, 3 aprilie 2013, de la Librăria de pe strada Doamnei, cartea am citit-o în cîteva zile (printre picături), ba mai mult, am fişat-o.

Niţel admirator de-al lui Traian Băsescu, autorul s-a apucat de studierea chestiunii după tărăboiul Referendumului din vara lui 2012. În acele momente, urmărind linşajul mediatic declanşat de Trustul Intact împotriva lui Traian Băsescu, autorul s-a gîndit să dovedească, printr-o carte, că vara lui 2012 nu e o premieră în Istoria Presei şi a Politicii din România.

Ceva asemănător s-a petrecut în 1919 cînd Trustul Adevărul, condus de Constantin Mille, totodată şi proprietar, s-a ocupat, număr de număr, de Ionel Brătianu.

Deosebindu-l de campania de presă, Ion Novăcescu circumscrie astfel linşajul mediatic:

„Operaţiunea mediatică non-jurnalistică, deosebit de agresivă, amplă şi uneori de durată, promovată de către una sau mai multe instituţii media, coalizate sau nu, care acţionează premeditat, ori reactiv, împotriva unui individ de obicei cu statut de persoană publică, în scopul compromiterii şi distrugerii credibilităţii sale”.

Pentru a lămuri mai bine, cartea oferă şi deosebirea de campania de presă:

„În timp ce o campanie de presă luptă pentru o cauză nobilă sau de interes public, linşajul mediatic vizează satisfacerea unui interes privat sau cel mult de grup limitat”.

*

Stalinizarea României, cartea tipărită de Nicoleta Ionescu Gură la editura All în 2005, e pe cît de excelentă la capitolul documentare, pe atît de proastă la capitolul idei generale.

Ajuns pe la jumătatea cărţii, mi-e greu să nu recunosc efortul de studiu. Cine vrea să se documenteze asupra vieţii social-politice din anii 1948-1953 e obligat să pună mîna pe cartea Nicoletei Gură. Lucrarea poate fi folosită în orice moment (cu citarea sursei, desigur) de cel care vrea să scrie despre stalinismul românesc fără a trebui să se piardă în arhive pentru ani întregi.

M-am apucat de carte după îndelungi şovăieli.

La rînd, pentru a fi citite, aşteaptă şi alte cărţi.

Ca de obicei, reluînd Proiectul Istoriei proletcultismului, în loc să mă rezum la stilizarea textului, m-a pus Dracu' să înfig nişte pene.

„Penele” m-au dus la perioade din istoria comunismului românesc care ar cere ele însele (Stabilizarea, de exemplu) ditamai lucrări în sine.

Sînt asemenea unui călător de la Focşani la Bucureşti, care, în loc s-o ţină drept pe Europeanul 85, o ia la dreapta pe toate drumurile pornite din Şosea, întreprinde lungi ocoale prin satele cele mai depărtate de Şosea, se întoarce, face cîteva sute de metri pe Europeanul '85, după care iar o face la dreapta.

Am optat pentru cartea Nicoletei Ionescu-Gură şi pentru că subtitlul mi se părea promiţător:

Republica Populară Română: 1948-1950. Transformări instituţionale.