Ion Cristoiu: Ridicarea MCV pune capăt unei perioade lungi de umilire naţională anuală

Ridicarea MCV (Mecanismului de Cooperare şi Verificare) sau, mai degrabă anunţul Comisiei Europene că recomandă încetarea aplicării MCV a stîrnit în România multe comentarii.

Urmînd tipica divizare moldo-valahă, ele s-au împărţit în două:

Unele, ţinînd de politicienii, dar şi de jurnaliştii Puterii s-au grăbit să proclame momentul drept istoric. Păcat că nu peste multă vreme vom sărbători Ziua Naţională. Dacă decizia ar fi fost luată prin vară, s-ar fi putut proclama o Sărbătoare Naţională, în locul răposatei Sărbători de 23 august.

Altele, ţinînd de politicienii, dar şi de jurnaliştii Opoziţiei, s-au străduit să minimalizeze succesul declarat de Putere. Pentru aceasta s-a insistat pe Adevărul că o serie dintre condiţiile existente în MCV se vor regăsi în condiţiile impuse de PNRR. De sesizat această poziţie – bucuria secretă că n-am scăpat de monitorizare. Prin urmare, Puterea exagerează vorbind de un eveniment istoric. Aserţiunea o neghiobie politrucă. Mecanismul PNNR e discret şi în plus valabil pentru toate ţările UE. MCV-ul era zgomotos şi în plus valabil doar pentru noi.

Dacă alintarea de istoric n-ar fi grav compromisă de folosirea ei de către presa tiribombistică şi pentru fapte lipsite de importanţă, fără a mă situa de o parte sau de alta, aş folosi şi eu formula Moment istoric. Aceasta deoarece ridicarea MCV pune capăt unui şir de 15 ani de umilire naţională anuală. An de an, cînd se publica Raportul MCV România încerca umilirea de a fi înfăţişată ca un elev căruia profesoara îi spune c-a luat doi la teză, concomitent cu tragerea de ureche. Înainte de publicarea Raportului, apelînd la informaţii obţinute pe surse, presa şi partidele de Opoziţie, reproduceau deja pasaje ample din document menite a dovedi că şi anul acesta România a căzut la examenul statului de drept. Indiscutabil, Raportul avea dreptate. La finele fiecărui an se putea constata că România mai are multe de făcut pentru a avea o justiţie de nivel european. Numai că această concluzie nu era rezultatul unei aprecieri proprii, făcute de societatea autohtonă, ci rezultatul unei lecturi a Raportului. De fiecare dată, folosirea Raportului în bătălia pentru putere crea atmosfera umilitoare a unei trageri de urechi a României. Presa şi partidele adversare ale Puterii făceau mare caz de sintagme precum:

Comisia Europeană ne mustră.

România criticată la Bruxelles.

Din nou Comisia Europeană ne acuză că nu ne-am făcut lecţiile.

Umilirea naţională izvora din transformarea relaţiei normale Ţară membră UE – Comisia Europeană într-una anormală de Slugă – Stăpîn, de Elev – Profesor, de Subordonat – Şef.

De această atmosferă era responsabilă şi Puterea.

Aprecierile din Raport erau exagerate de presa şi partidele Puterii, aşezate sub semnul:

Bruxellesul ne laudă.

Într-o asemenea atmosferă dispărea rostul înfiinţării MCV:

Cel de a ajuta România printr-o monitorizare colegială, aş spune, să-şi perfecţioneze statul de drept.

N-avea importanţă realitatea din România.

Avea importanţă doar dacă Raportul ne lăuda sau ne mustra.

Cercetînd Campania din Est (1941-1944) am rămas stupefiat de jubilaţia naţională produsă de cîte o laudă adusă nouă de nemţi. Pe front eram camarazi de arme. În viziunea Puterii de la vremea respectivă, eram nişte inferiori nemţilor în materie de vitejie, de iscusinţă militară. Eram nişte nevolnici, nişte laşi, nişte neisprăviţi care mureau de bucurie cînd nemţii îi băteau pe umăr zicîndu-le Bravo, aţi luptat bine!

Se înţelege că nemţii nu jubilau cînd îi lăudam şi noi. Şi asta din simplul motiv că noi nu cutezam să-i apreciem pe camarazii noştri de arme. Era de la sine înţeles că ei ne scuipau seminţe în cap.

Aşa s-a întîmplat şi cu MCV.

Conceput de Comisia Europeană şi acceptat de noi, MCV a fost prezentat ca un mecanism prin care Comisia Europeană, primindu-ne în UE în ciuda multor slăbiciuni în materie de stat de drept, urma să ne ajute să le rezolvăm. Acesta a fost rostul iniţial al MCV:

De a ajuta România să-şi făurească un stat de drept veritabil.

Pentru aceasta, în fiecare an, Comisia făcea un Raport pe baza unei monitorizări. Raport care ne spunea ce-am făcut şi ce trebuie să mai facem.

Sensul iniţial al MCV a fost asemănător sensului iniţial al unui antrenament pe care-l face un antrenor cu un sportiv.

Acestuia din urmă i se dau sarcini de îndeplinit. Îndeplinirea lor e monitorizată de antrenor.

Şi antrenorul, după monitorizare, îi spune sportivului ce a făcut bine şi ce-a făcut rău, dar mai ales unde să mai acţioneze.

E între antrenor şi sportiv o relaţie de Stăpîn – Slugă?

Fireşte că nu.

Din nefericire, gîndit ca un ajutor dat României de Comisia Europeană, MCV s-a transformat treptat-treptat într-un mecanism de punere a României într-o postură de proastă a UE care nu reuşeşte să se deştepte cu toate lecţiile primite.

În toţi aceşti 15 ani n-au existat şi evaluări româneşti ale Statului de drept, ale Justiţiei. Au fost numai evaluările din Raport. Care Raport a fost abordat în România ca un Document Sfînt, emis de Cancelaria lui Dumnezeu, menit a ne bate pe umăr sau ne trage de urechi.

De această deformare a sensului MCV în cei 15 ani de existenţă nu e responsabil Bruxellesul.

Sîntem vinovaţi noi, românii.

Noi, românii, am transformat Raportul anual într-un Document magic, primit de noi cu feţele la pămînt, pentru a nu-l privi cum vine din cer.

Noi, românii am folosit MCV în bătălia pentru Putere.

Şi în loc să ne preocupăm de o reală perfecţionare a Justiţiei, ne-am preocupat de ce va spune despre noi Raportul.

Ridicarea MCV nu e rezultatul constatării că în România a triumfat, în fine, statul de drept.

Decizia ţine numai şi numai de rolul asumat de România în Războiul ruso-ucrainean.

E ca un fel de răsplată pentru că România a fost sluga perfectă a Bruxellesului.

O simplă privire arată că în 2022 România a dat înapoi în privinţa democraţiei, Justiţiei, a luptei împotriva corupţiei.

A nu mai face nimic în aceste domenii, pe motiv că nu mai sîntem monitorizaţi ar fi o imensă greşeală.

Am confirma bănuiala că am făcut eforturi în aceste domenii nu pentru că interesul naţional cere asta – un stat de drept şi o Justiţie adevărate- ci pentru a trece cît de cît examenul anual al Raportului.

Dar chiar şi incorectă, decizia de ridicare a MCV e un moment istoric.

Ne scuteşte de momentul de umilire naţională întruchipat de publicarea anuală a Raportului MCV.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro