COMENTARIU Cum să ne pregătim pentru referendumul pe tema justiţiei

A apărut un sondaj IMAS care sugerează deja o singură întrebare – „cine ar trebui să numească procurorii-şefi ai DNA, Parchetului General şi DIICOT?”, cu cinci opţiuni de răspuns (preşedintele / CSM / ministrul justiţiei / guvernul / altcineva), rezultatul fiind o majoritate de voturi în favoarea preşedintelui. Întrebarea este însă inadmisibilă pentru un referendum şi la fel sunt şi variantele preferate de comentatorii care ar fi vrut ca preşedintele să-i întrebe pe români diverse lucruri vagi care să-i ofere infinite cecuri în alb, de pildă dacă e nevoie de pedepse mai mari pentru corupţie. Conform Codului de bune practici în materie de referendumuri al Comisiei de la Veneţia, întrebarea propusă la un referendum „trebuie să fie clară, să nu fie înşelătoare, să nu sugereze un răspuns; votanţii trebuie să fie informaţi de efectele referendumului; votanţii trebuie să poată răspundă întrebărilor doar cu Da, Nu sau vot alb”.

Dacă va avea loc un referendum pe tema justiţiei, elementar ar fi însă ca preşedintele să-l organizeze după ce dă curs deciziei CCR şi nu ca să afle dacă poporul vrea sau nu să-i dea curs, tocmai fiindcă e vorba de un referendum pe tema justiţiei: justiţie fără respectarea domniei legii e un nonsens, iar respectarea domniei legii înseamnă în acest caz respectarea deciziei CCR. Motivarea pe care o citeşte acum preşedintele se rezumă foarte simplu: în procedura revocării unui şef de parchet, din cauza limitărilor impuse de criteriile din lege (Legea 303/2004), ministrul justiţiei are oricum o marjă de apreciere (discreţionară) minimă, aşa încât preşedintele nu poate avea o marjă de apreciere mai mare decât ministrul, ci doar una limitată la verificarea legalităţii procedurii, fiindcă altminteri procurorii nu şi-ar mai desfăşura activitatea sub autoritatea ministrului, cum scrie în Constituţie, ci sub autoritatea preşedintelui.

Ca atare, CCR spune că în caz de divergenţă între preşedinte şi ministru, soluţia e una de colaborare, de negociere, în virtutea „necesităţii existenţei unei conlucrări şi consultări permanente în cadrul executivului bicefal”: preşedintele poate să încerce să-l convingă pe ministru să-şi retragă propunerea, dar nu poate infirma propunerea decât pe motive de legalitate, nu de oportunitate (discreţionare). Până aici nu e nimic nou: aceeaşi interpretare ar fi putut apărea dacă Monica Macovei i-ar fi propus lui Traian Băsescu revocarea lui Daniel Morar sau dacă Raluca Prună i-ar fi propus lui Klaus Iohannis revocarea Codruţei Kovesi, întrucât şi Constituţia e aceeaşi din 1991 încoace în privinţa autorităţii ministrului asupra procurorilor, şi legea statutului judecătorilor şi procurorilor (Legea 303) e aceeaşi din 2005 încoace, cu „executivul bicefal” unde ministrul propune, CSM dă un simplu aviz consultativ şi preşedintele confirmă.

CCR descoperă gramatica

Ceea ce strică însă simplitatea situaţiei e altceva. După cum ştim, CCR a decis că există un conflict constituţional între preşedinte şi ministru pentru că adresa scrisă a Preşedinţiei către CCR a menţionat, nu se ştie de ce, exact ce nu trebuia să menţioneze: că refuză propunerea de revocare a şefei DNA fiindcă lipseşte oportunitatea revocării. Inclusiv în opinia separată redactată de Daniel Morar se recunoaşte că autorul de la Cotroceni şi-a calificat greşit argumentele, vorbind de oportunitatea revocării în loc să vorbească de legalitate. Dar dacă adresa Preşedinţiei ar fi fost redactată corect, explicând clar şi fără floricelele irelevante din acel text de ce nu consideră legală revocarea?

Răspunsul din textul motivării se găseşte într-un argument suplimentar, adăugat în premieră, de o stridenţă demnă mai curând de nişte războinici de Facebook: „În interpretarea gramaticală a art.54 alin.(4) din Legea nr.303/2004, Preşedintele este obligat să revoce procurorul-şef al DNA la propunerea ministrului justiţiei. Aceasta, întrucât acţiunea Preşedintelui este descrisă prin termenul «revocă», iar nu de o eventuală sintagmă de tipul «poate revoca». Este reglementată, aşadar, o obligaţie, iar nu o posibilitate a Preşedintelui. Faţă de această interpretare, refuzul Preşedintelui României de a da curs propunerii de revocare este lipsit de temei legal.”

Dacă un asemenea argument ar fi corect, atunci ar însemna că CCR ar fi greşit în celelalte decizii (unele chiar invocate în textul motivării) referitoare la atribuţiile preşedintelui. Una dintre decizii a fost 375/2005, unde articolul din Constituţie care guvernează numirea sau revocarea şefilor de instanţe şi parchete („Art. 94. Preşedintele României îndeplineşte şi următoarele atribuţii: a) conferă decoraţii şi titluri de onoare; b) acordă gradele de mareşal, de general şi de amiral; c) numeşte în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege; d) acordă graţierea individuală”) era interpretat firesc de CCR astfel: „Potrivit art. 94 litera c) din Constituţie, Preşedintele are ca atribuţie numirea în funcţii publice, iar această numire se face în condiţiile legii.” Adică verbul folosit la persoana a III-a singular desemnează generic atribuţia: nu înseamnă că ori de câte ori i se propune să decoreze pe cineva, să acorde grade militare, să numească în funcţii publice sau să graţieze, preşedintele e obligat să facă asta doar fiindcă în textul constituţional nu scrie „poate conferi decoraţii”, „poate acorda grade” etc.

De asta a şi putut CCR să emită mai apoi Decizia 384/2006, care dădea dreptate preşedintelui Băsescu într-un conflict constituţional în care acesta refuzase să acorde unor rezervişti nişte grade militare. Sau Decizia 98/2008, când premierul Tăriceanu a reclamat la CCR un conflict cu preşedintele Băsescu pentru că acesta din urmă îi respinsese propunerea pentru funcţia de ministru al justiţiei, în persoana Noricăi Nicolai. Atunci, CCR a explicat că faţă de propunerile premierului preşedintele nu are drept de veto (adică de refuz discreţionar, pe bază de oportunitate politică, fără prezentarea unei motivări raportate la un text de lege), dar poate să refuze motivat o singură dată o propunere. CCR a interpretat astfel articolul 85 (2) din Constituţie („În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, Preşedintele revocă şi numeşte, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului”). Dacă şi atunci s-ar fi limitat forţat la interpretarea „gramaticală”, uitându-se numai la forma verbelor folosite acolo, CCR ar fi conchis că preşedintele e obligat să numească pe oricine propune premierul, fiindcă în textul constituţional scrie „revocă şi numeşte”, nu „poate revoca şi poate numi”.

Am insistat cu discuţia despre acest argument straniu pentru a arăta unde duce literalismul dus la absurd şi ce uşor le va putea da apă la moară contestatarilor Curţii care ar încerca să procedeze la fel, profitând de haosul în materie de cultură juridică, de credulitatea publicului neinformat şi de cantitatea de rea-voinţă pe care le dovedesc zilnic discuţiile din media şi social media. De pildă, în cazul unui referendum eşuat, nimic nu i-ar împiedica pe juriştii ad-hoc de Facebook să proclame că referendumul e în realitate reuşit, din moment ce în Legea 42/1992 de funcţionare a CCR scrie că „Plenul Curţii Constituţionale decide cu o majoritate de două treimi asupra valabilităţii referendumului”: e acolo un verb la persoana a III-a singular, păi atunci CCR sigur e obligată să decidă, şi neapărat cu majoritatea respectivă, că referendumul e valabil.

Liber la aberaţii

Exemplul poate părea stupid, dar am văzut destule alte interpretări cam la fel de subtile, cu atât mai gustate cu cât publicul lor e mai neinformat. Una îi aparţine chiar unei juriste care susţine că decizia CCR nu e obligatorie pentru preşedintele Iohannis, fiindcă în Legea 42/1992 nu scrie în capitol separat că deciziile privind conflicte constituţionale sunt obligatorii, ci doar că sunt definitive. Jurista s-a ferit să ducă însă mai departe raţionamentul şi să pretindă că şi toate celelalte decizii de până acum ale CCR privind conflicte constituţionale au fost greşite, din moment ce toate s-au încheiat invariabil cu formularea „Definitivă şi general obligatorie”. N-a zis nici că au fost greşite toate deciziile de până acum ale CCR privind recunoaşterea rezultatelor alegerilor ori a validităţii/invalidităţii referendumurilor, din moment ce nici despre astfel de decizii nu scrie în capitol separat că sunt obligatorii. Desigur însă că în textul fiecăreia dintre ele apare la sfârşit aceeaşi formulare, „Definitivă şi general obligatorie”, pentru că atât Constituţia, cât şi Legea 42/1992 spun clar că toate deciziile CCR sunt general obligatorii.

Din seria aberaţiilor anume lansate pentru un public lipsit de informare juridică face parte şi ideea unor capi PSD că ar putea organiza o minisuspendare a preşedintelui, fără referendum, doar un pic, până apucă preşedintele interimar să-i dea afară pe şefii parchetelor. Ori ideea că ar trebui tranşat prin referendum ce fel de republică vrem să fim, parlamentară, prezidenţială sau altminteri, fiindcă acum nu se ştie ce avem (nemaivorbind de capii PSD-ALDE care cred, luându-se după Adrian Severin, că România e de fapt republică parlamentară). Ba se ştie: citiţi Decizia 683/2012 a CCR, când Curtea a tranşat în favoarea preşedintelui Băsescu conflictul cu premierul Ponta pe tema dreptului de reprezentare a României la Consiliul European, stabilind că reprezentarea statului în plan extern nu este „o putere delegată, ci proprie Preşedintelui României”, pentru că România are un regim politic semiprezidenţial de inspiraţie franceză, în care preşedintele îndeplineşte cele trei condiţii precizate în literatura de specialitate pentru definirea acestui tip de regim: este ales prin vot universal, are „competenţe considerabile”, confirmate de deciziile CCR, şi „este secondat de un prim-ministru şi de miniştri, parte a puterii executive, şi care pot rămâne în funcţie doar dacă Parlamentul nu se opune”.

Cum rămâne însă cu „competenţele considerabile” ale preşedintelui, din moment ce toţi criticii CCR susţin că decizia despre revocare l-a lăsat fără puteri în privinţa şefilor de parchete? Foarte simplu: ideea Curţii când vorbea de asta viza competenţele considerate importante şi definitorii pentru autoritatea preşedintelui într-un regim semiprezidenţial (relaţia cu guvernul şi parlamentul, politica externă şi de apărare), în raport cu care numirea şefilor de instanţe şi parchete e periferică, pentru că ea apare la „alte atribuţii” în Constituţie, cu preşedintele în postură reactivă: el n-a avut niciodată atribuţia de a iniţia numiri sau revocări, ci doar de a răspunde la propunerile altora – CSM sau ministrul justiţiei.

În Decizia 375/2005 privind legea reformei din justiţie (care modifica Legea 303), CCR nota că, deşi preşedintele este ales prin vot popular şi deci „singurul exponent al voinţei populare în raporturile cu autoritatea judecătorească”, CSM îşi păstra ultimul cuvânt la numirea judecătorilor şi procurorilor, întrucât legea introducea atunci în premieră prevederea că preşedintele poate refuza o singură dată propunerea CSM privind numirea unui judecător sau procuror. CCR conchidea atunci că această prevedere elimină „posibilitatea unui abuz al preşedintelui” şi transpune „perfect” în practică principiul constituţional al separaţiei şi echilibrului puterilor. Iar în practică, numirile sau refuzurile de numiri din epoca Băsescu ale unor şefi de instanţe şi parchete nici n-au avut cum să stimuleze reflecţii despre puterile preşedintelui: în cazul numirilor, atât preşedintele, cât şi CSM, respectiv ministrul justiţiei au marjă mai largă de apreciere oferită de Legea 303, spre deosebire de restricţiile impuse pentru revocare, deci potenţialul de conflict constituţional a fost întotdeauna minim.

Până la un eventual referendum „pe justiţie”, cum i se spune, e nevoie deci de suficientă informare încât cetăţenii să poată distinge între aberaţiile juridice cu care sunt stârniţi la tot pasul şi problemele care chiar s-ar putea rezolva cu sprijinul unei consultări populare. Printre acestea din urmă nu se numără nici forma de guvernământ a României şi nici întrebarea dacă deciziile CCR, chiar atunci când folosesc argumente stranii, sunt sau nu general obligatorii.

Citeşte şi: Câte şanse are Gabriel Vlase să ajungă şeful SIE. Mesajul lui Liviu Dragnea care dă de gândit / “Vlase nu e Maior"

Citeşte şi: Cătălin Drulă, deputat USR: Singura şansă pentru autostrada Comarnic-Braşov s-a dus pe Apa Sâmbetei

Citeşte şi: Dăncilă, huiduită la Constanţa, după inaugurarea Consulatului Onorific al Estoniei

Citeşte şi: Încă un parlamentar PNL trece la ALDE. Tăriceanu: PNL a devenit partidul sistemului şi binomului

Citeşte şi: Tăriceanu nu are programată luni o întâlnire cu adjunctul Secretarului de Stat al SUA pentru Europa

Citeşte şi: Tăriceanu, mesaj pentru Iohannis: Cred că îşi va da seama că statul de drept înseamnă un singur lucru

Citeşte şi: Tăriceanu vorbeşte despre un episod anterior al intervenţiei consilierului prezidenţial Simina Tănăsescu: Era în 2015!

Citeşte şi: Senatorul Daniel Zamfir, iniţiatorul Legii dării în plată, a trecut de la PNL la ALDE / Orban: Îngroaşă rândurile firimituriştilor pe lângă Tăriceanu

Citeşte şi: Săptămâna de foc. O va revoca Iohannis pe Kovesi sau se ajunge la suspendarea preşedintelui?

Citeşte şi: Moţiunea de cenzură "Opriţi Guvernul marionetă!", depusă săptămâna viitoare. Care sunt calculele Opoziţiei

Citeşte şi: Daniel Zamfir decide să plece din PNL înainte de excludere: PNL a fost băgat în tranşee de către Ludovic Orban

Citeşte şi: Zbor direct între Constanţa şi capitala Estoniei, inaugurat de premierii României şi Estoniei

Citeşte şi: Vosganian, după 30 de ani: Acum o săptămână, ca şi în '90, eram cu Tăriceanu la Guvern. Ţara are aceleaşi probleme/ Tăriceanu: Statul paralel ne pune la încercare chiar şi curajul

Citeşte şi: Contre dure între Traian Băsescu şi Robert Turcescu, la congresul PMP. Fostul ziarist: Mă aşteptam să rămâneţi preşedinte. Băsescu: Să ajung ca Iliescu să mă târâi prin partid?