Video Mărturii din lagărul de exterminare al lui Ficior: ”Acolo eram animale. Nimeni nu ştie câţi au murit de fapt acolo”

„Crimă făcută cu conştiinţă". Aşa ar rezuma Radu Ioan în câteva cuvinte cei trei ani petrecuţi la Periprava, sub „bastonul de cauciuc" al lui Ion Ficior, „un om crud" căruia toţi subordonaţii se străduiau să-i intre în graţii prin pedepse şi metode care mai de care mai barbare: „Te ţineau doi criminali de-ăştia, îţi puneau o pânză pe fund, udă, şi apoi cu un baston de cauciuc începeau să-ţi dea şi le numărau.

3544 afişări

Şi când dădeau tu aveai impresia că fesele ţi-au crăpat! Urlai! Că n-aveai încotro, fără să vrei. Apoi iar te băteau, încă o dată", îşi aminteşte fostul deţinut politic, acum în vârstă de 87 de ani, apoi îşi duce mâna la ochi, de parcă ar vrea să-şi alunge din minte imaginile chinuitoare.

De plâns, n-a plâns niciodată 

„O dată, un plutonier s-a repezit la mine ca un tigru şi din câţiva pumni m-a dat jos. Nu ştiu, nu-mi dau seama cum mi-au sărit lacrimile, din şocul ăla poate", a mai mărturisit Radu Ioan pentru Gândul. În lagărul comunist de la Periprava condiţiile erau greu de îndurat: muncă până la epuizare, bătăi, foamete şi boli, până într-atât încât moartea părea atunci o soluţie pentru toate torturile la care era supus. Nici acum nu ştie ce l-a scăpat din faţa glonţului atunci când a îndrăznit să-l provoace pe unul dintre paznici. Poate doar simpla revoltă care părea atunci curată nebunie. „'Ce mai aştepţi? Împuşcă-mă, bă!', i-am zis. El ce-o fi crezut, că oi fi nebun, şi m-a lăsat în pace". Râde cu amărăciune. „Să nu mai spună cineva că n-a fost Holocaust în comunism. Poate că cel german, o fi fost cum o fi fost, dar pe ăsta eu l-am trăit", încheie Radu Ioan, unul dintre puţinii supravieţuitori ai torturilor de la Periprava, povestea spusă chiar în ziua în care torţionarul Ion Ficior a fost condamnat definitiv la 20 de ani de închisoare cu executare.

Întreabă în stânga şi-n dreapta care e sentinţa finală pentru Ion Ficior. „Au murit prea mulţi oameni. Vişinescu a fost comandantul unei puşcării, ştiţi foarte bine, atât. În timp ce el era, hai să zic patron, peste toată Delta". În ochii albaştri i se citea o nerăbdare amestecată cu resemnare, cu regretul că „este cam târziu, l-au lăsat prea mult". Are 87 de ani şi a venit personal să afle ce se va întâmpla de acum înainte cu omul care, timp de trei ani cât a fost închis la Periprava, i-a făcut viaţa un calvar. Este unul dintre puţinii care au reuşit să scape, dar îşi aminteşte încă foarte bine chinurile pe care le-a îndurat şi, mai ales, prima zi în care l-a văzut pe torţionarul Ficior.

Prima zi la Periprava

„Ne-a luat de la Balta Brăilei, unde am îndiguit Balta Brăilei, şi eram fericit că am scăpat de Balta Brăilei, că am scăpat de roabă. Dar când am ajuns la Periprava nu ştiam ce o să facem aici. Ne-a aşezat pe câte 5 şi n-a venit Ficior să ne vadă întâi. Ne-a băgat înapoi în baracă unde am dormit câte trei într-un pat, erau câte trei-patru rânduri de paturi din alea suprapuse. Şi ne-a îngrămădit acolo. După ce a trecut această zi fără întâmplări, dimineaţa a sosit Ficior să ne vadă. Ne-au aranjat aşa, câte cinci, şi l-am aşteptat pe Ficior. Să vedeţi subalternul: Ficior zice 'Să ştiţi că n-aţi venit aici să vă odihniţi, aţi venit să munciţi!'. Şi eu am ridicat două degete şi zic: 'Domnul comandant, dar noi suntem bolnavi. Am muncit la Balta Brăilei acolo şi nu mai putem munci, eu am picioarele astea umflate, genunchii, tendoanele afectate şi nu pot, nu mai putem să muncim'. Şi în momentul acela era lângă el, ţin minte, un plutonier, s-a repezit la mine ca un tigru şi din câţiva pumni m-a dat jos. Nu ştiu, nu-mi dau seama, că de fapt nu puteam să plâng, cum mi-au sărit lacrimile, nu ştiu ce s-a întâmplat. 'Cum îndrăzneşti tu, banditule, să-i spui domnului comandant că tu nu munceşti?". Vedeţi ce slugărnie?. Ficior a zis 'bagă-i înapoi în baracă pe bandiţi!'", povesteşte Radu Ioan primele zile în lagărul comunist.

Dincolo de cruzimea torţionarului Ficior, regimul de oroare era întreţinut de subalternii săi, oameni care îi ştiau de frică şi care căutau să-i intre în graţii cu orice prilej, chiar dacă asta însemna schingiuirea deţinuţilor prin fel şi fel de metode barbare. Inferiorii comandantului căutau „să exceleze în duritate, să-i arate că ei sunt împotriva bandiţilor", a simţit Ioan încă din prima zi, atunci când a aflat şi că „munca era muncă", iar distrugerea „clară", dacă nu-şi putea îndeplini norma de muncă. Şi bătăile reveneau.

Încă de prima dată de când l-a văzut, când a îndrăznit să spună că boala nu-l mai lasă să muncească, Ficior i-a pus gând rău. „Aveţi grijă de ăsta cât stă aici!", ar fi spus torţionarul şi, cum cuvântul lui era lege, aşa s-a şi întâmplat: „Cât timp am stat acolo, mă băteau aproape în fiecare zi, îmi găseau pretexte. De exemplu, de ce stau pe pat lungit, că n-aveam voie să stau aşa, într-o parte. 'Hai la bătaie!'. Veneau, veneau şi 'jap, jap!'. Ce, puteai să protestezi? Dacă protestai, te omorau".

La propriu. Mulţi au fost cei care au murit în felul acesta, spune Radu Ioan, iar pedepsele nu erau „aşa, cu milă", ci adevărate practici barbare, făcute special pentru a provoca durere extremă şi pentru a-i face pe plac „comandantului" Ficior. „Te ţineau doi criminali de-ăştia, îţi puneau o pânză pe fund, udă, şi apoi cu un baston de cauciuc începeau să-ţi dea şi le numărau. Şi când dădeau, tu aveai impresia că fesele ţi-au crăpat! Urlai! Că n-aveai încotro, fără să vrei. Apoi iar te băteau, încă o dată", îşi aminteşte cu greu bărbatul episoadele în care paznicii îşi vărsau furia asupra lor. Cel mai frecvent pretext era neîndeplinirea normei de muncă.

„Plecam dimineaţa la muncă şi ne întorceam numai după ce făceam norma respectivă, când ei erau mulţumiţi de ceea ce facem noi. Apă beam din Dunăre. Doamne, mă cutremur! (...) Moartea era. O moarte sigură, n-aveai cum să scapi. Nu puteai. Nu aveai scăpare. Indiferent de vreme, mai ales când începuse să îngheţe. Printre stuf erau gropiţe cu apă şi alea îngheţau. Iar noi aveam opinci în picioare. Opinci! Vă trece prin cap, gândul lor de asasini! Asta voiau. Călcam acolo şi stăteam cu picioarele îngheţate până când terminam. Îmi vine şi rău numai când mă gândesc", îşi reia Radu Ioan cu greu firul amintirilor. Chinurile la care erau supuşi deţinuţii la Periprava duceau până la o dezumanizare sigură, o situaţie în care omul devenea animal, iar instinctul de supravieţuire sugruma orice limite morale. Nu o dată, fostul deţinut politic s-a gândit că i-ar fi omorât fără ezitare pe cei care-l torturau: „Am zis 'Doamne, dacă aş fi scăpat atunci din puşcărie şi aş fi avut o armă, îi împuşcam pe toţi ăştia care ne păzeau. Că nu mai puteam, aveam o ură îngrozitoare. Nu era niciun punct care să fie în ajutorul nostru, n-aveam niciun punct'".

Până şi instinctul de supravieţuire a cedat în faţa ororilor din lagărul comunist condus de Ion Ficior. De unde până atunci se agăţase de viaţă şi de voinţa care-l făcea să reziste unor condiţii inumane, muncile agricole, pretext pentru bătăile zilnice, l-au adus pe Ioan Radu în pragul disperării: „Atunci am zis 'Vreau să mor!'. Nu mai puteam suporta şi am zis că mai bine mor. Şi-aşa, cum o să scap cu picioarele mă gândeam, că eram olog din cauza muncilor. Mă gândeam că nu pot să mai scap, aşa că mai bine să mor acum".

Nici acum nu ştie ce l-a făcut să reziste şi nici ce l-a scăpat din bătaia glonţului atunci când, pentru un moment, a privit moartea drept în ochi. Sfidarea era cea mai mare dovadă de rezvrătire, iar frica, un sentiment care domina totul atât de puternic încât absenţa ei te făcea să pari complet nebun. Poate că acesta a fost singurul motiv pentru care fostul deţinut politic este şi acum în viaţă.

„O dată, după ce am terminat de secerat cu secera aia cu coadă lungă care se numea târpan, colegii mei îmi zic 'Mă, Raducule, mergi tu în faţă, că tu mergi încet şi putem să ne ţinem după tine'. Mergeam încet cu snopul, îl duceam, pentru că ăştia te grăbeau 'Haide, dă-i, dă-i drumul!'. (...) Şi pentru că mergeam încet, ăsta care ne păzea, soldatul ăsta m-a lovit cu pistolul ăsta automat pe care îl avea el în spate şi am căzut jos. Şi nu ştiu, poate din reflex, Doamne-ajută că n-am căzut cu faţa, că ţepii erau mari şi puteam să cad cu faţa în ei, dar am ridicat faţa probabil, nu-mi dau seama nici acum.

Şi pentru că voiam să mor, era gândul deja că trebuie să fac ceva să mor, el îmi zice 'Te împuşc, te împuşc, banditule!'. Dar prostul nu şi-a dat seama că avea cartuşul pe ţeavă  şi bagă alt cartuş. Celălalt cu care era încărcat a sărit. 'Împuşcă-mă!', i-am zis. 'Ce mai aştepţi? Împuşcă-mă, bă! Asta aştepţi, nu?". El ce-o fi crezut, că oi fi nebun, şi m-a lăsat în pace, a venit unul din spate care m-a ajutat să mă ridic", povesteşte Radu Ioan una dintre „zilele nenorocite" pe care le-a trăit în lagărul de la Periprava. 

„Pe malul Dunării era un cal jupuit şi se îngrămădeau ciorile pe el. Şi nouă ne părea rău, că ciuguleau din mâncarea noastră. 'Aoleo, ne mănâncă alea carnea!'"

Umilinţa, bătăile şi foametea erau la ordinea zilei, dar lucrul care le-a făcut viaţa să se scurgă şi mai repede din corp era lipsa apei potabile, motiv pentru care deţinuţii erau nevoiţi să bea apă direct din Dunăre. În ciuda mizeriei şi gunoaielor care se scurgeau pe fluviu, deţinuţii nu aveau altă variantă, astfel că bolile erau la ordinea zilei, iar oamenii mureau pe capete şi pentru că erau prea slăbiţi şi nimeni nu le oferea niciun tratament. Nici cu mâncarea nu stăteau mai bine, iar ideea că ajunseseră să se bată cu ciorile pe leşurile de pe marginea Dunării i s-a întipărit puternic în aminitire fostului deţinut.

„V-am spus, în primul rând era apa care ne distrugea. De unde să bei apă dacă nu direct din Dunăre? Vă daţi seama, tot ce se scurgea pe Dunărea aceea, noi beam de acolo. Mureau oameni aproape în fiecare zi. Făceau diaree, dizenterie şi gata. Să bei apă din Dunăre! (...) Asta era principalul să faci norma, restul nu-i mai interesa. Mâncarea era destul de proastă, v-am spus că pe malul Dunării era un cal jupuit şi se îngrămădeau ciorile pe el. Şi nouă ne părea rău, că ciuguleau din mâncarea noastră. 'Aoleo, ne mănâncă alea carnea!'", rememorează bărbatul.

La fel de vie în minte îi este şi cea mai crudă amintire pe care o are din lagărul comunist, bătaia pe care o lua atunci când puterile nu-l mai lăsau să-şi ducă la capăt norma de muncă. „Cum poţi să baţi un om sleit de puteri şi care nu mai avea voinţă să trăiască? Când spui asta 'Eu nu vreau să mai trăiesc', poţi să faci orice. Nu făceai norma, mâncai bătaie, fără discuţie până când urlai ca un animal. Erai un animal, legat acolo şi te băteau. (...) Timpul curge şi nimeni n-o să ştie câţi oameni au murit din cauza acestui om. Era tortură".

„Să nu mai spună cineva că n-a fost Holocaust în comunism. Tot aşa poate ca cel german, o fi fost cum o fi fost, dar pe ăsta eu l-am trăit. (...) La Periprava, ce pot să spun mai mult decât că era crimă făcută cu conştiinţă. Ei erau conştienţi că tu mori. N-aveau milă", încheie Radu Ioan povestea care i-a marcat viaţa, chiar în ziua în care torţionarul Ion Ficior a fost condamnat definitiv la 20 de ani de închisoare cu executare pentru crime împotriva umanităţii.

Miercuri, torţionarul Ion Ficior a fost condamnat de Curtea Supremă la 20 de ani de închisoare cu executare în dosarul în care este acuzat de crime împotriva umanităţii. Decizia este definitivă, iar Ficior a şi fost ridicat de poliţie. Fostul comandant al lagărului comunist de la Periprava este acuzat că, în perioada în care a condus penitenciarul, aici au murit nu mai puţin de 103 deţinuţi. Procurorii ceruseră, iniţial, o pedeapsă de 25 de ani de închisoare pentru Ion Ficior. Gândul în parteneriat cu Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a prezentat, în premieră, în 2013, profilul complet lui Ion Ficior, al celui de al doilea torţionar comunist identificat de autorităţi, după Alexandru Vişinescu. Citeşte în articol şi mărturia exclusivă a actorului Mitică Popescu, care a fost unul dintre deţinuţii de la Periprava.

Ioan Ficior a fost ridicat de poliţişti, miercuri, de la locuinţa sa din Capitală, pentru a fi dus în arest, ca urmare a condamnării de 20 de ani pe care a dispus-o Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ). Acesta a refuzat să facă declaraţii.

Torţionarul Ion Ficior a primit aceeaşi pedeapsă pe care a primit-o şi Alexandru Vişinescu, acesta din urmă, fost comandant al puşcăriei comuniste de la Râmnicu Sărat, fiind deja încarcerat de un an.

Potrivit anchetatorilor, din documentele studiate a reieşit faptul că, în perioadă în care la conducerea Coloniei de la Periprava s-a aflat Ioan Ficior, aici au decedat 103 deţinuţi, toţi făcând parte din colectivitatea contrarevoluţionarilor. Întrebat la ultimul termen înainte de prima sentinţă dacă are vreo remuşcare, Ion Ficior, a răspuns atunci sec, zâmbind „Nu” şi că nu există morţi.

După ce procurorii au cerut 25 de ani de închisoare, Ion Ficior a spus în faţa  judecătorilor „în închisori nu curge lapte şi miere”, scuzându-se faţă de cei împotriva cărora s-au luat „măsuri mai aspre”.

„Vreau să mărturisesc în faţa dumneavoastră că în închisori nu curge lapte şi miere. Ele sunt supuse privaţiunilor. Nu e uşor să execuţi o pedeapsă cu regim special. Eu îmi cer scuze faţă de cei pentru care s-au luat măsuri mai aspre. Nu puteam depăşi însă regulamentele, nu puteam aduce eu mai multă hrană la Periprava. Nu îmi permiteam să maltratez oameni. Mi-e jenă că unii se uită la mine ca la un torţionar”, a declarat Ion Ficior în faţa judecătorilor.

 

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici