20 ianuarie 2012
Liniuţa din piaţă
Publicat în General de Adrian Ţone
O liniuţă extrem de dubioasă a apărut joi seara în Piaţa Universităţii, fix acolo unde îi era locul, între PD şi L.
Dacă ştiai că aşa se scrie corect PDL ai câştigat un loc în piaţă. Ai grijă însă cine e lângă tine! Cine ştie câţi anonimi sunt?
6 octombrie 2011
Marmota DNA – CCA- FRF
Publicat în Sport de Romeo Chiriac
Acum câţiva ani era în mare vogă atât în folclorul urban, cât şi în aşa zisa lume mondenă, replica dintr-o reclamă “şi marmota învelea ciocolată în staniol”, sau se folosea varianta scurtă “Daaaa. Şi marmotaaaa…”.
Ambele vaeriante erau utilizate când să dorea să se exprime neîncrederea în spusele interlocutorului. Iar înaintea acestor clişee lingvistice, pe vremea comunistă, au existat formulări de genul: “Aiurea!”, “Ei, aş,!”, sau “Las-o jos că măcăne!”
Acum “marmota” asta tot bântuie proaspătul caz DNA-CCA-FRF: ba că este chemat Naşu la DNA – ba că nu a fost chemat, ba că a fost DNA la FRF – ba că nu a fost, avocatul confirmă că DNA a fost la FRF după acte – Mircea Sandu infirmă, ofiţerul de presă al FRF neagă verbal vizita DNA la Mogoşoaia – site-ul oficial al federaţiei spune că DNA a fost, ba că e chemat Porumboiu la DNA, ba că nu e. Sau alţii, mai abili, gen preşedintele LPF, Dumitru Dragomir, se folosesc de haosul creat şi încearcă să arunce pisica moartă în curtea duşmanilor. Interese şi diversiuni, atât într-o tabără, cât şi în cealaltă… sau oare există doar o singură tabără, care mai oferă complice din când în când câte o ofrandă turmei, gen Vasile Avram?
Iar mâine tricolorii joacă cu Belarus, cu şanse de 0,0001 de calificare la Campionatul European din 2012… bine că s-au dat bilete gratuite la pensionari, că altfel Arena Naţională ar fi fost goală, ca majoritatea celorlalte stadioane din România. Baftă tricolori!
23 august 2011
Păcatele celor patru apostoli frf
Publicat în Sport de Romeo Chiriac
Cei patru apostoli de la frf au rămas doar trei… belo şi didi, asta după ce primul evanghelist a fost azvârlit din împărăţia naşului din cauza unui păcat capital – furtul, iar cel de-al doilea a picat din ceruri cică în urma trădării.
De altfel, cei doi evanghelişti renegaţi au urcat în împărăţia cerului direct de pe strada, de la miting, unde îl contestau pe “suveranul” sportului rege, după ce îşi trădaseră un coleg de generaţie care candida la şefia frf. Apoi, la mijloc cică ar mai fi şi o firmă ce băga bani la visteria federală, dar burduşea şi buzunarele acoliţilor unuia dintre apostoli, lucru care nu a fost deloc pe placul naşului.
În ceea ce îi priveşte pe ultimii doi evanghelişti rămaşi (încă), despre al treilea se spune că este fan înrăit, dar nu al tricolorilor, ci al zeului Bachus, iar cel de-al patrulea ar fi cam insipid şi incolor pentru împărăţie, casele de pariuri înaintând o ofertă cu cotă sub 1,5 pentru cât mai rezistă aceştia.
Toţi cei patru apostoli au fost aduşi cu surle şi trâmbiţe la frf, drept “sânge proaspăt” al generaţiei de aur, însă aerul tare al împărăţiei cerului nu prea le-a priit până acum primilor doi. Instituţiile abilitate caută să afle acum este dacă ispitele împărăţiei federale le-au sucit minţile apostolilor generaţiei de aur sau dacă ei au urcat în ceruri deja plini de păcate.
10 august 2011
controlcecontrolve
Publicat în Sport de Adrian Ţone
Marţi, 9 august 2011 / 16:16:24
COM: Un meci degeaba
BUCUREŞTI (MEDIAFAX) – În lipsa unui duşman, a unui adversar, fotbalul nu mai e sport iar o echipă ca naţionala lui Piţurcă va sta pe loc în meciul cu San Marino precum săgeata din paradoxul lui Zenon, adică în mişcare, dar totuşi în repaus.
Există o teorie conform căreia pentru a construi o societate, şi pentru ca aceasta să fiinţeze, are nevoie de un duşman. Şi ca argument aduc fascismul care a reuşit prin crearea unui duşman – evreii – să capete o forţă colosală. Prin aceleaşi metode fasciştii au pierdut însă şi războiul, devenind ei înşişi un inamic. Tot ca argument al aceleiaşi teorii e şi apariţia terorismului “binladenian”, o lipsă a unui adversar redutabil pentru SUA după dizolvarea răului sovietic. Comunismul a fost folosit ca “bau-bau” în România şi la aproape 20 de ani de la dispariţia lui. Şi strategia a dat roade la ultimele alegeri prezidenţiale.
Ca şi în politică, şi în religie construirea duşmanului a fost şi rămâne foarte importantă. Creştinismul, de pildă, a pus mai mult ca niciodata o delimitare clară între bine şi rău, a dat un nume binelui si un nume răului, Rai şi Iad. Nu ştim însă exact cum e Raiul, peste tot e descris vag şi în termeni abstracţi, dar în Iad sigur sunt flăcări.
Ideea e că avem nevoie de un rău, nu numai pentru a ne defini identitatea ci şi pentru a ne procura un obstacol care să ne ajute să ne demonstrăm şi să ne evaluăm sistemul de valori înfruntându-l. De aceea când duşmanul nu există el trebuie construit, inventat, pentru că ne putem recunoaşte pe noi doar în prezenţa altuia.
Plecând de la această idee şi aplicând teoria în fotbal, care este fără doar şi poate un fenomen de masă, unul social, se poate spune clar că sportul se bazează în general pe competiţie. Piţurcă a demonstrat în nenumărate rânduri că are capacitatea de a inventa duşmani, asta l-a făcut poate şi un bun antrenor, dar chiar şi aşa, un adversar ca San Marino nu poate fi un competitor. Şi în absenţa unui duşman, un grup nu poate deveni în niciun caz o echipă. Adunătura lui Piţurcă, selecţionata, are nevoie de experienţe care să o transforme într-o echipă, doar aşa vor putea să joace un fotbal adevărat. Pentru a crea ceva trebuie să ai un adversar, un duşman, ori San Marino, dintr-un total de 105 meciuri, a câştigat unul, cu Liechtenstein, şi a remizat în alte trei. Iar goluri a marcat 17 şi a primit 340 în tot atâtea meciuri.
În aceste condiţii, un “meci” cu San Marino, fie el şi “friendly”, va fi o partidă nulă, un meci nejucat. Aşa vom ajunge la paradoxul săgeţii lui Zenon, care zboară, dar de fapt e în repaus. În momentul meciului cu San Marino, săgeata lui Piţurcă se va afla în repaus, ocupând un spaţiu egal cu sine însăşi. Iar dacă va ocupa spaţii egale cu sine însăşi, nu se va mişca. O echipă care nu joacă fotbal adevărat e în repaus, pentru că sportul presupune mereu o extindere a limitelor – “Citius, altius, fortius”. Şi dacă nu joci în parametrii lui “mai repede, mai sus, mai puternic” atunci nu joci, rămâi la valoarea de dinaintea meciului respectiv.
Evident că teoria lui Zenon a fost transformată în timp de fizicieni într-un paradox, iar ştiinţa continuă să evolueze. E posibil ca într-o zi, atunci când oamenii vor reuşi să demonstreze că un obiect se poate situa în acelaşi timp în două locuri diferite, meciul cu San Marino să devină important. Doar atunci poate vom putea spune că în acelaşi timp, naţionala lui Piţurcă a fost pe 10 august în San Marino, dar a jucat şi cu Argentina pe noua arenă naţională.
Adrian Ţone, adrian.tone@mediafax.ro
23 iunie 2011
“slugă la ruşi” e pro-nazi?
Publicat în General, Politic de Adrian Ţone
“Doar pentru că unul a fost slugă la ruşi şi a lăsat ţara prin abdicare îl iertăm, de toate păcatele?” s-a exprimat preşedintele Traian Băsescu referindu-se la Regele Mihai I.
E clar, Regele Mihai I, “sluga ruşilor”, are păcate, pe care naţia i le iartă prea uşor. Probabil de aia DNA s-a pus pe muncă să investigheze retrocedarea Castelului Peleş. Nu trebuie iertat. Sigur, sigur Mihai s-a dus el cu un plic gros pe la ghişee să primească palatul înapoi. Măcar un pachet cu caltaboşi făcuţi de Principesa Margareta după propria Carte regală de bucate să fi dat Regele şpagă. Se găseşte ceva, nu se poate…
Revenind la “păcatele” regelui, printre ele se află şi momentul “23 august”? A fost păcat că am întors armele? Că atunci expresia “slugă la ruşi” ar cam deveni una pro-nazistă.
A, şi sigur hoţomanul şi coruptul ăla bătrân, care nu vrea să-i recunoască meritele Prinţului Paul, însuşi finul fostului lucrător de la Anvers, a fugit din ţară cu vagoanele de aur şi tablouri scumpe.
8 iunie 2011
crastavetele
Publicat în General de Adrian Ţone
Castravetele este un fruct dicotiledonat de culoare galben verzuie, el face parte din familia cucurbitaceelor, are tulpină în formă de vrej se înmulţeşte prin seminţe şi are 98 la sută apă. Restul E.coli?
crastavete
29 aprilie 2011
Tatuaj cu fotbal în puşcărie
Publicat în Sport de Romeo Chiriac
Persoanele care îşi tatuează pe mână cinci puncte, sub formă de romb cu un punct în mijloc, vor sa le comunice celorlalţi mesajul discret, dar ce ascunde o doză de fală, că au fost la puşcărie. Mai exact, în limbajul deţinuţilor, cele cinci puncte înseamnă ”singur între patru pereţi”.
Un ”11” al oamenilor din fotbal care au cochetat de-a lungul timpului cu ”mititica” ar putea arăta astfel: Dumitru Sechelariu – Dumitru Dragomir, Petre Buduru, Dumitru Bucşaru, Sorin Corpodean – Marian Iancu, Gigi Becali, Cornel Penescu, Gheorghe Constantin – Victor Piţurcă, Marcel Lică. De cauţi printre infracţiunile celor ”11 jucători în subteran”, găseşti acuze de la dare şi luare de mită, jocuri de noroc, trafic de influenţă, lipsire de libertate, manoperă necuvenită până la abuz în serviciu.
Din nefericire, de-a lungul zbuciumatei istorii a fotbalului românesc, mulţi, poate chiar prea mulţi, au reuşit să “fenteze” tatuajul cu cele cinci puncte. Însă, câţiva s-ar putea să-şi împodobescă în curând mâna cu acest tatuaj, pe listă de aşteptări aflându-se câteva persoane de la FC Dinamo, preşedintele executiv Cristi Borcea – în dosarul transferurilor, dar cu un nivel crescut de mercur în corp şi jucătorii Andrei Mărgăritescu – în dosarul înşelăciunilor auto şi Gabriel Torje – în ancheta cu torţele de pe Ghencea. Şi cică lista este deschisă!
14 aprilie 2011
Cum să vinzi zeama de la murături?
Publicat în Media, Sport de Adrian Ţone
E pe bune, Poliţia Vrancea a scos la licitaţie 600 de kilograme de murături după ce popota a fost închisă, pe motiv de bucătăreasă bolnavă. Fosta Miliţie, prin reprezentantul său în fotbalul românesc, Mitică Dragomir, nici cu purceaua moartă-n coteţ nu lasă la preţ.
“Potrivit purtătorului de cuvânt al Poliţiei Vrancea, inspector Bogdan Toader, aproximativ 600 de kilograme de murături au fost scoase la licitaţie, preţul de pornire fiind de 2,8 lei pentru un kilogram”, spune ştirea MEDIAFAX. Mitică voia să dea nouă borcane de murături cu mai bine de 110 milioane de euro, la care păcăliţii ar fi trebuit să contribuie cu alte 27 de milioane la bugetul statului, pentru TVA.
Licitaţia din Vrancea n-a adus niciun cumpărător, chit că preţul caietului de sarcini era de doar un leu. Dar nici la taraba lui nea Mitică nu s-a înghesuit lumea. N-a reuşit să dea decât trei borcane pe etapă, cu fabuloasa sumă de 36.600.000 de euro plus TVA. Muşteriii s-au gândit atunci că au luat cele mai alese murături, numai pepenaşi şi gogoşari din ăia scumpi. Numai că nea Mitică a aranjat în aşa fel borcanele că fiecare avea doar una bucată “trufanda”, restul varză puturoasă.
Poliţia Vrancea s-a decis să organizeze o nouă licitaţie, păstrând preţul de 2,8 lei pe kilogram şi dacă nu se vând nici acum, murăturile ajung la gunoi. Nea Mitică ţine însă coada sus, zice că nu mai face licitaţie, că dă TVR-ului borcanul 9, dar cu acelaşi preţ de 10 milioane şi jumătate şi că restul le dă la pachet cu 70. Dar la ce nivel a ajuns fotbalul din Liga I, unde şi fruntaşele gâfâie la jumătatea returului, tare mi-e că rămâne cu murăturile în cămară. Şi se-mput.
Adevărata licitaţie va fi însă când Nea Mitică, om gospodar, aşa cum făcea pe vremuri când vindea şi pungile în care aducea aparatele video, va încerca să “mărite”, pe lângă drepturile de televizare a meciurilor, şi pe cele de imagine pentru talk-show-uri. Cum ar veni, imaginea lui Gigi, Iancu, Borcea ori Meme. Hai bre nea Mitică, vinzi murături, înţelegem, dar şi zeama? În plus, aia e bună numai după mahmureală, nu şi după abureală.
18 noiembrie 2010
controlcecontrolve
Publicat în Politic, Sport de Adrian Ţone
Miercuri, 17 noiembrie 2010 / 16:41:44
COM: Brandul lui Bute pentru brandul Elena
BUCUREŞTI (MEDIAFAX) – Românii nu-l pot vedea pe Bute boxând. Pentru că nu pot, meciurile lui nu se televizează. E ştiută şi acceptată.
Îl văd la ştiri, în Parlament, când se duce să se milogească pentru organizarea unui meci în ţară, îl văd în emisiuni de divertisment, îl văd plimbat prin toată ţara ca pe moaştele sfinte cu şoriciu’ în gură (N-am înţeles niciodată alăturarea imaginii boxerului român de tradiţia tăierii porcului), dar nu îl văd ce poate în ring. Pentru că poate. Românii află că adversarul lui ar fi zis că Bute mai că i-a scos ochiul din orbită şi trebuie să-l creadă pe cuvânt, aşa cum trebuie să-l creadă şi pe politician că Bute e o valoare naţională. N-are de unde să ştie. Bute mai apare vizitându-şi foştii colegi de liceu şi profesorii, dar niciodată boxând.
Tot ce reprezintă Bute în mintea românului e construit cu alte instrumente decât alea cu care lucrează el. Bute pentru români e un kitsch. E o floare de plastic, o poţi vedea, dar nu o poţi mirosi. E vată de zahăr, ai doar impresia că gura ţi-e plină. Într-o ţară care pretinde că există până şi campionii au devenit iluzii.
De acum, de imaginea lui Bute se va folosi şi Elena Udrea. Nu, nu, nu România. Bute ajută România existând pur şi simplu. Faptul că el trăieşte contribuie la crearea brandului de ţară mult discutat. Aşa s-a întâmplat şi cu Năstase. Hoardele de turişti francezi nu ne-au invadat ţara după ce Ilie a făcut schimbi de mingi cu ministresa în faţa primăriei din Paris, dar românii au rămas în minte cu imaginea unui ministru muncind. Începând de ieri, brandul lui Bute munceşte pentru brandul Elena Udrea, un ministru competent, gata oricând să se sacrifice pentru imaginea României. O idee – dacă a jucat tenis cu Nasti, nu boxează cu Bute?
Adrian Ţone, adrian.tone@mediafax.ro
Keywords: BOX,BUTE,IMAGINE
Domenii / servicii: Sport
Subiecte de cod: Sport
Box profesionist
16 noiembrie 2010
Prizonierul logicii prezidenţiabiloide
Publicat în General, Politic de Florin Ciolac
Pentru domnul Crin Antonescu, perioada de maximă glorie a fost atinsă în lunile dinaintea şi din timpul campaniei electorale prezidenţiale din 2009.
A urcat chiar şi pe treptele sublimului, în seara de 6 decembrie, îmbrăţişându-se frăţeşte cu cel care până acum câteva luni a condus un partid pe care deunăzi domnul Crin Antonescu l-a catalogat ca fiind de comunişti.
Au fost, în vara şi toamna lui 2009, vremuri de aur pentru domnul Crin Antonescu. Nenumăratele prilejuri în care, eliberat de orice obligaţie şi despovărat de orice responsabilitate, domnul Crin Antonescu a putut vorbi în toate colţurile ţării, pe scene, în studiouri, cămine şi amfiteatre.
A fost perioada în care profesorul de filosofie şi-a putut demonstra elocinţa şi verva, reuşind să ducă verbul definitoriu al unei campanii electorale, „a vorbi”, pe treapta în care grecescul „logos”, se transformă din „cuvânt divin” în atât de mult „cuvânt” încât devine „logoree”.
Domnul Crin Antonescu a atins, în acea perioadă, apogeul evoluţiei sale politice, întrucât esenţa unei campanii electorale este principiul „a fi înseamnă a vorbi”. Sau, în aceeaşi notă filosofică familiară domnului Crin Antonescu, cartezianismul electoral „vorbesc, deci exist” a fost ridicat la rangul de metodă.
Metodă dusă la absolut sau, ca să păstrăm aceeaşi notă elevată, transformată în principiu. Şi cum în filosofia clasică principiul este prin definiţie doar unul, filosoful Crin Antonescu nu a acceptat dualismul lui „a vorbi” cu „a face”.
„A face” este un alt principiu în politică, adepţii acestei şcoli preferând cartezianismul „fac, deci exist”. Evident, pentru politicieni, care nu sunt atât de familiari cu filosofia şi nici nu sunt obligaţi să creadă într-un absolut unic, există perioade în care se definesc prin „a face” şi perioade în care se definesc prin „a vorbi”.
Ar fi putut fi, de altfel, şi cazul domnului Crin Antonescu. Însă de acea parte a existenţei sale care ar fi trebuit definită prin „a face”, adică ministeriatul din timpul Guvernului Ciorbea, nimeni nu îşi mai aminteşte nimic. Nici măcar venerabilul şi vigilentul Google, aşa că putem spune, cu încrederea că nu vorm greşi, că domnul Crin Antonescu nici măcar în tinereţe nu l-a trădat pe „a vorbi” cu „a face”. Cu atât mai mult nu putea să îşi trădeze principiul mai târziu, când partidul din care făcea parte, PNL, a trecut, graţie guvernării, prin perioada de aur a cartezianismului definit prin „a face”.
Domnul Crin Antonescu nu este, însă, doar filosof şi istoric, ci şi un sportiv, el mărturisindu-şi, în urmă cu câţiva ani, pasiunea pentru jocul de bridge. Astfel că este familiarizat, de bună seamă, şi cu dictonul care spune că e uşor să atingi gloria, dar mai greu este s-o menţii.
Prin urmare, domnul Crin Antonescu face şi acum tot ceea ce poate pentru a se menţine la gloria atinsă în toamna lui 2009. Încercând să perpetueze acea stare de graţie, ceea ce „face” domnul Crin Antonescu este să dea noi valenţe credinţei sale carteziene „vorbesc, deci exist”.
De aproape nouă luni de zile, domnul Crin Antonescu vorbeşte. Vorbeşte despre duşmanii poporului, despre Constituţie, despre democraţie, despre „frustrările” unora, despre „comunismul” altora, despre hoţie, ba chiar şi despre un guvern alternativ.
E drept că, fiind consecvent vervei şi verbului care l-au consacrat, mai abuzează uneori de adjective, ceea ce, pentru unii mai riguroşi, ar putea fi semn de flecăreală.
Consecvenţa domnului Crin Antonescu la propria credinţă că a vorbi este măsura existenţei omului este, la rândul ei, în concordanţă cu statornicia acestuia în logica prezidenţială care i-a adus gloria.
Din nostalgie pentru zilele de aur, domnul Crin Antonescu nu a depăşit campania electorală din 2009 şi, dintr-o speranţă în gloria care va să vină, se raportează deja la campania electorală din 2014.
Este, psihologic vorbind, raportarea la copilăria fericită la care îţi vine greu să renunţi şi visul la un viitor măreţ pentru care prezentul este doar un coşmar. Domnul Crin Antonescu a rămas prezidenţiabilul, cel trecut sau cel viitor, refuzând prezentul, cu condiţia sa ignobilă, cea de senator.
Tratatele medicale insinuează că acest amestec între conscvenţă dusă la extrem, nostalgia trecutului fericit şi refuzul prezentului este semnul unui prizonierat.
S-ar putea spune că prizonieratul domnului Crin Antonescu este prezidenţiabiloid, dacă luăm în seamă şi faptul că el încă se raportează combativ atât la adversarii de ieri, la partenerii de astăzi, cât şi la închipuiţii adversari de mâine.
Pe de altă parte, înţelepciunea populară pare a fi mult mai indulgentă la astfel de caractere. Şi trebuie, vrând-nevrând, să facem apel la popor, întrucât el este, de fapt, şi cel pentru care vorbeşte domnul Crin Antonescu.
Astfel, într-o logică suprahegeliană a „logosului” care devine „logoree”, asociată cu patologicul „trăncănelii” şi transformată în fixaţie prezidenţiabiloidă, înţelepciunea populară sublimează, ambivalent, pe omul cu idei fixe cu omul principial, pe cel ce „vorbeşte mult şi nevrute” cu cel care „spune lucrurilor pe nume”, pe cel care „îndrugă verzi şi uscate” cu cel care „îşi ţine vorba”.
Nu este uşor să refuzi a abdica de la propriile convingeri. Nici domnului Crin Antonescu nu i-a fost uşor să trădeze principiul „vorbesc, deci exist” pentru principiul „fac, deci exist”.
Pentru că, trebuie să recunoaştem, domnul Crin Antonescu a încercat şi să facă. A încercat să facă un guvern de criză cu PSD, despre care însă a vorbit atât de mult, încât nu s-a mai făcut. A încercat să facă şi unele consultări politice – trecând peste faptul că au fost iniţiate ca simptom al aceluaşi prizonierat prezidenţiabiloid, fiind o replică la un moratoriu al unui preşedinte – consultări la care s-a trezit, încă o dată, vorbind, e drept nu singur, ci cu unicul partener care încă îl mai ascultă, PSD şi anexa televizată a acestuia, PC.
Cu siguranţă că domnul Crin Antonescu ştie de învăţăturile lui Wittgenstein, că ceea ce poate fi spus se poate spune pe scurt, iar despre ceea nu poate fi spus mai bine taci.
Dar domnul Crin Antonescu mai ştie, cu siguranţă, că marile drame aparţin marilor spirite.
Iar drama domnului Crin Antonescu este imposibilitatea acceptării prezentului, cu imperfecţiunile caracteristice, şi, mai ales, cu ignobilul „a face înseamnă a exista”, chiar şi în în ipostaza cea mai facilă de „a face un efort” pentru a-şi accepta condiţia lipsită de glorie de simplu senator.
