Articole publicate de Adrian Ţone
Adrian Ţone
M-am apucat "serios de presa" prin 1996, dupa cativa ani de colaborari cu diferite reviste, in care imi exprimam, ca orice tanar, optiunile muzicale.
Din 1996 pana in 2001 am fost slujbas al mai multor cotidiane (plus o televiziune), ocupand de fiecare data postul de reporter sport.
Domeniul l-am schimbat doar pentru 5 ani, timp in care am vazut cum e sa fii de cealalta parte a baricadei, raspunzand de "imagine si presa" pentru o institutie publica.
Din toamna 2006 am revenit.
20 ianuarie 2012
Liniuţa din piaţă
Publicat în General de Adrian Ţone
O liniuţă extrem de dubioasă a apărut joi seara în Piaţa Universităţii, fix acolo unde îi era locul, între PD şi L.
Dacă ştiai că aşa se scrie corect PDL ai câştigat un loc în piaţă. Ai grijă însă cine e lângă tine! Cine ştie câţi anonimi sunt?
10 august 2011
controlcecontrolve
Publicat în Sport de Adrian Ţone
Marţi, 9 august 2011 / 16:16:24
COM: Un meci degeaba
BUCUREŞTI (MEDIAFAX) – În lipsa unui duşman, a unui adversar, fotbalul nu mai e sport iar o echipă ca naţionala lui Piţurcă va sta pe loc în meciul cu San Marino precum săgeata din paradoxul lui Zenon, adică în mişcare, dar totuşi în repaus.
Există o teorie conform căreia pentru a construi o societate, şi pentru ca aceasta să fiinţeze, are nevoie de un duşman. Şi ca argument aduc fascismul care a reuşit prin crearea unui duşman – evreii – să capete o forţă colosală. Prin aceleaşi metode fasciştii au pierdut însă şi războiul, devenind ei înşişi un inamic. Tot ca argument al aceleiaşi teorii e şi apariţia terorismului “binladenian”, o lipsă a unui adversar redutabil pentru SUA după dizolvarea răului sovietic. Comunismul a fost folosit ca “bau-bau” în România şi la aproape 20 de ani de la dispariţia lui. Şi strategia a dat roade la ultimele alegeri prezidenţiale.
Ca şi în politică, şi în religie construirea duşmanului a fost şi rămâne foarte importantă. Creştinismul, de pildă, a pus mai mult ca niciodata o delimitare clară între bine şi rău, a dat un nume binelui si un nume răului, Rai şi Iad. Nu ştim însă exact cum e Raiul, peste tot e descris vag şi în termeni abstracţi, dar în Iad sigur sunt flăcări.
Ideea e că avem nevoie de un rău, nu numai pentru a ne defini identitatea ci şi pentru a ne procura un obstacol care să ne ajute să ne demonstrăm şi să ne evaluăm sistemul de valori înfruntându-l. De aceea când duşmanul nu există el trebuie construit, inventat, pentru că ne putem recunoaşte pe noi doar în prezenţa altuia.
Plecând de la această idee şi aplicând teoria în fotbal, care este fără doar şi poate un fenomen de masă, unul social, se poate spune clar că sportul se bazează în general pe competiţie. Piţurcă a demonstrat în nenumărate rânduri că are capacitatea de a inventa duşmani, asta l-a făcut poate şi un bun antrenor, dar chiar şi aşa, un adversar ca San Marino nu poate fi un competitor. Şi în absenţa unui duşman, un grup nu poate deveni în niciun caz o echipă. Adunătura lui Piţurcă, selecţionata, are nevoie de experienţe care să o transforme într-o echipă, doar aşa vor putea să joace un fotbal adevărat. Pentru a crea ceva trebuie să ai un adversar, un duşman, ori San Marino, dintr-un total de 105 meciuri, a câştigat unul, cu Liechtenstein, şi a remizat în alte trei. Iar goluri a marcat 17 şi a primit 340 în tot atâtea meciuri.
În aceste condiţii, un “meci” cu San Marino, fie el şi “friendly”, va fi o partidă nulă, un meci nejucat. Aşa vom ajunge la paradoxul săgeţii lui Zenon, care zboară, dar de fapt e în repaus. În momentul meciului cu San Marino, săgeata lui Piţurcă se va afla în repaus, ocupând un spaţiu egal cu sine însăşi. Iar dacă va ocupa spaţii egale cu sine însăşi, nu se va mişca. O echipă care nu joacă fotbal adevărat e în repaus, pentru că sportul presupune mereu o extindere a limitelor – “Citius, altius, fortius”. Şi dacă nu joci în parametrii lui “mai repede, mai sus, mai puternic” atunci nu joci, rămâi la valoarea de dinaintea meciului respectiv.
Evident că teoria lui Zenon a fost transformată în timp de fizicieni într-un paradox, iar ştiinţa continuă să evolueze. E posibil ca într-o zi, atunci când oamenii vor reuşi să demonstreze că un obiect se poate situa în acelaşi timp în două locuri diferite, meciul cu San Marino să devină important. Doar atunci poate vom putea spune că în acelaşi timp, naţionala lui Piţurcă a fost pe 10 august în San Marino, dar a jucat şi cu Argentina pe noua arenă naţională.
Adrian Ţone, adrian.tone@mediafax.ro
23 iunie 2011
“slugă la ruşi” e pro-nazi?
Publicat în General, Politic de Adrian Ţone
“Doar pentru că unul a fost slugă la ruşi şi a lăsat ţara prin abdicare îl iertăm, de toate păcatele?” s-a exprimat preşedintele Traian Băsescu referindu-se la Regele Mihai I.
E clar, Regele Mihai I, “sluga ruşilor”, are păcate, pe care naţia i le iartă prea uşor. Probabil de aia DNA s-a pus pe muncă să investigheze retrocedarea Castelului Peleş. Nu trebuie iertat. Sigur, sigur Mihai s-a dus el cu un plic gros pe la ghişee să primească palatul înapoi. Măcar un pachet cu caltaboşi făcuţi de Principesa Margareta după propria Carte regală de bucate să fi dat Regele şpagă. Se găseşte ceva, nu se poate…
Revenind la “păcatele” regelui, printre ele se află şi momentul “23 august”? A fost păcat că am întors armele? Că atunci expresia “slugă la ruşi” ar cam deveni una pro-nazistă.
A, şi sigur hoţomanul şi coruptul ăla bătrân, care nu vrea să-i recunoască meritele Prinţului Paul, însuşi finul fostului lucrător de la Anvers, a fugit din ţară cu vagoanele de aur şi tablouri scumpe.
8 iunie 2011
crastavetele
Publicat în General de Adrian Ţone
Castravetele este un fruct dicotiledonat de culoare galben verzuie, el face parte din familia cucurbitaceelor, are tulpină în formă de vrej se înmulţeşte prin seminţe şi are 98 la sută apă. Restul E.coli?
crastavete
14 aprilie 2011
Cum să vinzi zeama de la murături?
Publicat în Media, Sport de Adrian Ţone
E pe bune, Poliţia Vrancea a scos la licitaţie 600 de kilograme de murături după ce popota a fost închisă, pe motiv de bucătăreasă bolnavă. Fosta Miliţie, prin reprezentantul său în fotbalul românesc, Mitică Dragomir, nici cu purceaua moartă-n coteţ nu lasă la preţ.
“Potrivit purtătorului de cuvânt al Poliţiei Vrancea, inspector Bogdan Toader, aproximativ 600 de kilograme de murături au fost scoase la licitaţie, preţul de pornire fiind de 2,8 lei pentru un kilogram”, spune ştirea MEDIAFAX. Mitică voia să dea nouă borcane de murături cu mai bine de 110 milioane de euro, la care păcăliţii ar fi trebuit să contribuie cu alte 27 de milioane la bugetul statului, pentru TVA.
Licitaţia din Vrancea n-a adus niciun cumpărător, chit că preţul caietului de sarcini era de doar un leu. Dar nici la taraba lui nea Mitică nu s-a înghesuit lumea. N-a reuşit să dea decât trei borcane pe etapă, cu fabuloasa sumă de 36.600.000 de euro plus TVA. Muşteriii s-au gândit atunci că au luat cele mai alese murături, numai pepenaşi şi gogoşari din ăia scumpi. Numai că nea Mitică a aranjat în aşa fel borcanele că fiecare avea doar una bucată “trufanda”, restul varză puturoasă.
Poliţia Vrancea s-a decis să organizeze o nouă licitaţie, păstrând preţul de 2,8 lei pe kilogram şi dacă nu se vând nici acum, murăturile ajung la gunoi. Nea Mitică ţine însă coada sus, zice că nu mai face licitaţie, că dă TVR-ului borcanul 9, dar cu acelaşi preţ de 10 milioane şi jumătate şi că restul le dă la pachet cu 70. Dar la ce nivel a ajuns fotbalul din Liga I, unde şi fruntaşele gâfâie la jumătatea returului, tare mi-e că rămâne cu murăturile în cămară. Şi se-mput.
Adevărata licitaţie va fi însă când Nea Mitică, om gospodar, aşa cum făcea pe vremuri când vindea şi pungile în care aducea aparatele video, va încerca să “mărite”, pe lângă drepturile de televizare a meciurilor, şi pe cele de imagine pentru talk-show-uri. Cum ar veni, imaginea lui Gigi, Iancu, Borcea ori Meme. Hai bre nea Mitică, vinzi murături, înţelegem, dar şi zeama? În plus, aia e bună numai după mahmureală, nu şi după abureală.
18 noiembrie 2010
controlcecontrolve
Publicat în Politic, Sport de Adrian Ţone
Miercuri, 17 noiembrie 2010 / 16:41:44
COM: Brandul lui Bute pentru brandul Elena
BUCUREŞTI (MEDIAFAX) – Românii nu-l pot vedea pe Bute boxând. Pentru că nu pot, meciurile lui nu se televizează. E ştiută şi acceptată.
Îl văd la ştiri, în Parlament, când se duce să se milogească pentru organizarea unui meci în ţară, îl văd în emisiuni de divertisment, îl văd plimbat prin toată ţara ca pe moaştele sfinte cu şoriciu’ în gură (N-am înţeles niciodată alăturarea imaginii boxerului român de tradiţia tăierii porcului), dar nu îl văd ce poate în ring. Pentru că poate. Românii află că adversarul lui ar fi zis că Bute mai că i-a scos ochiul din orbită şi trebuie să-l creadă pe cuvânt, aşa cum trebuie să-l creadă şi pe politician că Bute e o valoare naţională. N-are de unde să ştie. Bute mai apare vizitându-şi foştii colegi de liceu şi profesorii, dar niciodată boxând.
Tot ce reprezintă Bute în mintea românului e construit cu alte instrumente decât alea cu care lucrează el. Bute pentru români e un kitsch. E o floare de plastic, o poţi vedea, dar nu o poţi mirosi. E vată de zahăr, ai doar impresia că gura ţi-e plină. Într-o ţară care pretinde că există până şi campionii au devenit iluzii.
De acum, de imaginea lui Bute se va folosi şi Elena Udrea. Nu, nu, nu România. Bute ajută România existând pur şi simplu. Faptul că el trăieşte contribuie la crearea brandului de ţară mult discutat. Aşa s-a întâmplat şi cu Năstase. Hoardele de turişti francezi nu ne-au invadat ţara după ce Ilie a făcut schimbi de mingi cu ministresa în faţa primăriei din Paris, dar românii au rămas în minte cu imaginea unui ministru muncind. Începând de ieri, brandul lui Bute munceşte pentru brandul Elena Udrea, un ministru competent, gata oricând să se sacrifice pentru imaginea României. O idee – dacă a jucat tenis cu Nasti, nu boxează cu Bute?
Adrian Ţone, adrian.tone@mediafax.ro
Keywords: BOX,BUTE,IMAGINE
Domenii / servicii: Sport
Subiecte de cod: Sport
Box profesionist
17 septembrie 2010
Afaceri băncoase
Publicat în Economic, General de Adrian Ţone
Tot e la modă subiectul cu băncile: Un prieten chibzuit pune în urmă cu vreo doi ani 1000 de Euro într-o bancă, cu gândul să-i lase să facă nişte puişori. Rahitici, dar decat deloc… Se duce omul după vreun an la bancă şi cere o situaţie a banilor săi. Nu avea 1.010 Euro cât calculase el, avea 1.009. Asta e. Peste câteva luni se hotărăşte să-i scoată. Se duce la bancă, suma ajunsese la 1.008. Banca îşi mai trăsese o mică sumă pentru că administrase banii. A vrut să-i retragă. Comision de retragere – 10 euro. După aproximativ un an şi jumătate de ţinut banii în bancă a câştigat -2 Euro.
Acelaşi prieten are nişte proprietăţi pe care o bancă românească (sau poate nu, cine mai ştie cine o mai fi proprietar) vrea să le execute în baza unui credit acordat cu o semnătură falsă. Oameni din bancă au recunoscut asta, dar merg înainte cu dosarul de recuperare. Evident că omul a făcut plângeri peste plângeri, inclusiv penală, dar până când „justiţia îşi va spune cuvântul” e posbil să-şi piardă casa.
31 mai 2010
România, nu ştiu de ce, de sex feminin
Publicat în General, Life de Adrian Ţone
“Diana Irina Boancă, o româncă de 22 de ani a câştigat concursul Miss Bikini din China după ce a învins concurente din 63 de ţări”. Ete, na! Şi dacă are virgulă între subiect şi predicat, ce? Ştirea e importantă, harfa cum s-ar zice. Am găsit-o pe un site de ştiri. E autentică. În sfârşit România e “nambăr oan”. Parcă îl aud pe Adi Minune în duet cu Daniela Gyorfi: Cine e pe primul loc? Ro-mânia, Ro-mânia.
În sfârşit, România a terminat-o cu micii la margine de pădure, a închis casetofonu’ cu Adi şi Daniela, şi-a strâns peturile de bere şi caserolele de cărnuri de la supermarket, i-a dat într-o parte, ca să nu zic Dracu’, şi pe Boc şi pe Băsescu, că tot la fel o să ne fie, a terminat şi cu grevele, şi nu numai că s-a prezentat onorabil la un concurs internaţional, dar l-a şi câştigat. S-a dus în China, frumuşel (nu, de data asta n-a adus nici jucării, nici usturoi, în plus nu mai are voie să aducă usturoi, că intră la evaziune, am auzit eu la televizor) şi-a dat jos textila, şi-a unduit formele muncite pe lângă grătare, şi a câştigat. Acum o să vină mulţi să zică, hai mă iar din nou încă o dată ne repetă unu’ că România e curvă. Nu, greşit! Niciodată nu voi îndrăzni să spun despre ţara mea că ar putea fi “curvă”.
Am perceput întotdeauna România ca fiind o femeie. Nu ştiu de ce. În capul meu (bine, gol, cum spui tu) România a fost şi este o femeie frumoasă. Mai multe nu spun. Le păstrez în capul meu gol.
Tot România, tot de sex feminin (să nu îndrăzneşti să mă contrazici, tu l-ai văzut pe Ovi?) era cât pe ce să câştige Eurovizionu’. Da’ nu l-a câştigat pentru că s-au dat premiile pe căi politice, aşa am auzit. Am luat premiu’ trei pentru că l-a luat Germania pe primu’. Deci lucrurile au stat cam aşa la Eurovizionu’ de anu’ ăsta: s-au strâns toţi ăştia de prin Europa, cu foamea în gât, Grecia, Portugalia, Bulgaria, România, tot, ce să mai zic, tot. S-au strâns la ceas de seară şi gândiră aşa: Fată, io zic anu’ ăsta să ia Jermania primu’ loc. Nu de alta, dar fi atentă, îi lăsăm pe fraieri să câştige Eurovizionu’ şi poate ne acordă şi nouă împrumuturile alea nerambursabile. Şi au început să cânte în cor: Cine e pe primul loc? Jer-mania, Jer-mania. Aşa?
Întrebare: În folclorul german o exista povestea aia cu greierele şi furnica? Şi dacă o exista, cine e greierele şi cine furnica?
14 aprilie 2010
La Historia de un omor
Publicat în General de Adrian Ţone
Aseara am fost la cârciumă în formulă de serviciu. Iniţial voiam la un pub din centrul vechi, dar „nu mai facem rezervări, că sunt prea multe cereri”. Apropo de centrul vechi, acolo în curând vor muri oameni. Şi dacă nu vor muri căzând prin gropi sau sub dărămături, îşi vor găsi sfârşitul din cauza mirosului de rahat, cum ar zice Mitică Dragomir, sau excremente, conform lui Patapievici. Mirosul e acelaşi, pestilenţial. Şi stai, că nu a venit vara…
Eh, în mirosul ăsta, au apărut ca ciupercile după ploaie (nu vreau să mă gândesc că ar creşte în mediul lor natural, în băligar) pub-uri, restaurante, terase, birturi, cârciumi. Frumoase, înţesate de lume. La ora 7 şi jumătate în seara zilei de marţi, majoritatea erau pline. După îndelungi căutări am intrat la La Historia, “bistro, bar and more”, restaurant care face parte lanţul El Comandante, “brand asociat prin denumire si design figurii legendare a revolutionarului cubanez Che Guevara”, aşa cum am găsit scris eu undeva pe net. Uau, uau, uau, maxim am zis. Ce dacă n-a fost cubanez, ci argentinian?
Trec cu greu de doi băieţi care blocaseră intrarea cu două butelii de aragaz şi mă gândesc ce oropsit trebuie să fie bucătarul. La intrarea în local, în dreapta şi stânga uşii sunt doi lei fioroşi, aurii, în marime naturală. Glumesc. În dreapta erau 3 navete cu sticle de bere goale iar în stânga un stivuitor. Aşa, intru şi întreb un chelner: “Se poate găsi o masă pentru 12 persoane flămânde şi însetate?”. „Da”,mi-a zis, şi ne-a condus la o masă. Ne-am aşezat şi ne benoclam pe meniuri, când a apărut o doamnă supărată, mai ceva să ne bată, că era masa rezervată. “Bine, plecăm atunci”. “A, nu, nu, găsim alta”. Fraieri, trebuia să plecăm. Şi ne aşezăm din nou.
Dăm comanda, de băuturi. Ofertă variată în menu, nu şi în galantar. Vreo două-trei sortimente de beri şi câteva de vin. Comanda vine relativ repede. Ne hotărâm şi la mâncare, chelnerul face recomandări. Hai mă că e bine, mâncăruri din America de Sud, n-are ce să fie rău. Trece o oră, am terminat băuturile. Chelnerul n-a mai trecut pe la noi. Mă duc după el, nu-l găsesc. Abia după vreo oră şi jumătate a apărut să ne spună că mai durează câteva minute mâncarea. M-am gândit că buteliile de la intrare erau goale, şi nu mergea aragazul. A mai trecut o jumătate de oră. Mâncarea mea sud-americană era rece. Şi sortimentul „blagioplingasmictoflesche” se compunea din următoarele ingrediente: vreo 20 de cubuleţe de piept de pui în mijlocul farfuriei, scăladate într-un sos de checiap iute, şi pe margine nişte cartofi fierţi şi apoi prăjiţi, de li se spune gratinaţi. Cum mă două ore pentru felul ăsta de mâncare? Şi rece. A, era să uit, farfuria era frumos ornată cu boia.
Unul dintre noi a vrut să fie mai special şi a comandat „chsaiufsdufjkjlskaşaaa”. E, ghinion. Era tot piept de pui, cu legume de la congelator însă, ceea ce făcea ca totulsă aibă aspect şi miros de tocăniţă, şi care a durat „câteva minute” mai mult. Adică vreo 30. “Condusa de un maestru culinar cu o experienta de peste 30 de ani in arta gastronomica, bucataria restaurantului “La Historia” propune un meniu bogat, o imbinare savuroasa intre clasica bucatarie romaneasca si feluri de mancare cu arome specifice Americii Latine”, scria pe net.
În rest a fost bine, a cântat o formaţie. Live şi simpatic. Şi au dansat doi băieţi, îngreţoşător. Berile şi mai ales cafelele au venit cu aceeaşi întârziere. Nota de plată a apărut însă cam după vreo două minute. Promptitudine maximă. Eh fiscală… Cu pixu’. Am avut noroc că nu era scrisă cu creion chimic cu stativ după ureche, înmuiat în gură.
Marţi seara am asistat La Historia de un omor. Un episod de fapt din exterminarea în masă a ceea ce înseamnă chelnereală, bucătăreală, serveală şi ce-o mai fi pe lângă.
12 martie 2010
Fon Fon Fon
Publicat în General de Adrian Ţone
Ascultă melodia asta în timp ce citeşti pentru că e posibil ca textul să te plictisească:
Deputatul Alin Popoviciu ar vrea să depună în regim de urgenţă un proiect de lege care să interzică vrăjitoria. Pfuuuu. Deci vrăjitoria, magia, alchimia, iluzionismul, tot ce ţine de buhuhu, bimbadabompoc, alabalaportocala şi hocuspocuspreparatus? “Vreau să le interzic activitatea deoarece prea mulţi oameni au căzut victime şarlataniei lor”, spune Popoviciu. Hmmm. Deci în 2010, un stat din Europa, nu din Africa, recunoaşte legal, în scris, prin lege, vrăjitoria? Cool. Pentru că, din moment ce o interzici, clar o recunoşti. Prin lege. Deci ajungem, în sfârşit, acolo unde a fost Europa apuseană acum mai bine de o mie de ani, în vremurile Inchiziţiei. Pfiuuuu. Greu fuse. Bine că am trecut de Antichitate. E altceva in Evul Mediu, parcă alt aer, altă civilizaţie… Eram convins că odată cu cel de-al doilea mandat vom trece într-o epocă nouă. Şi n-au trecut decât 3 luni de la alegeri. În 5 ani sigur-sigur atingem culmi nebănuite.
Acum, că tot ajunserăm aici, ce facem? Pe doamna Urania, cu horoscopul, ce facem, o încadrăm la erezie sau nu? Suntem siguri că nu ne fraiereşte cu prezicerile alea? Dacă ne spune că o să câştigăm la loto în ziua în care ne scade din salariu? E “şarlatanie” cum zice domnu’ deputat, ori nu?
Dar pe Siminică. Siminică ăla de la circ, cu nasul roşu, de păcăleşte copiii că scoate sunete caraghioase când apasă pe el, îl legăm sau nu?
Dar pe colegul lui prestidigitator Iosifini? Ăla scoate iepuri din pălărie. Clar e ceva necurat. Şi taie femeile băgate în cutii. Uuuuu.
De actori nu mai vorbim, ăia mereu păcălesc oamenii. Se cred de fiecare dată altcineva şi au pretenţia ca spectatorii, care dau bani grei pe bilete, să-i creadă. Pe ăştia a avut grijă statul însă să-i liniştească, să le taie pensiile dacă mai mint oamenii.
Dar dacă apare şi pe la noi un Gallileo care ne va dovedi că România politică se învârte în jurul lui Zeus, ce-i facem? De unde luăm lemne de rug, că nu mai sunt păduri?
Domnu’ deputat, întrebare: prostia de ce n-o interziceţi? Vă e teamă?
