INTERVIU - Lucian Dan Teodorovici (Polirom): Literatura ţine şi de experienţă, nu doar de talent

Scriitorul Lucian Dan Teodorovici, care coordonează colecţia "Ego. Proză" a editurii Polirom, a declarat într-un interviu MEDIAFAX că "literatura ţine şi de experienţă, nu doar de talent", afirmând că autorii români fac o serie de greşeli ce se regăsesc constant în manuscrisele primite la redacţie.

1747 afişări
Imaginea articolului INTERVIU - Lucian Dan Teodorovici (Polirom): Literatura ţine şi de experienţă, nu doar de talent

Lucian Dan Teodorovici

Lucian Dan Teodorovici vorbeşte în interviul acordat MEDIAFAX despre momentul în care a început colaborarea sa cu editura Polirom. În prezent, scriitorul coordonează colecţia ""Ego. Proză" a editurii şi spune că faptul că poate contribui la impunerea literaturii române "inclusiv în exterior" reprezintă "o mare satisfacţie personală".

Deşi coordonarea colecţiei "Ego. Proză" este o activitate care îi place, Lucian Dan Teodorovici recunoaşte că există şi momente neplăcute. În acest sens, autorul vorbeşte despre anumite reacţii ale unor autori, care, după ce le este respins manuscrisul, formulează aprecieri negative în ceea ce priveşte calitatea sa de scriitor.

"Dar, indiferent din partea cui ar veni, asemenea reacţii tot te afectează într-un anume fel. M-am obişnuit în timp, evident, dar nici azi nu-mi fac vreo plăcere", declară coordonatorul colecţiei "Ego. Proză".

De asemenea, Lucian Dan Teodorovici povesteşte care este procesul prin care un manuscris ajunge să fie publicat la editura Polirom şi care este criteriul principal pe care ar trebui să îl îndeplinească. Acesta precizează că "nu subiectul face o carte, ci modul în care îl tratezi".

"Vei fi încântat de povestea unei cărţi numai în cazul în care cel care o scrie e, într-adevăr, un bun scriitor, care ştie s-o pună în valoare. Mulţi oameni spun: «Viaţa mea e un roman». Dar adevărul e că viaţa nimănui nu este un roman. Viaţa unui om poate deveni roman numai dacă acel om se transformă în personaj, iar cel care face asta e un scriitor adevărat", mai spune autorul.

Lucian Dan Teodorovici mai povesteşte în interviul acordat MEDIAFAX despre debutul său ca scriitor, despre cum vede Polirom la împlinirea a 20 de ani de la înfiinţare, precum şi despre ce a învăţat în toţi anii în care a coordonat colecţia "Ego. Proză" a editurii.

 

Prezentăm interviul acordat de Lucian Dan Teodorovici agenţiei MEDIAFAX:

Reporter: Cum şi când a început colaborarea dumneavoastră cu editura Polirom?

Lucian Dan Teodorovici: Colaborarea a început când se împlineau şase ani de Polirom, adică în februarie 2001. Nu a fost ceva special la nivel de întâmplare, doar în ceea ce mă priveşte momentul a fost unul aparte. Lucram ca secretar general de redacţie al revistei Timpul, făcând inclusiv redactarea şi corectura publicaţiei. Directorul general al editurii Polirom, domnul Silviu Lupescu, citea revista şi se pare că a remarcat tocmai corectura şi redactarea. Aşa că m-a invitat la un dialog, propunându-mi apoi să vin în editură. De-aici începe povestea.

Rep.: Ce vă place cel mai mult în activitatea pe care o desfăşuraţi la editura Polirom?

L. D. T.: Greu de spus. Mi-a plăcut mult să fiu redactor de carte. Ar fi devenit, dacă aş fi continuat să redactez cărţi, un substitut al literaturii proprii. Probabil curând n-aş mai fi scris nimic, aş fi preferat să lucrez pe cărţile altor scriitori. Dacă mergem însă cu orice preţ în căutarea unui superlativ, mărturisesc că cel mai mult îmi place implicarea mea în iniţierea şi apoi coordonarea colecţiei "Ego. Proză", precum şi contribuţia la celelalte colecţii de literatură română. Şi asta, fireşte, pentru că literatura română e esenţială în ceea ce mă priveşte, mai exact spus, cu riscul de a părea emfatic, în ceea ce priveşte cam toată existenţa mea. Iar faptul că pot contribui la impunerea acestei literaturi inclusiv în exterior e o mare satisfacţie personală.

Rep.: Care sunt cele mai neplăcute momente în a coordona o colecţie?

L. D. T.: Aici n-am fost nevoit să mă gândesc nici o clipă înainte de a vă răspunde. Anumite reacţii ale unor autori care sunt respinşi de editură sunt, cu adevărat, momente foarte neplăcute. Am trecut prin tot felul de experienţe în sensul ăsta: de la aprecieri negative la calitatea mea de scriitor (după ce, de multe ori, înainte de a fi respinşi, aceiaşi autori ţineau să-şi exprime entuziasmul faţă de aceeaşi calitate a mea) până la injurii sau ameninţări. Sigur, nu vorbim despre scriitori confirmaţi, consacraţi, ci, mai degrabă, despre oameni care încep să scrie, sunt lăudaţi de câţiva prieteni şi, aproape firesc, neavând o reflexie bună a propriei literaturi, nu înţeleg de ce o editură le respinge manuscrisul. Dar, indiferent din partea cui ar veni, asemenea reacţii tot te afectează într-un anume fel. M-am obişnuit în timp, evident, dar nici azi nu-mi fac vreo plăcere.

Rep.: Vă propun un exerciţiu de imaginaţie: am scris un roman şi vă trimit manuscrisul. Cum ar trebui să fie realizat acel roman pentru a fi publicat la editura Polirom? Ce urmăriţi atunci când îl citiţi?

L. D. T.: E atât de simplu răspunsul aici: trebuie să fie bun! Abia de la această afirmaţie se complică totul, căci în literatură nu există nişte instrumente de măsură foarte exacte, care să susţină până în cele mai mici amănunte calitatea unui manuscris propus spre publicare şi nici măcar a unei cărţi publicate. De aceea şi veţi găsi recenzii extrem de elogioase, alături de recenzii complet nefavorabile la aceeaşi carte. Nu vreau să spun prin asta că nu poţi să apreciezi valoarea unei cărţi, nici vorbă de aşa ceva, ci doar că există o anume doză de subiectivitate. Şi-atunci, pentru a nu decide totul personal, căci pot fi şi eu subiectiv, trimitem cărţile care ni se propun unor referenţi ai editurii. Mai multe opinii versate asigură mai multe şanse ca un manuscris să fie cu adevărat publicabil. Altfel, nu există subiecte pe care să le urmărim în mod special, nu există reţete după care să ne ghidăm când selectăm o carte, nu există un anumit tip de scriitură care să fie favorizat. Pur şi simplu, revin la ceea ce spuneam iniţial, ne interesează să venim cu o carte bună. Sigur că acesta e primul criteriu şi cel esenţial. Apoi, pe marginea unei cărţi de calitate, intervin diverse alte criterii, de la publicul pe care-l vizează, până la mijloacele prin care o putem promova. Dar asta e o altă discuţie.

Rep.: Cum se desfăşoară procesul de selecţie a autorilor ale căror cărţi vor fi publicate în colecţia "Ego. Proza" pe care o coordonaţi?

L. D. T.: Am dat deja un indiciu: cu ajutorul referenţilor. Dar o să fiu ceva mai explicit: primim foarte multe manuscrise, câteva sute pe an, uneori chiar spre patru sute. O primă selecţie o fac eu, în calitate de coordonator al colecţiei: multe din aceste manuscrise propuse sunt, în mod evident, nepublicabile. Însă când am dubii, când există o scriitură promiţătoare şi o temă la fel, trimit manuscrisul unor referenţi. Mai exact, fiecare astfel de carte beneficiază de cel puţin două referate din partea a doi oameni diferiţi, în general critici literari. În momentul în care am două referate pozitive, fac proiectul de publicare şi susţin cartea în consiliul editorial. Dacă un referat e favorabil, iar altul e nefavorabil publicării, apelez la un al treilea referent. În fine, dacă ambele referate sunt negative, sigur că răspunsul către autor e negativ.

Rep.: Există anumite subiecte pe care v-aţi dori să le abordeze scriitorii români şi nu o fac?

L. D. T.: Nu. Vedeţi, aici e oarecum riscant pentru un editor să facă o afirmaţie. Cândva, într-un interviu, am spus că nu există destule cărţi despre comunism, în ciuda părerii generale că există o inflaţie în sensul ăsta. În lunile care au urmat am început să primesc tot mai multe cărţi pe acest subiect, mulţi dintre cei care mi le trimiteam invocând acel interviu al meu. Or, cum spuneam anterior, nu subiectul face o carte, ci modul în care îl tratezi. Vei fi încântat de povestea unei cărţi numai în cazul în care cel care o scrie e, într-adevăr, un bun scriitor, care ştie s-o pună în valoare. Mulţi oameni spun: "Viaţa mea e un roman". Dar adevărul e că viaţa nimănui nu este un roman. Viaţa unui om poate deveni roman numai dacă acel om se transformă în personaj, iar cel care face asta e un scriitor adevărat.

Rep.: Se vorbeşte tot mai des despre o literatură comercială, care nu mai solicită foarte tare cititorii. Cum vedeţi dumneavoastră evoluţia literaturii? Există un progres? Ce s-a schimbat de-a lungul timpului?

L. D. T.: Mă îndoiesc că putem vorbi la nivel universal de o literatură care tinde să devină tot mai comercială. Cred că se păstrează raportul care a existat întotdeauna între literatura pur comercială şi cea apreciată cu adevărat inclusiv de mediul literar, să zicem. În ceea ce ne priveşte pe noi, românii, cu greu am putea vorbi despre o literatură comercială. Iar asta dintr-un motiv extrem de simplu: nici nu am avea piaţă pentru aşa ceva, de vreme ce nu există un număr foarte mare de cititori în România. Există însă scriitori foarte buni care vând foarte bine, la nivelul pieţei noastre de carte.

În privinţa evoluţiei literaturii, cred că nu prea ar fi potrivit să discutăm în termeni de progres. Literatura nu funcţionează ca alte domenii, în care progresul să însemne o necesitate. Arta, în general, nu prea poate fi discutată în termenii ăştia. Sigur că putem vorbi de perioade mai bune sau mai slabe din punct de vedere literar. Dar vedem eventual un progres la nivel stilistic sau al temelor abordate: sunt permanent încercări de a găsi formule noi de scriere, teme neabordate etc. Însă nu putem spune că aceste încercări sunt mai bune decât precedentele şi, repet, nici n-ar fi bine s-o facem neapărat. Oricât ar părea de ciudată afirmaţia, eu cred că literatura funcţionează permanent doar în prezent. Trecutul literar face parte din prezent, el nu se perimează, el există permanent alături de operele contemporanilor. Aşa încât nu încerc, personal, să îmi pun problema unei evoluţii, a unui progres. Ci doar a existenţei proprii, ca scriitor, în cadrul literaturii. Sigur că ţii cont de ce s-a scris, dar nu într-un mod polemic, cum ai putea face în alte domenii. Ci pentru a învăţa, pentru a înţelege şi, mai cu seamă, pentru a evita să devii un epigon.

Rep.: Există o reţetă pentru ca o carte să devină rapid un bestseller?

L. D. T.: În general, eu cred că nu ar trebui să existe reţete în literatură. Dar, la nivel mondial, sigur că există. La noi însă, fiind vorba, aşa cum vorbeam, despre o piaţă destul de redusă şi, aş adăuga, destul de incertă, chiar nu putem vorbi despre aşa ceva. Aproape nimic nu garantează, poate în afară de numele deja consacrat al autorului, că o carte va avea un mare succes de vânzări în România.

Rep.: Care credeţi că sunt principalele greşeli pe care le fac scriitorii români? Mă refer la cei care nu ajung să fie publicaţi.

L. D. T.: E foarte provocatoare întrebarea, căci sunt într-adevăr o serie de greşeli care revin constant în manuscrisele primite la redacţie. De exemplu, o eroare e să-şi axeze cartea şi speranţele de publicare pe subiectul ei. Mulţi îmi trimit un manuscris garantând că va avea un succes major pentru că au abordat o anumită chestiune care li se pare lor că ar fi de maxim interes pentru publicul larg. Or, o asemenea perspectivă e mai degrabă jurnalistică. Am explicat până acum de ce nu e indicat să priveşti lucrurile din unghiul ăsta. Prin urmare, o primă greşeală e să crezi că, având un subiect interesant, ai şi o carte la fel. O altă eroare frecventă e abordarea unor teme la modă, prin comparaţie. Mai exact: vezi că anul ăsta anumite cărţi au avut succes, le citeşti, scrii o carte cu o temă asemănătoare, închipuindu-ţi că, dacă scriitorul X a fost ultrapremiat şi elogiat pentru cartea lui, asta ţi se va întâmpla şi ţie. E cumva legat de prima observaţie pe care am făcut-o: literatura e, dintotdeauna, legată de obsesii personale, de teme care există în tine şi la un moment dat trebuie, subliniez cuvântul, să se concretizeze într-o carte. Când cauţi să scrii ce e necesar pentru alţii, nu pentru tine, şansele de a avea succes sunt extrem de reduse.

În fine, o altă eroare pe care aş menţiona-o, deşi aş putea vorbi mult pe acest subiect, e siguranţa că tu eşti cel mai bun scriitor încă de la prima carte. Nu te interesează sfaturile, nu crezi în buna intenţie a celor care vin fie şi cu o critică minoră. Aşa încât ţii enorm să debutezi cu prima carte pe care ai scris-o. Sunt mulţi asemenea autori. Grăbiţi şi mult prea siguri pe ei. Nu ţin la o comparaţie cu mine, căci poate părea măcar uşor arogantă, dar tot nu pot să nu-mi amintesc că, înainte de a-mi publica primul roman, am lăsat pe hârtii sau prin fişierele computerului alte trei romane şi o mulţime de nuvele. Mulţi scriitori cu care am vorbit pe tema asta mi-au spus acelaşi lucru. Literatura ţine şi de experienţă, nu doar de talent. Or, când refuzi experienţa, când ironizezi criticile binevoitoare ale celorlalţi, sunt şanse mici de progres, în consecinţă de reuşită. Graba de a publica e deci a treia, dar, din punctul meu de vedere, prima eroare ca importanţă. De asta am insistat mai mult asupra ei.

Rep.: Vi s-a întâmplat să refuzaţi să publicaţi o carte, iar acel volum să aibă succes după ce a apărut la o altă editura?

L. D. T.: Da, mi s-a întâmplat o dată. Nu o să spun despre ce carte e vorba, dar s-a întâmplat. Însă, în zece ani, să ţi se întâmple o singură dată e totuşi, mă gândesc eu, acceptabil. Chiar dacă nu e nici o bucurie în asta.

Rep.: Cum a fost debutul dumneavoastră ca scriitor? Cât de greu a fost să găsiţi o editură care să vă publice cărţile?

L. D. T.: Erau, iată că deja sunt obligat să spun asta, cu totul alte vremuri pe atunci. A doua jumătate a anilor '90 a fost destul de săracă în şanse de publicare pentru un scriitor tânăr. Am debutat cu un roman de mici dimensiuni, dar cu un titlu uriaş ca întindere, anume "Cu puţin timp înaintea coborârii extratereştrilor printre noi", la o editură înfiinţată de un grup literar din care făceam parte: OuTopos. Eram în acel grup alături de prozatorii Florin Lăzărescu şi Adrian G. Romilă, de poetul Şerban Axinte, de criticii literari Doris Mironescu şi Bogdan Creţu şi, desigur, mulţi alţii. Am amintit însă doar câteva nume cunoscute deja în mediul literar românesc. Grupul era coordonat de un alt prozator ieşean, mai în vârstă decât noi, anume Şerban Alexandru. Pentru că şansele de a publica la editurile mari existente pe piaţă erau reduse, ne-am făcut propria editură. Acolo a debutat şi Florin Lăzărescu, dar tot acolo au publicat scriitori precum O. Nimigean sau H. Decuble... Mă rog, povestea e deja veche şi îmi provoacă nostalgii, aşa încât mă opresc aici.

Rep.: Ce sfaturi aveţi pentru scriitorii debutanţi?

L. D. T.: Nu mă simt foarte confortabil să dau sfaturi. Eu însumi încă sunt mai degrabă receptiv la sfaturile altora, cel puţin din punct de vedere literar, dar nu numai. Mi-aş permite doar să subliniez din nou că ar fi bine pentru scriitorii tineri, debutanţi, să aibă răbdare. Răbdare cu ei înşişi în primul rând. Şi le-aş mai sugera să nu renunţe dacă într-adevăr cred că vor să fie scriitori. Sunt mulţi care, după un refuz sau două, se simt dezamăgiţi şi renunţă. E o atitudine care arată că, în fond, nu literatura e marea lor pasiune.

Rep.: La o privire spre trecut, ce aţi învăţat coordonând colecţia "Ego. Proza" a editurii Polirom?

L. D. T.: Asta e o întrebare care ar necesita foarte mult spaţiu pentru răspunsuri. Practic, am crescut eu însumi, ca editor şi scriitor, cu "Ego. Proză". Când se întâmplă asta, experienţa devine naturală, e aproape imposibil să distingi ce înveţi şi ce oferi din experienţa acumulată. Dar cu certitudine pot spune că am învăţat, citind manuscrise bune sau unele deloc bune, să înţeleg importanţa structurii unei cărţi, să disting, fie şi citind câteva fraze, între lipsa clară de perspectivă literară şi valoare. Şi am mai învăţat multe despre orgoliu sau vanitate, despre modestia unor scriitori foarte buni, despre decenţă sau lipsă totală de decenţă. Vedeţi, astea sunt aspecte atât de generalizate încât, cum spuneam, nu ştiu cât am învăţat din toate acestea din postura de coordonator al colecţiei "Ego. Proză" sau pur şi simplu relaţionând cu oamenii. Am învăţat să lucrez în echipă, încă foarte bine, căci un asemenea proiect nu se realizează de către un singur om. Un lucru e însă dincolo de dubii: am învăţat, iar acum ştiu atât de bine asta, că merită să te implici într-un proiect cu adevărat bun, chiar dacă pe parcurs ţi se pare că sunt prea multe piedici.

Rep.: Ce calităţi credeţi că trebuie să aibă un editor bun?

L. D. T.: Revin la situaţia inconfortabilă în care ar trebui să-mi accept cumva poziţia de a da sfaturi sau, şi mai rău, de a porni de la premisa că sunt un editor atât de bun încât n-am reţineri în a-mi formula opinii ferme în sensul ăsta. Există totuşi un răspuns simplu aici şi am să mă folosesc de simplitatea lui: condiţia necesară, nicidecum suficientă, e să ţii cu adevărat la cărţi şi să-i respecţi pe autorii lor. De-aici încolo putem vorbi despre nevoia de preocupare permanentă pentru a nu pierde noi apariţii pe piaţa de carte, noi nume, despre necesitatea de a te informa şi a simţi cum evoluează această piaţă, care sunt tendinţele şi aşa mai departe. Dar, credeţi-mă, e plictisitor să vii cu asemenea explicaţii, în special pentru că ar fi foarte multe aspecte pe care simţi nevoia să le scoţi în evidenţă. Cred, deci, că pasiunea, ca în orice alt domeniu, te va ajuta să deprinzi destul de repede această muncă şi tot ce presupune ea.

Rep.: Mircea Cărtărescu este autorul propus de Uniunea Scriitorilor din România pentru premiul Nobel pentru literatură. Dacă dumneavoastră aţi putea face o propunere pentru această distincţie, pentru ce scriitor român publicat la editura Polirom aţi opta şi de ce?

L. D. T.: Dacă tot am vorbit despre ce ar însemna să fii un editor bun, vă rog să-mi permiteţi să mai adaug ceva în sensul ăsta: cred că un editor nu ar trebui să dea un nume de scriitor în defavoarea altuia, chiar dacă ar putea să aibă anumite preferinţe. Ştiţi, de vreme ce îţi dai acceptul să publici cartea unui scriitor, e clar că îl consideri suficient de valoros. Treaba ta, ca editor, e să identifici scriitorii suficient de valoroşi pentru a fi publicaţi de editură. Dincolo de asta, e bine să te abţii de la a formula judecăţi de valoare comparându-i între ei pe scriitorii de ale căror cărţi te ocupi.
Pot aminti însă un nume care în ultima vreme a tot fost pomenit printre scriitorii cu şanse la Nobel, anume Norman Manea. La Polirom există o serie de autor dedicată scriitorului Norman Manea, cu numeroase volume apărute de-a lungul vremii. Personal, cred că, într-un viitor nu foarte îndepărtat, un scriitor român va lua premiul Nobel. Pentru asta însă e nevoie şi ca literatura română, în general, să se impună în exterior. Iar părerea mea în sensul ăsta e că suntem pe drumul cel bun.

Rep.: Ne puteţi povesti câte ceva despre viitoarele titluri din colecţie?

L. D. T.: Vă pot spune câteva lucruri despre un titlu care urmează să apară curând, anume "Manuscrisul fanariot", semnat de Doina Ruşti. Cititorii vor fi, cu siguranţă, bucuroşi să o redescopere pe Doina Ruşti din romanul "Zogru", cu care pot spune că a "debutat" la editura Polirom. Iar prin asta nu fac o comparaţie cu celelalte titluri ale autoarei, ci vreau doar să spun că e un roman istoric, pasionant, care merită încă de pe acum aşteptarea şi atenţia.

Rep.: Cum vedeţi editura Polirom la 20 de ani de la înfiinţare?

L. D. T.: Deşi o să pară puţin ciudat, pot spune că o văd ca în urmă cu 10 sau cu 14 ani, când m-am angajat eu. Iar ăsta, din punctul meu de vedere, e un lucru foarte bun. Adică apreciez enorm faptul că n-a intervenit blazarea, că n-am intrat într-o rutină. Atunci, la venirea mea în editură, am fost încântat de faptul că în consiliul editorial sau în discuţiile dintre noi apăreau permanent proiecte noi, se făceau planuri pe termen lung, chiar foarte lung şamd. Lucrurile astea au rămas la fel. Ceea ce nu înseamnă deloc că editura Polirom a rămas încremenită în proiect sau în vreun proiect - dar asta, îmi permit să cred fără să apelez la modestie, e o remarcă pe care nu e necesar s-o fac eu, îmi închipui că se vede şi din exterior.

Lucian Dan Teodorovici, care s-a născut pe 17 iunie 1975, în Rădăuţi, este coordonator al colecţiei "Ego. Proză" a editurii Polirom şi senior editor al săptămânalului Suplimentul de cultură. Între 2002 şi 2006 a fost redactor-şef al editurii Polirom. A colaborat cu proză, teatru şi articole la diverse publicaţii din ţară şi străinătate. Este autor şi coautor al unor scenarii de film şi televiziune.

Acesta a publicat de-a lungul timpului o serie de volume, printre care romanul "Cu puţin timp înaintea coborârii extratereştrilor printre noi", povestirile "Lumea văzută printr-o gaură de mărimea unei ţigări marijuana", romanul "Circul nostru vă prezintă", povestirile "Atunci i-am ars două palme", romanul "Celelalte poveşti de dragoste" şi romanul "Matei Brunul". Prozele sale au fost publicate în numeroase antologii din ţară şi străinătate. Volumul "Atunci i-am ars două palme" a apărut în traducere germană. Romanul "Circul nostru vă prezintă" a fost tradus şi publicat în Statele Unite ale Americii, Ungaria, Italia, Spania, urmând a fi tradus şi publicat în Bulgaria şi Egipt.

Romanul "Matei Brunul" a obţinut în anul 2012 premiul literar "Augustin Frăţilă", premiul revistei Observator cultural, premiul Naţional de Proză al Ziarului de Iaşi, premiul pentru proză acordat de revista Ateneu, premiul special al publicului la Gala Industriei de Carte din România şi a fost desemnat Cartea anului de revista Contrafort.

În 2013, Lucian Dan Teodorovici a debutat ca regizor, punând în scenă, în premieră în România, piesa "Prăpădul", scrisă de Attila Bartis (traducere în limba romană de Marius Tabacu), la Teatrul Naţional "Vasile Alecsandri" din Iaşi.

Editura Polirom, înfiinţată în februarie 1995, la Iaşi, sărbătoreşte, anul acesta, 20 de ani de la înfiinţare, timp în care a publicat mai mult de 5.500 de titluri, dintre care 420 în 2014, şi a avut peste 13 milioane de volume tipărite.

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici