INTERVIU: Matei Florian: Nu scriu după reţete, nu-mi asum, deliberat, modele

Matei Florian, autorul recent lansatului roman "Şi Hams Şi Regretel", a declarat într-un interviu acordat MEDIAFAX că nu scrie după reţete şi nu îşi asumă modele, personajele din povestea sa, nişte pitici coloraţi care îi ţin companie unui îndrăgostit deprimat, fiindu-i, de altfel, familiare.

431 afişări
Imaginea articolului INTERVIU: Matei Florian: Nu scriu după reţete, nu-mi asum, deliberat, modele

Matei Florian: Nu scriu după reţete, nu-mi asum, deliberat, modele (Imagine: Radu Iordache/Mediafax Foto)

Matei Florian a creat în romanul "Şi Hams Şi Regretel" un întreg univers fantastic, populat cu o legiune de pitici din ceaţă colorată. În fruntea acestei legiuni, un nou cuplu se pregăteşte să intre în galeria îndrăgostiţilor legendari: Şi Hams Şi Regretel, un pitic melancolic, şi minunata sa Tristina.

Aventurile lor în lumea "picioarelor pare", oameni-adulţi-în-toată-firea, nu curg, însă, aşa cum s-ar aştepta cititorul de la asemenea figuri de basm, vesel şi clinchetitor. Făpturile de văzduh, chiar peltice sau corcite cu spiriduşi, trec şi ele prin suferinţe adevărate şi tragedii. Ca şi oamenii pe lângă care plutesc.

Romanul a apărut în colecţia "Ego.Proză" a editurii Polirom şi a fost lansat la Târgul de Carte Gaudeamus (25 - 29 noiembrie).

Scriitorul mai povesteşte despre cum a scris cartea, în Piatra Craiului, dar şi cum a fost schimbat textul, în urma discuţiilor sale cu cei mai dragi critici ai săi.

Prezentăm integral interviul acordat MEDIAFAX de Matei Florian:

Reporter: Cum au apărut piticii în carte?

Matei Florian: Mărturisesc că piticii ăştia se ţineau scai de mine de multă vreme. Îmi dădeau târcoale, îmi făceau curte, îmi apăreau în vise. Erau nişte pitici de treabă şi aveau nevoie să apară într-o poveste. Mie aşa mi s-a părut. Iar până când personajul principal al cărţii, domnul cu picioare pare, n-a catadicsit să se urce într-un frasin, până când nu s-a lăsat ceaţa în povestea lor, iar ceaţa a devenit colorată, piticii n-au îndrăznit să apară.

Rep.: Fiecare pitic are un model de comportament în realitate sau din cărţi?

M.F.: Probabil că are, dar mi-e greu să spun care, de unde şi în ce fel. N-am avut scheme prestabilite, nu scriu după reţete, nu-mi asum, deliberat, modele. Sunt convins că, atunci când scrii, tot ce ai simţit, trăit, citit, tot ce ţi-ai imaginat vreodată se amestecă într-un soi de licoare magică, un amestec cu dozaj volatil, greu de prins în concepte. Nu se poate altfel.

Rep.: Cum i-aţi creat?

M.F.: Nu sunt sigur că eu i-am creat. Aparent, aşa stau lucrurile, dar impresia mea e că toate personajele, mai ales personajele pitici, au o lume a lor în care trăiesc bine mersi. S-a întâmplat doar ca eu să ajung la acea lume, s-o presimt, să le scriu o invitaţie, să le promit marea cu sarea (nu vă spun ce le-am promis), s-a întâmplat ca ei să accepte să vină. În plus, îi cunoşteam de mulţi ani, din copilărie cred. Apoi, s-au mutat la mine, mi-au ţinut de urât, ne-am întreţinut amical tot timpul cât am scris cartea asta. Sper să fi fost o gazdă bună.

Rep.: Mulţi au fost întristaţi de a doua parte a romanului. De ce aţi simţit să scrieţi şi o a doua parte, tristă?

M.F.: Nu cred că există o primă parte, veselă, şi o a doua, tristă. După cum nu cred că există o primă parte şi o a doua parte, în general. Aşa cum văd eu lucrurile, am scris o singură carte şi o singură poveste, cu un personaj om care îşi dezvăluie treptat singurătatea, febra, delirul, vinovăţia, piticii. Am ştiut, de la bun început, ce vreau să scriu. Şi poate că tristeţea mă provoacă mai mult. Poate.

Rep.: Nu putea rămâne doar un joc de stil?

M.F.: Nu, nu putea. Pentru că jocul de stil n-a fost nicio clipă miza cărţii ăsteia.

Rep.: Când aţi scris povestea aţi început de la aventurile personajelor fantastice sau de la povestea de dragoste a reprezentantului "picioarelor pare"?

M.F.: Ştiam de la bun început că vreau să scriu o carte despre pitici. Dar până când povestea de dragoste nu mi-a fost limpede, până când nu am scris primele cuvinte ale romanului, "bună dimineaţa", n-am ştiut în ce fel vor arăta piticii, ce poveşti vor spune. Din cuvintele astea, "bună dimineaţa", s-a desprins totul. Abia când am înţeles singurătatea, dorul, dragostea, frigul, nebunia omului care rosteşte "bună dimineaţa", abia când am priceput că el se va afla într-un loc retras, întovărăşit de câini şi de pitici, iar ea într-un cu totul altul, misterios şi copleşitor, cartea, povestea au început să se nască, iar toate firele narative mi s-au limpezit.

Rep.: De ce aţi ales să se termine povestea de dragoste cu o traumă?

M.F.: Povestea de dragoste a început de la o traumă. Se afla acolo, în mintea şi în rostul cărţii, de la primele cuvinte ale primului capitol. Nu îmi rămânea decât să las trauma asta să se dezvăluie treptat, să nu mă grăbesc, să n-o bruschez, să am grijă s-o ascund o vreme, să o fac să crească până la momentul potrivit. Cam despre asta e vorba în orice roman, nu? Altfel, cred că o explicaţie plauzibilă pentru un om care vede, aude şi vorbeşte cu pitici e o poveste de dragoste nu tocmai fericită.

Rep.: Am înţeles că aţi scris cartea în Piatra Craiului. Puteţi să îmi spuneţi mai multe despre procesul de creaţie?

M.F.: Atunci când gerul nu îngheţa ţevile de apă, când mai găseam pâine în satul vecin, mai aveam lemne în magazie, semnal la telefonul mobil, ceva bani pentru bere, ciocolată şi ţigări, când soţia mea se afla cu mine, era chiar bine. Nu trebuia decât să sparg lemnele alea, să fac focul şi să scriu. Afară ningea destul de mult încât să fie liniştea de care aveam nevoie, mai hrăneam nişte câini, iar câinii ăia îmi ţineau de urât, mă plimbam prin pădure, pe dealul din faţa casei treceau vulpi şi căprioare, ce altceva să faci decât să scrii o carte cu pitici? Când gerul era prea mare, când rămâneam singur şi fără lemne nu mai era chiar aşa de bine. Scriam şi atunci, ceva mai greu, e drept, dar scriam pentru că ştiam că nu mai pot face altceva. E al naibii de bine să ştii asta. Şi e şi mai bine să ţi se întâmple asta.

Rep.: Cine a fost primul cititor al volumului?

M.F.: Soţia mea. Ori de câte ori s-a aflat cu mine, n-a avut scăpare şi a trebuit să mă asculte citind. Cred că a ajuns să ştie cartea pe de rost. Cred că ăsta e dezavantajul să fii soţia unui pisălog-maniac ca mine. Asta e, îmi pare rău, e vina ei că m-a luat.

Rep.: Şi cel mai mare critic?

M.F.: Şi soţia, şi mama, şi fratele meu, adică toţi cei care au citit romanul înainte de a fi publicat, m-au tras de mânecă şi mi-au spus s-o las mai moale cu unele lucruri. Îi sunt recunoscător fratelui meu, Filip: fără sfatul lui, piticul Usi nu ar fi fost doar peltic, ci şi sâsâit, ţâţâit şi zâzâit. Ar fi fost mult prea mult, avea perfectă dreptate.

Rep.: V-aţi ataşat de personajele fantastice pe care le prezentaţi în carte?

M.F.: N-ai cum altcumva. E obligatoriu. Trebuie să îi îndrăgeşti pe toţi, fie că sunt buni, fie că sunt răi, în egală măsură. Altfel nu cred că se poate scrie. Sau nu cred că se poate scrie bine. Ce să spun? Cu piticii am rămas bun prieten, aş vrea să ne mai vizităm din când în când, să ne întrebăm de sănătate.

Rep.: Atât de mult încât să îi revizitaţi într-o nouă carte?

M.F.: Asta ei ştiu mai bine. Dacă, într-o zi, o să-mi bată obrazul şi o să-mi reproşeze că i-am uitat, dacă o să-mi spună nişte poveşti, altele, s-ar putea să-i ascult. Nu se face să nu-ţi bagi în seamă piticii. Eu aşa cred.

Rep.: Scrieţi o nouă carte?

M.F.: Încă nu, dar de-abia aştept. De-abia aştept să mă întorc pe dealurile alea vrăjite, să sparg lemne, să hrănesc nişte câini, să-mi văd de treabă. Uneori, e tare bine să scrii.

Matei Florian s-a născut pe 8 ianuarie 1979, în Bucureşti. A debutat cu poezie în revista Cuvântul, în 1997. Începând cu 1998, el a fost reporter şi, ulterior, titular de rubrică la Dilema (Dilema veche). A colaborat cu reportaje, cronică literară şi teatru scurt la diferite publicaţii culturale şi la radio. Debutul editorial al autorului îl reprezintă romanul "Băiuţeii" (Polirom, 2006, 2007). În 2008 i s-a decernat premiul la categoria "critică muzicală" la Gala Jurnalismului Cultural.

Împreună cu fratele său, Filip Florian, tot în colecţia "Ego. Proză" a Polirom, Matei Florian a publicat, în două ediţii, romanul "Băiuţeii" (2006, 2007). Volumul a apărut anul acesta în limba poloneză, la editura Czarne, în traducerea lui Szymon Wcisło, cu titlul: "Starszy brat, młodszy brat", urmând să fie publicat şi de Acantilado (Spania) şi Plural Plus (Bulgaria).

Interviu de Oana Ghita, oana.ghita@mediafax.ro.

Dacă ţi-a plăcut articolul, urmăreşte MEDIAFAX.RO pe FACEBOOK »

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici