Lumina care a supraviețuit epurării: Nicolae Bagdasar și metafizica demnității într-un secol irațional

În secolul XX bântuit de demonii iraționalului, de zgomotul obuzelor și de tăcerea apăsătoare a temnițelor ideologice, au existat oameni care și-au transformat mintea într-o cetate de neînvins. Nicolae Bagdasar a fost unul dintre acești arhitecți ai spiritului. Născut sub semnul modestiei la Roșiești, în Vaslui, și stins în anonimatul demn al Bucureștiului comunist, el a reprezentat acea fibră de rezistență intelectuală care nu s-a rupt nici sub presiunea războiului, nici sub cizma totalitarismului. Viața sa nu este doar o înșiruire de titluri academice și date bibliografice, ci o parabolă despre puterea rațiunii de a rămâne verticală într-o lume care se prăbușește.

Povestea începe pe 5 februarie 1896, într-un sat din Vaslui, loc al nașterii multor spirite mari ale culturii române. Copilăria lui Nicolae Bagdasar poartă amprenta simplității rurale, dar și a setei nepotolite de cunoaștere. Drumul de la școala primară din Roșiești la prestigiosul Colegiu Național ”Gheorghe Roșca Codreanu” din Bârlad a fost prima sa victorie împotriva destinului anonim. Istoria avea, însă, alte planuri pentru generația sa.

Tinerețea i-a fost curmată brutal de izbucnirea Primului Război Mondial. Între 1916 și 1918, studentul la filosofie a trebuit să schimbe condeiul cu arma. Absolvent al Școlii Militare de la Botoșani, tânărul sublocotenent Bagdasar a cunoscut oroarea tranșeelor în Regimentul 51/52 Infanterie. Acolo, în noroiul amestecat cu sânge, unde logica dispare și instinctul de supraviețuire primează, s-a plămădit caracterul viitorului gânditor. Poate că acolo, privind moartea în față, a înțeles că singurul refugiu real al omului este mintea sa, capacitatea de a ordona haosul prin rațiune. Războiul nu l-a înrăit, ci l-a disciplinat, transformându-l dintr-un visător într-un luptător al ideilor.

Demobilizarea a însemnat întoarcerea la adevărata sa vocație. Licența în Litere și Filosofie la Universitatea din București (1922) a fost doar preludiul. Adevărata sa formare intelectuală s-a desăvârșit în Germania, la Universitatea din Berlin, unde și-a obținut doctoratul în 1926. Într-o Germanie care fierbea cultural și politic, Bagdasar a absorbit rigoarea kantiană și disciplina metodologică, valori pe care avea să le aducă înapoi în România ca pe un tezaur.

Întors în țară, Nicolae Bagdasar nu s-a mulțumit să fie doar un profesor, a devenit un constructor de instituții și, alături de mentorul său, C. Rădulescu-Motru, a pus bazele infrastructurii filosofice românești. A fost sufletul Societății Române de Filosofie, secretarul neobosit al ”Revistei de Filosofie” și fondatorul Editurii Filosofice. Timp de un deceniu și jumătate, nimic important în gândirea românească nu s-a mișcat fără ca Nicolae Bagdasar să nu fi pus umărul. A fost omul din umbră care a făcut ca lumina să ajungă la public, coordonând monumentala ”Istorie a filosofiei moderne”, o lucrare de o ambiție copleșitoare pentru acele vremuri.

Cariera sa academică a fost o ascensiune continuă, bazată exclusiv pe merit. De la asistent la București, a ajuns profesor titular la Universitatea din Iași, la catedra de Epistemologie și Metafizică. În 1943, la apogeul carierei sale, Academia Română l-a primit în rândurile sale ca membru corespondent, recunoașterea supremă a unui om care credea că destinul României depinde de maturizarea sa culturală.

Dar istoria, ciclică și crudă, l-a lovit din nou. Dacă prima dată a fost războiul, a doua oară a fost ”pacea” instaurată de tancurile sovietice. Anul 1948 a marcat începutul tragediei pentru elita intelectuală românească, căci regimul comunist, instalat cu forța, nu avea nevoie de gânditori raționaliști, ci de propagandiști docili.

Pentru Nicolae Bagdasar, lovitura a fost devastatoare. În 1948, noul regim i-a retras titlul de membru al Academiei, într-un gest de epurare barbară care a vizat ștergerea memoriei culturale a națiunii. Un an mai târziu, în 1949, a fost destituit din învățământul superior. Profesorul care formase generații de studenți la Iași și București a fost aruncat la marginea societății, i s-a luat catedra, i s-a luat tribuna, dar nu i s-a putut lua mintea.

Această ”moarte civilă” a fost, poate, mai dureroasă decât tranșeele din tinerețe. Să fii redus la tăcere, să vezi cum opera ta este interzisă sau ignorată, să fii obligat să lucrezi în anonimat la institute de istorie în care erai supravegheat de activiști de partid, aceasta a fost crucea pe care Nicolae Bagdasar a trebuit să o poarte. Revista ”Ethos”, pe care o co-dirija, a fost închisă, iar vocea sa publică a fost sugrumată.

Ceea ce definește cu adevărat un caracter nu este momentul de glorie, ci modul în care traversează deșertul. Nicolae Bagdasar nu s-a dezis, nu a făcut pactul cu diavolul ideologic, nu a scris ode noului regim, ci s-a retras în munca de cercetare, devenind coordonator la ”Dicționarul Enciclopedic Român”. Acolo, în acea muncă de Sisif, de ordonare a definițiilor și conceptelor, și-a găsit refugiul, continuând să fie un gardian al cuvintelor și al sensurilor corecte, într-o epocă a limbii de lemn.

După pensionarea din 1959, bătrânul filosof s-a retras în apartamentul său, transformat în sanctuar al cărților și al scrisului. A continuat să lucreze cu o tenacitate impresionantă la revizuirea operei sale, în special a ”Teoriei Cunoștinței”. Știind, probabil, că nu va apuca să o vadă republicată într-o formă liberă de cenzură, scria pentru viitor, scria ca un pariu cu eternitatea, convins că rațiunea va învinge, în cele din urmă, barbaria.

Cele 14 lucrări lăsate în manuscris sunt mărturia acestei rezistențe tăcute. Nicolae Bagdasar a refuzat să se lase învins de istorie. Chiar și reabilitarea parțială din 1970, când a fost primit în noua Academie de Științe Sociale și Politice, a fost un gest tardiv al unui regim care încerca să-și legitimeze existența prin recuperarea marilor valori. Adevărata sa victorie a fost aceea că a rămas, până în ultima clipă, fidel propriilor principii clare ale gândirii.

Nicolae Bagdasar s-a stins pe 21 aprilie 1971, la București, și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu, alături de alte umbre mari ale culturii noastre. Astăzi, când deschidem volumele sale despre David Hume sau despre teoria cunoașterii, nu citim doar analize filosofice, citim printre rânduri povestea unui om care a crezut cu fanatism în puterea adevărului.

El ne învață că filosofia nu este un joc abstract de cuvinte, ci o formă de supraviețuire, că demnitatea se păstrează prin muncă și prin refuzul compromisului și că titlurile academice pot fi luate de decrete politice, dar valoarea intelectuală este inalienabilă. Nicolae Bagdasar rămâne un model de aristocrație a spiritului, un om care, deși a fost forțat să tacă, nu a încetat niciodată să gândească.

Nicolae Bagdasar a plecat dintre noi într-o primăvară târzie, lăsând pe masa de lucru manuscrise care așteptau lumina tiparului. Poate că trupul său s-a odihnit în sfârșit în pământul de la Bellu, dar spiritul său a rămas captiv între paginile pe care le-a șlefuit cu atâta grijă. Astăzi, când un student deschide ”Istoria filosofiei moderne”, mâna invizibilă a profesorului Bagdasar îi ghidează lectura, amintindu-ne că adevărata nemurire nu stă în statui, ci în ideile care supraviețuiesc tiraniei timpului. El a fost și va rămâne o santinelă a rațiunii, veghind ca noaptea ignoranței să nu ne cuprindă niciodată deplin. A murit știind că lumea pentru care a luptat, lumea logicii, a onoarei și a libertății academice, fusese distrusă. Și totuși, nu a murit învins. Fiecare pagină scrisă în anii de izolare a fost un act de rebeliune, o scrisoare de dragoste trimisă unui viitor pe care spera să-l vadă mai luminos. Nicolae Bagdasar ne-a arătat că poți fi dat afară din universitate, poți fi șters din enciclopedii, dar nimeni nu te poate da afară din propria ta conștiință. Acolo, în catedrala minții sale, el a rămas profesor până la ultima suflare, predând cea mai importantă lecție: aceea a libertății interioare.