Un om, o scenă, o legendă: Ștefan Iordache – teatrul ca destin, sufletul ca măsură

”Teatrul e o poveste, pe care dacă nu o spui din suflet, nu ajunge nicăieri.” – Ștefan Iordache

Astăzi, când calendarul marchează simbolic ziua în care s-ar fi împlinit 85 de ani de la nașterea sa, nu comemorăm doar un nume dintr-o enciclopedie teatrală, ci celebrăm o stare de spirit, un mod de a exista în artă și în viață, o lecție de noblețe și boemie pe care timpul nu o poate șterge.

Povestea lui a început într-o zi de iarnă, pe 3 februarie 1941, la București, deși primii pași i-a făcut la Calafat, în liniștea patriarhală a bunicilor. Destinul său avea să fie scris în ”patria” Rahovei, cartierul bucureștean pestriț și viu, unde a crescut alături de părinți simpli – Elena și Traian. Tatăl, un croitor de lux, i-a transmis poate acea eleganță înnăscută, acea ținută care făcea ca orice costum, fie el de prinț sau de cerșetor, să stea impecabil pe Ștefan.

Deși părinții visau pentru el o carieră ”serioasă”, științifică, iar tânărul Ștefan excela la matematică, destinul a avut o ironie fină. Eșecul la admiterea la Medicină, la doar 16 ani, a fost, paradoxal, cel mai mare noroc al culturii românești. Dacă ar fi devenit medic, ar fi vindecat trupuri; devenind actor, a vindecat milioane de suflete, căci intrarea la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, în 1959, la clasa lui Dinu Negreanu, a fost începutul legendei. A absolvit cu nota 10, printre primii, dintr-o ”Generație de Aur” alături de Irina Petrescu și Valentin Uritescu, demonstrând încă de la examenul de licență, prin rolul din ”Ascensiunea lui Arturo Ui”, că s-a născut pentru această meserie.

Scena unui teatru ajunge în timp să definească viața unui actor. Văzută prin lentilele istoriei, scena și actorul sunt oglinda aceluiași destin, reflectându-se reciproc până la contopire. Pentru Ștefan Iordache, Teatrul Nottara a fost sanctuarul devenirii sale. A debutat pe scena Teatrului Nottara în 1965 cu spectacolul ”Tigru”, unde alături de Ileana Predescu, a interpretat un rol (Ben) plin de emoție și de o acuratețe artistică cu totul aparte, anunțând nașterea unui mare talent. În timp, spectacolul a devenit unul de mare succes pe scena bucureșteană, cimentând relația specială dintre actor și acest teatru.

Spectacolele lui Ștefan Iordache au curs în următorii ani, perioada 1965-1985 fiind una de efervescență creatoare. A strălucit în ”Omul care și-a pierdut omenia” de Horia Lovinescu, a fermecat în ”Au fost odată două orfelinate” de Adolphe Philippe D`Ennergy, a adus gravitatea necesară în ”O noapte furtunoasă” de Caragiale și a explorat profunzimi psihologice în ”Amintirile Sarei Bernhardt” de John Murrell sau ”Timon din Atena” de Shakespeare.

Despre această perioadă de glorie, Ștefan Iordache avea să se confeseze cu o modestie dezarmantă într-un interviu acordat lui Constantin Fugașin în revista Teatrul (decembrie 1987): ”Nu m-a interesat niciodată ideea de vedetă. Sarcina mea se consumă pe scenă. Când am intrat la Nottara nu îndrăzneam să scot o vorbă. Nottara-ul lui Lovinescu a avut un rost în viaţa mea”. Pentru el, actoria nu era o meserie, ci o stare de grație: ”E divină meseria de actor deoarece nu te poţi repeta seară de seară. Niciun spectacol nu seamănă cu altul pentru că nici eu cel de azi nu semăn cu cel de ieri. Cred că există ceva deasupra actorului, ceva care ne ajută să depăşim orice greutăţi, să uităm orice durere când păşim pe scenă”.

În 1994, după peripluri artistice la alte teatre, Ștefan Iordache a revenit pe scena Nottara pentru a juca într-un spectacol care avea să facă istorie, ”Prințul negru” de Iris Murdoch. Distribuția a fost una de excepție, reunind actori precum Victoria Cociaș, Constantin Cotimanis, Dana Dogaru, Ion Haiduc, Alexandru Jitea, Justian Radu, Cristian Julian Stoica și Camelia Zorlescu, un maraton artistic ce a durat aproximativ opt ani, cu peste 100 de reprezentații, un succes fulminant care i-a reconfirmat statutul de ”monstru sacru”.

Actrița Victoria Cociaș își amintește cu nostalgie de acea perioadă de glorie artistică a teatrului, o vreme în care echipa era o a doua familie.”„Iordache este parte a istoriei Nottara. El făcuse și un Hamlet celebru pe scenă aceasta”. Dincolo de replicile rostite pe scenă, Victoria Cociaș dezvăluie omul din spatele măștii: ”Ștefan Iordache era un mare actor care era și foarte generos, spiritual, cald și sensibil. Eu m-am înțeles foarte bine cu el și nu numai eu. Se înțelegea bine în general cu toată lumea”.

Dar geniul vine la pachet cu rigoarea și, uneori, cu superstiția. Iordache avea ritualurile sale, respectate cu sfințenie, care trădau respectul imens pentru actul artistic.”„El era întotdeauna în cabină cu două ore înainte de spectacol, indiferent că juca table sau șah sau cărți cu oamenii din teatru, cu oamenii de la scenă sau se odihnea sau repeta. Niciodată nu venea mai târziu de două ore de începerea spectacolului”, își amintește colega sa de scenă. Mai mult, sensibilitatea sa extremă se manifesta și prin mici superstiții: ”Nu se urca niciodată în avion fără să vorbească mai întâi cu o anumită persoană când plecam în turnee. Avea superstiții de genul acesta. Toți artiștii au ciudățeniile lor”.

Ștefan Iordache nu a fost doar un ascet al scenei, ci și un prinț al boemei. După repetițiile intense la ”Prințul negru”, viața continua, nu se oprea brusc la ieșirea din teatru. Victoria Cociaș rememorează serile magice petrecute împreună, o echipă sudată nu doar de aplauze, ci și de prietenie: ”Aveam seri pe care le petreceam la Șarpele Roșu împreună. Am fost o echipă foarte sudată. Pe vremea aceea nu alerga lumea atât de mult după bani. Nu fugeau foarte repede acasă după repetiţii. Rămâneam, discutam! Totdeauna o echipă care repeta într-o anumită perioadă se suda”.

Este portretul unei epoci în care timpul avea altă răbdare cu oamenii, o epocă pe care Iordache a trăit-o din plin, alături de prietenii săi de suflet, Gheorghe Dinică și Nelu Ploieșteanu. Astăzi, acea comuniune pare pierdută: ”Oricum stăteam mult mai mult timp decât se stă în ziua de astăzi. În prezent, fiecare fuge în diverse direcţii ca să trăiască decent. Condiţia artistului este să alergi după un proiect sau altul”, declara cu tristețe Victoria Cociaș.

Dacă teatrul i-a oferit efemeritatea gloriei de o seară, cinematografia i-a asigurat nemurirea. Timp de o jumătate de secol, pelicula a captat privirea sa magnetică. De la debutul în ”Străinul” (1964), trecând prin capodoperele lui Daneliuc (”Ediție specială”, ”Glissando”) și Pintilie (”De ce trag clopotele, Mitică?”), Ștefan Iordache a construit o galerie de personaje complexe, chinuite, vii.

Dar pentru conștiința colectivă a românilor, Ștefan Iordache va rămâne pentru totdeauna Victor Petrini. În ”Cel mai iubit dintre pământeni” (1993), sub bagheta lui Șerban Marinescu, marele actor nu a interpretat un personaj de roman, ci a întruchipat suferința intelectualului zdrobit de istorie, iubirea mistuitoare și disperarea lucidă. Alături de mari actori precum Gheorghe Dinică, Victor Rebengiuc sau Maia Morgenstern, el a transformat filmul într-un document de suflet al poporului român, căci acea replică nerostită, dar simțită în fiecare cadru –- durerea de a fi lucid într-o lume absurdă – a fost marca sa înregistrată.

În spatele ”monstrului sacru” s-a aflat mereu o femeie excepțională. Mihaela Tonitza-Iordache, nepoata pictorului Nicolae Tonitza, i-a fost soție, muză și sprijin timp de 40 de ani. Pentru ea a cântat melodiile compuse de Dan Iagnov, cântece precum ”Nu știam că te iubesc atât de mult” sau ”Magazinul meu de vise”, care nu erau simple șlagăre, ci declarații de dragoste transformate în muzică. Vocea sa, deși nu căuta perfecțiunea notelor, găsea mereu adevărul emoției, fie că era pe scena festivalului de la Mamaia, fie pe un disc de autor.

Finalul a venit prea devreme, la doar 67 de ani, într-un spital din Viena, departe de scena pe care o iubea și de ”Șarpele Roșu” unde viața se celebra prin cântec. Pe 14 septembrie 2008, Regele a făcut ultima plecăciune. S-a retras la Gruiu, locul său de liniște, lăsând în urmă o lume mai săracă, mai lipsită de mister și de acea eleganță a boierului de spirit.

Astăzi, Ștefan Iordache este prezent în steaua de pe Aleea Celebrităților, în festivalurile care îi poartă numele, dar mai ales în memoria zidurilor de la Nottara, care încă păstrează ecoul pașilor săi, făcuți cu două ore înainte de spectacol, într-un ritual sacru al respectului față de public.

Ștefan Iordache nu a murit, căci regii nu mor niciodată; ei doar se retrag în legendă. De fiecare dată când cortina se ridică la Nottara sau oriunde în România, în întunericul sălii, o parte din spiritul său este acolo, veghind ca ”jocul de-a viața și de-a moartea” să continue. Noi am rămas cu dorul și cu graba vremurilor moderne, el a plecat cu gloria și cu liniștea ritualurilor sale, lăsându-ne moștenire cel mai prețios dar: amintirea unui om care a știut să fie, în aceeași măsură, Prinț al scenei și Prieten al sufletelor noastre.

Poate că acum, într-un colț de Rai boem, Ștefan Iordache a reîntregit masa de la ”Șarpele Roșu” cu Gheorghe Dinică și Nelu Ploieșteanu. Acolo nu se mai grăbește nimeni acasă după repetiție, acolo timpul are răbdare, iar discuțiile despre artă nu se termină niciodată. Nouă, celor de jos, prinși în alergătura pentru un trai decent, ne rămâne doar să privim spre el ca spre un reper de noblețe și să ne amintim că, odată, pe pământ, a pășit un actor care credea că ”Dumnezeu este în noi”. Și în el a fost, cu prisosință.