Acum 169 de ani, România avea prima rafinărie din lume, era prima țară producătoare de țiței, iar Bucureștiul era primul oraș iluminat cu petrol lampant. Când s-a introdus curentul în Capitală

România a înregistrat, în 1857, trei premiere mondiale remarcabile, conform surselor istorice și materialelor expuse la Muzeul Petrolului, înființat la Ploiești, în inima perimetrului cu primele exploatări petroliere.

Istoria industriei petroliere românești începe la jumătatea secolului al XIX, când pe actualul teritoriu național se înregistrau evenimente unicat în lume.

Mai exact, în anul 1857, în Ţările Române se înregistra oficial prima producţie industrială de petrol din lume, tot atunci intra în funcţiune la Ploiești prima rafinărie de petrol de tip industrial din lume, iar Bucureștiul devenea primul oraș din lume iluminat public cu petrol lampant.

Cum a evoluat producția de țiței

Prima producție de țiței a fost de 275 de tone, așa cum arată material-sinteză „Industria Petrolului și Gazului în România: Tradiţie Și Oportunitate Strategică”, realizat de specialistul Radu Dudău, Energy Policy Group, pe baza documentelost istorice, pentru Federaţia Patronală de Petrol și Gaze, în prezent Federația Patronală a Energiei.

Cele mai mari cantităţi s-au obţinut atunci în regiunile Dâmboviţa și Prahova (Colibași, Valea Lungă, Drăgăneasa, Filipeștii de Pădure, Păcureţi, Buștenari, Măgureni, Matiţa, Ţintea, Băicoi și Câmpina), Bacău (Solonţ, Lucănești, Teţcani, Zemeș, Câmpeni și Moinești) și Buzău (Arbănași, Lopătari, Fundul Sărăţii – azi Sărata Monteoru).

Potrivit lui Radu Dudău, în perioada 1857-1900, producția de țiței se ridica la 1,5 milioane tone (mt) și a ocupat locul cinci în lume după cea a SUA, Rusiei, Mexicului și Indiilor Olandeze. România era, alături de regiunea Baku, o sursă majoră de ţiţei din Bazinul Mării Negre.

Un punct de inflexiune în evoluția industriei petroliere din România a fost atunci când a început să atragă, în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, capital internaţional care a stat la baza rafinăriilor care există, prin succesoarele lor, parțial și în prezent.

• Astfel, în 1895 a început la Câmpina construcția rafinăriei Steaua Română, una dintre cele mai mari din Europa la acea dată, cu capital al Deutsche Bank. În 2021 a intrat în faliment.
• În 1904, Standard Oil a întemeiat Societatea Româno-Americană, „străbuna” Rafinăriei Teleajen, cumpărată în 1998 de Lukoil. Actuala rafinărie Petrotel ar urma să intre în insolvență, măsură care este considerată singura care poate salva rafinăria, care poate și va proteja societatea și, ca atare, va oferi protecția și răgazul necesar pentru relansarea activității, conform unei note interne obținute în exclusivitate de reporterul Mediafax.
• În același an, Deutsche Bank a construit rafinăria Vega, care este în funcțiune și în prezent, operată de Rompetrol, alături de cea mai mare rafinărie din țară, Petromidia Năvodari.
• Un an mai târziu, grupul bancar Rotschild înfiinţa Societatea Aquila Franco-Română, care a luat în folosinţă rafinăria din Plopeni.
• În 1908, Royal Dutch Shell întemeia Societatea Astra care, după doi ani, fuziona cu compania Regatul Român sub numele de Astra Română. În 1910 se construiește rafinăria Orion, cu capital britanic, iar Aquila Franco-Română dă în funcţiune la Ploiești rafinăria Columbia, arată sursa citată.
• În 1919 se înființează Societatea Creditul Minier, care dezvoltă Rafinăria Brazi, precursoarea actualei Rafinării Petrobrazi, operată de OMV Petrom, după privatizarea din 2004.

Documentele oficiale consemnează cum, până la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, companiile internaţionale aveau să domine industria petrolieră românească, atât din punct de vedere al capitalizării și tehnologiei, cât și al producţiei al capacităţii de rafinare.

Astfel, în 1914, investiţiile în România erau distribuite astfel: 27,4% capital german; 47,9% anglo-olandez; 6,2% american; 8,6% franco-belgian; 1,8% italian; 8,1% românesc. Capitalul și knowhow-ul occidental au dus la creșterea de șapte ori a producţiei în 1910 faţă de 1900.

Potrivit documentelor citate, un aport pozitiv a avut finalizarea, în 1895, construcţiei căii ferate București-Constanţa, fapt ce făcea posibil exportul de ţiţei la Marea Neagră. Constanţa deţinea unul dintre marile porturi petroliere ale lumii, prevăzut cu rezervoare, pompe de descărcare a vagoanelor cisternă și pompe de încărcare a tancurilor petroliere. Nevoia de a conecta bazinele petrolifere ale Prahovei și Dâmboviţei de terminalele maritime și fluviale (Cernavodă și Brăila) a impus drept prioritar proiectul unei conducte de petrol. Astfel, oleoductul Băicoi-Constanţa, proiectat de Anghel Saligny, a fost finalizat în 1919.

• Între 1911 și 1920, producţia românească de ţiţei a fost a cincea în lume, coborând pe locul șapte în deceniul următor. Creșterea a fost spectaculoasă în anii 1930, ajungând în 1936 la vârful interbelic de 8,7 mt – locul patru după SUA, Rusia și Venezuela. În anii 1930, exporturile românești de produse petroliere au depășit frecvent 50% din producţie.
• Atât în Primul cât și în cel de-al Doilea Război Mondial, petrolul românesc a reprezentat un obiectiv strategic al Germaniei. În noiembrie 1916, în încercarea de a bloca accesul german la petrolul Prahovei, serviciile secrete britanice au organizat, cu acordul autorităţilor române, o mare operaţiune de sabotaj, aruncând în aer sondele și rafinăriile regiunii. Au fost distruse circa 800.000 tone de ţiţei și 70 de rafinării.
• Sub control german, producţia avea să revină în 1918 la 80% faţă de nivelul anului 1914. În 1940, petrolul românesc asigura 58% din importurile germane. La 1 august 1943, forţele aeriene americane au bombardat rafinăriile prahovene într-o operaţiune cunoscută istoric sub numle „Tidal Wave” (Val nimicitori – n.r.), condiderată de specialiști drept îndrăzneaţă, dar în cele din urmă ineficientă din punct de vedere strategic.
• La sfârșitul lui 1944, industria naţională de ţiţei și gaze era distrusă în proporţie de 50-60%. În 1945, sub dominaţia Uniunii Sovietice, au fost instituite sovromurile, întreprinderi mixte sovieto-române ce aveau ca scop recuperarea datoriilor României faţă de URSS. Primul dintre ele a fost Sovrompetrol, structură în care a funcţionat industria petrolieră până în 1956, când aceste entităţi au fost desfiinţate.
• La 11 iunie 1948, toate companiile de petrol și gaze au fost naţionalizate. După această dată, accesul românesc la tehnologia și capitalul occidentale a fost blocat. Izolarea a durat două decenii, până la pasagera destindere politică din 1968, dar nici după aceea România nu și-a mai putut permite importul de tehnologie de vârf, astfel că decalajul faţă de lumea industrializată a persistat.
• Producţia de ţiţei a ajuns în 1965 la 12,8 mt și a atins un vârf neegalat de 15 mt în 1976 și 1977, după care a intrat într-un declin continuu, ca urmare a exploatării intensive: 12 mt în 1980, 8,1 mt în 1990, 7 mt în 1995, 6,3 mt în 2000, 5,5 mt în 2006 și 4,3 mt în 2013, coborând sub nivelul producţiei din 1930, arată sursa citată.
• În anul 2025, România a înregistrat o producție internă de țiței de 2,472 milioane de tone echivalent petrol (tep), conform datelor centralizate de Institutul Național de Statistică (INS). Peste 70% din țițeiul folosit de România provine din importuri, iar principala sursă este Kazahstan, arată datelor Institutul Național de Statistică (INS), analizate de Mediafax.

Bucureștiul, inovație mondială în iluminatul urban

Introducerea lămpilor cu petrol în București a fost altă o premieră la nivel mondial, iar la Muzeul Petrolului din Ploiește se află chiar contractul semnat în 1856 între Consiliul Municipului București și Teodor Mehedințeanu pentru iluminare cu 1.000 de lămpi a orașului București pe timp de patru ani.

Evenimentul este detaliat și de Constantin C. Giurescu, în „Istoria Bucureștilor din cele mai vechi timpuri pînă în zilele noastre”.

„O altă inovație se referă la iluminatul orasului, cu lămpi, în locul vechilor opaițe și lumânări. Se introduc mai întâi, în 1854, de către germanul Carol Knappe, lămpile cu ulei de rapiță – Teatrul Național e unul din beneficiari, iar după numai trei ani, lămpile cu petrol. La 8 octombrie 1856 se iscălea contractul prin care Bucureștii urmau să fie luminați cu astfel de lămpi: primul oras din lume care aplica inovația; Viena o va avea abia în 1859, arată istoricul.

„Contractantul, Teodor Mehedințeanu, instalează distileria, cu o capacitate de 2.710 tone anual, la Rifov, lângă Ploiești; ea începe să funcționeze în martie 1857, iar în mai primele lămpi cu petrol luminau Bucureștii”, scria Constantin C. Giurescu.

„Se pare că prima utilizare a distilatului de petrol ca uleiu de iluminat a avut loc în Romania în 1856. În acest an, M. Mehedințeanu instala la Rifov, aproape de Ploiești, prima distilerie de petrol brut, pentru a obține lampantul necesar la iluminatul orașului București, care este primul oraș din lume unde s’a introdus iluminatul public cu petrol distilat. Contractul de iluminat încheiat între M. Mehedințeanu și primăria orașului București poartă data de 8 decembrie 1856 și intră în vigoare la 1 aprilie 1857. În America, primele rafinerii au fost înființate în 1859 de Dale d’ Alleghany in asociație cu chimistul german Koch; iar in Rusia abia in 1863, de Milikoff”, potrivit lucrării „Exploatarea petrolului în România”, de I. Tănăsescu și V Tacit.

Era o perioadă efervescentă din punctul de vedere al invențiilor tehnologice, astfel că acestea au fost schimbate însă destul de rapid, câțiva ani mai târziu. Astfeșl, în martie 1868 se încheie contractul de concesionare a luminatului cu gaz aerian al Bucureștilor, iar la 31 octombrie/12 noiembrie 1871 are loc inaugurarea, cu solemnitate, a Uzinei de gaz situate în Câmpul Filaretului.

„Progresul este incontestabil, noul sistem de luminat al orașului, mult superior față de lămpile cu petrol, atrage atenția tuturor străinilor care vizitează orașul”, menționa istoricul.

„Gazul-petrol era și pe vremea aia foarte prost”

George Costescu descrie în amănunt extinderea și schimbările aduse evoluția sistemului de iluminat în volumul „Bucurestii Vechiului Regat”:

„O grije mare a municipalităței Bucureștilor de atunci era însă aceia a luminărei orașului.

Până la Noembrie 1871, când au fost aprinse pe câteva din străzile cele mai centrale și mai mult umblate felinarele cu lumină de „gaz aerian”, toate ulițile bucureștene erau luminate cu găzoaie, adică niște lămpi cu fitil și cu rezervoriu de tablă ce avea capacitatea de o jumatate de litru de petrol.

La data arătată mai sus a fost încheiat de către C. Panaiot, al doilea Primar al Capitalei, cel dintâi contract cu o societate engleză pe acțiuni (The British and Foregin Water and Gas Company Limited), pentru instalarea și functionarea Uzinei de „gaz aerian”, sub direcțiunea inginerului Alfred Gotterati. Această societate a așezat într’un an conducte pentru alimentarea a vreo 4.000 de felinare pe străzile cele mai principale, iar până la 1880 toate străzile coloarei de roșu (subdiviziune administrativă anterioară sectoarelor – n.r.) cum și drumurile ce duceau afară din oraș până la bariere erau luminate cu lumina ce o dau niște becuri zise „în fluture”, de pe forma pe care o avea lumina flacărei ce ieșea cu presiune prin o crestătură a cartușului dela capătul din felinar al conductei. Uzina se vede ți azi sub poalele Dealului Filaret la stânga fântănei Zodiacului din Piața Parcului Carol I.

De aceiași lumină în fluture se foloseau și prăvăliile orașului. Casele particularilor rămăsese însă tot la folosința lămpilor cu petrol, ale căror exemplare de lux aveau atunci mașini cu fitilul circular și dau astfel o lumină destul de bună încăperilor casei.

Generalizarea luminatului cu gaz aerian s’a făcut abia prin 1886, după născocirea de către germanul Dr. Auer von Welsbach a „sitei” incandescentă care a transformat lumina slabă a fluturelui într-o lumina albă, mai plăcută chiar decât a multora din becurile electrice de-acum.

Generalizarea asta a durat totuși câțiva ani de zile deoarece la 1901 Bucureștii mai aveau încă vreo 112 kilometri de străzi cu peste 3.000 de felinare cu lămpi de petrol sau de ulei. Luminatul cu gaz aerian a mai durat câtva, apoi a fost înlăturat și el de lumina electrică.

Primele imobile cu energie electrică

Aceasta din urmă a fost introdusă prima oară în București în edificii particulare și anume, din stăruința Regelui Carol I, pentru sala și peronul Teatrului Național (actualul Hotel Novotel de pe Calea Victoriei – n.r.) în anul 1882, iar în anul următor la Palatul Regal din oraș si la cela dela Cotroceni, apoi pentru luminarea grădinei Cismegiului.

Motoarele generatoare ale curentului necesar acestora erau instalate: unul într-o bracă de lemn din curtea caselor Regelui, din strada Vămei, case pe locul cărora a făcut să se clădească mai târziu Fundațiunea Universitară ce îi poartă numele; iar cealalta la „Casa Apelor” care se află exact pe terenul pe care azi se ridică Varna-Poștei. Cam în aceiași vreme Gara de Nord a fost și ea luminatä electric dela un motor de electricitate instalat la Atelierele Gărei din vecinätate.

Orașul însă a dobâdit această lumină abia în anul 1891, pentru marele Bulevard tăiat sub primariatul lui Em. Protopopescu Pache și anume dela Obor la Podul Dâmboviței dela biserica Sf. Elefterie, având curentul necesar dela Uzina electrică ce fusese clădită lângă stăvilarul cel nou al Gârlei dela podul Grozăvești.

Cum vedem Capitala noastră a adoptat cu grabă toate noile sisteme de luminare; dar generalizarea și unificarea întârziau mereu, pe deoparte chiar din cauza schimbărilor repezi ale sistemelor noi, iar pe de alta pentru că restul orașului ce se întindea nevoie mare incă pe atunci, să poată rămâne cât mai mult la vechile găzoaie.

Felinarele acestea din urmă, dacă erau aprinse, se vedeau întrucâtva dela distanțî; aveau însă marele cusur că nu prea lăsau să se vadă bine în preajma lor. Dar la urma urmei, ce erau ele de vină?.. Gazul-petrol era și pe vremea aia foarte prost, mai ales când era luat „în antipriză”, deci în cantități mai marl. Apoi, controlul numătrului de felinarele așezate pe străzi era ușor de făcut, că pe alea nu le lua nimenea de-acolo; dar cum să controlezi dacă toate erau aprinse noaptea; și, chiar de-ar fi fost, dacă ardeau toate atâtea ceasuri câte era de nevoie?

Totusi cu o asemenea treabă erau însărcinați bietii ipistați ai Poliției comunale, cari făceau „dă-jurnă (de jour – fr.) în fiecare noapte. Fiece subcomisar avea în grija lui câte un sector de oraș, de inspectat și câte un vraf de procese-verbale de constatare, de scris.

Povești cu lampagii

Lampagii, oamenii „andiprinorului”, veneau ziua cu scara, din stâlp în stâlp, se cățărau pe ea la felinar, îl ștergeau pe geamuri cu carpa ce li-se da in fiecare an; abureau și curățeau deasemeni sticla dela lampă, îi potrivea fitilul cu o foarfecă specială, apoi, când venea seara, o pornea din nou, din lampă’n lampă să le aprindă. Pe unele le mai uita din goană, pe altele le aprindeau dar nu ardeau ele din pricina gazului, apoi, altele nu erau la număr de aprins în seara aceia, și câte și mai căte…

Căci lampagii nu aveau – vai ! de capul lor – numai grija aia. În aceiași noapte ei trebuiau să mai dea o raită, dupa ce trecea inspecția, ca să le stingă, din două ‘n doua sau din trei în trei, de pe cum era situațian locului. Bietii ipistați nu aveau nici ei cum prididi așa control, mai cu seamă că aveau și ziua de alergat de colo până colo cu alte treburi.

Ca să-și facă deci datoria în constiinșă recurgeau la tot felul de ingeniozitati. Bunăoară, se opreau pe unde erau cârciumile mai pline, însemnau ce bruma felinare stinse afla până acolo, apoi dându-se în vorbă cu mușterii mai auzea de pe la unii și alții dacă pe strazile lor erau sau nu toate felinarele aprinse. Pe urmă se trăgea la o masă mai retrasă și se așternea pe scris „foile de constatare” a contravențiilor concesiunei la luminat. Uneori treaba mergea în rostul ei, și atunci se pomenea „contracgiul” cu niste amenzi, de-i mergea fulgii. De cele mai multe ori însă ipistații nu mai răsbeau cu îndeplinirea misiunei lor și luminatul străzilor rămânea pe seama Lunei sau chiar numai a stelelor de pe cer”, scria George Costescu.

Muzeul Petrolului a fost inaugurat în octombrie 1961 şi are un patrimoniu estimat la peste 8.000 de piese muzeale. „Este singurul muzeu de acest gen din România, înfiinţarea sa la Ploieşti fiind o recunoaştere a statutului oraşului în cadrul industriei petroliere din ţară noastră”, se arată pe pagina web a instituției muzeale.

Printre cele mai importante exponate se găsesc utilaje de foraj din lemn sau metalice din secolul al XIX-lea; panouri exemplificând sistemul de solventare selectivă cu dioxid de sulf, inventat de Lazăr Edeleanu; hărți geologice; mostre mineralogice; felinare cu petrol; macheta primei instalații de foraj mecanic folosită în România. Totodată, în patrimoniul Muzeului Petrolului se găsește un fond foarte bogat care cuprinde brevete de invenție, lucrări științifice ce descriu istoricul fabricării parafinei, uleiului, benzinelor; albume, scrisori și fotografii document ale lui Lazăr Edeleanu (considerat fondatorul petrochimiei românești și universale).

Din anul 2017 Muzeul Petrolului a trecut sub administraţia Muzeului Judeţean de Ştiinţele Naturii Prahova şi a fost redeschis vizitării în februarie 2018.