Ion Cristoiu: Alegerile din Republica Moldova au îndeplinit ceea ce şi-a dorit Rusia: înmormîntarea ideii de Unire cu România

Publicistul Ion Cristoiu analizează rezultatele alegerilor parlamentare din R. Moldova pentru a explica de ce Moscova nu a influenţat acest scrutin şi afirmă că pentru Rusia pericolul numărul unu rămâne unirea Basarabiei cu România, ţară membră NATO, aceste alegeri nefăcând altceva decât să îndepărteze Alianţa nord-atlantică de graniţele sale prin înmormântarea pentru totdeauna a ideii unioniste.

Redăm integral editorialul publicat pe cristoiublog.ro:

„Guvernul conservatorului Lascăr Catargiu aduce în Parlament Convenţia cu Austro-Ungaria. Opoziţia liberală se angajează s-o respingă cu tot arsenalul din dotare: discursuri răsunătoare, zurbe de stradă, atacuri în presă. Oficiosul liberal „Românul” din 1 iulie 1875 apare îndoliat. În capul ziarului sunt tipărite aceste rînduri:

<Bucureşti, 30 Cireşar (12 Cuptor).

Ieri, 29 iunie, s-a înfipt cuţitul pînă în mîner în pîntecele României; corpul ei palpitînd încă fu îmbrîncit la picioarele contelui Andrassy>.

România ar beneficia de un pîntec în care e înfipt cuţitul pînă la mîner. Şi, culmea, <corpul ei palpitînd încă>, e <îmbrîncit la picioarele…>. Ne pufneşte rîsul cu mult înainte de a termina de citit. După care, devenind serioşi, ne amintim că acest delir din presa reală l-am mai întîlnit undeva. Şi anume în presa din opera lui Caragiale.

Cum ar scrie un elev la Bacalaureat înainte de transpunerea în practică a Proiectului România educată, Caragiale s-a inspirat din realitatea vremii sale în crearea presei din opera sa. Noi însă, care am dat demult Bacalaureatul, vom scrie că I.L. Caragiale s-a inspirat din realitatea presei româneşti din toate timpurile, inclusiv, dacă nu mai ales, cea de azi. Pentru că el a ironizat crunt o slăbiciune a presei moldo-valahe, izvorîte dintr-o slăbiciune a românilor, presupuşi consumatori de presă:

Abordarea faptelor, a evenimentelor de pe poziţiile celui care trăieşte puternic realitatea, care se emoţionează, care se cutremură sentimental.

Aşa se face că toate marile evenimente au fost şi sînt abordate de presa noastră fie cu chiote de bucurie, cu urale, cu aplauze, cu hăulituri, cu chicoteli de proastă, fie cu bocete, cu suspine, cu muci curgînd de emoţie, cu zvîrcoliri pe podele. Lipsesc analizele lucide, desluşirile cauzelor, răceala ştiinţifică, dar mai ales tratarea oricărui eveniment ca înscris într-un larg şir de evenimente asemănătoare din trecut. Lipseşte perspectiva de Istoric al clipei, perspectiva celui care nu se emoţionează în faţa unui eveniment intern şi internaţional, deoarece a mai întîlnit zeci de evenimente asemănătoare atît în experienţa sa de viaţă, cît şi în experienţa sa de lectură.

Această abordare emoţională, care a transformat presa în trompetă de chibiţ de galerie, s-a putut întîlni în comentarea succesului în alegerile anticipate din Republica Moldova a PAS, forma0ţiune prezidenţială, pusă la lucru, ca şi la noi, de preşedinte pentru a avea Parlamentul Meu.

Presa noastră n-a manifestat pînă acum o asemenea trăire emoţională a unui eveniment de peste Prut.

Ce-a apucat-o?

Răspunsul trimite la antirusismul presei noastre. Un antirusism orb, pătimaş, amintind de antiamericanismul din vremea stalinismului şi de antirusismul din timpul Campaniei din Est. Nu e spaţiul aici pentru o dezbatere a cauzelor pentru care, după o perioadă postdecembristă în care poziţia faţă de Rusia s-a definit printr-un anume echilibru, în ultimii ani şi cu deosebire în anii de mandat ai lui Klaus Iohannis, antirusismul a devenit o stare de esenţă a presei noastre, urmînd slugarnic antirusismul manifest al regimului Klaus Iohannis. Antirusismul ia la noi forma gravă, deosebit de periculoasă, a folosirii Rusiei în bătăliile politice interne. Pentru a contracara dezvăluirile lui Alexandru Nazare, premierul Florin Cîţu îl acuză ca fiind omul ruşilor. A fi omul ruşilor e azi acuzaţia cea mai des întîlnită în bătăliile dintre politicieni şi chiar şi în bătăliile dintre jurnalişti. Antirusismul presei noastre e o stare emoţională şi, ca orice abordare emoţională, riscă să ofere românilor aprecieri eronate ale unor evenimente în care e interesată România. Chiotele de entuziasm ale jurnaliştilor români (ale jurnaliştilor români, pentru că jurnaliştii basarabeni au mărturisit, în comentarea victoriei înregistrate de Maia Sandu, o luciditate salutară, de ziarist de nivel european) îşi au temeiul în abordarea alegerilor prezidenţiale şi parlamentare din Republica Moldova din perspectiva unei confruntări geopolitice. Formule pompoase, gen Republica Moldova a ales calea Europeană, Republica Moldova a ieşit din strînsoarea Rusiei, Rusia a pierdut alegerile din Moldova presupun ceva care n-a existat. Şi anume că alegerile de peste Prut au fost terenul unei confruntări crîncene între Rusia şi Occident, finalizate cu victoria zdrobitoare a Occidentului.

Abordarea sentimentală a unui eveniment are drept principal păcat conflictul cu logica. Dacă Rusia e atît de puternică încît a înfrînt-o pe Hillary Clinton cum de a fost înfrîntă de Maia Sandu? Ieşind din abordarea sentimentală, judecînd cu mintea şi nu cu inima rezultatul alegerilor, vom fi de acord cu ceea ce spun mai toţi jurnaliştii şi publiciştii basarabeni, infinit superiori jurnaliştilor români:

Rusia n-a avut nici un interes în alegerile prezidenţiale şi parlamentare din Republica Moldova.

Pentru că în abordarea Republicii Moldova Rusia e cu ochii pe România.

 Din punctul de vedere al relaţiei cu România, Rusia a văzut şi vede în Maia Sandu o variantă infinit mai bună decît cea întruchipată de Igor Dodon. Mai întîi pentru că Maia Sandu a evitat cu brio – şi nu întîmplător – în campania electorală opţiunea între Rusia şi Occident. Valorizarea geopolitică a lipsit. Programul Maiei Sandu a fost unul strict intern, axat pe lupta împotriva corupţiei şi mai ales a feudalizării Republicii Moldova de către oligarhi. Care oligarhi au displăcut şi Rusiei, aşa cum s-a văzut din cazul Plahotniuc. Dar chiar dacă Maia Sandu ar fi făgăduit desprinderea de Rusia tot n-ar fi trezit interesul Rusiei. Preşedinţiile lui Vladimir Voronin şi Igor Dodon au fost păgubitoare pentru Rusia. Rusia s-a văzut obligată să vîre bani în Republica Moldova fără a obţine altceva decît antipatia unei părţi a electoratului. Rusia a pierdut mult din prestigiu, pentru că Voronin şi Dodon invocau mereu postura de oameni ai Moscovei. Pentru Rusia singurul lucru care contează e confruntarea militară. Din acest punct de vedere Rusia are Transnistria. Ce să facă cu Moldova? Tot din punct de vedere militar, pentru Rusia pericolul numărul unu rămîne unirea Basarabiei cu România, ţară membră NATO. În acel moment, graniţa NATO se apropie de Moscova. Alegerile din Republica Moldova au înmormîntat pentru totdeauna ideea unionistă. Partidele unioniste au obţinut scoruri incredibil de mici. Maia Sandu nu e o unionistă. Dimpotrivă. Absenţa temei unirii din programul ei electoral n-a fost o viclenie de moment. Pur şi simplu ea nu vede viitorul Basarabiei altfel decît ca un stat independent, puternic în Europa, concurînd chiar România. Unirea cu România ar însemna ca ea, Maia Sandu, cea care a cîştigat zdrobitor alegerile, care deţine acum o putere uriaşă în Republica Moldova şi un prestigiu însemnat în Europa, să devină o simplă preşedintă de Consiliu Judeţean în România.

 Dar nu numai atît.

 România a beneficiat de regimurile antioccidentale Voronin şi Dodon pentru a se manifesta în Europa ca soră mai mare a Republicii Moldova. Electoratul prooccidental de peste Prut era reprezentat la Bruxelles de România. Aşa cum s-a văzut, acum Maia Sandu discută direct cu Macron, cu Merkel. De ce ar simţi nevoia să discute prin intermediari?

 Profitînd de slăbiciunile regimurilor de pînă acum de la Chişinău, România s-a amestecat în afacerile interne din Moldova.

Generalii SRI şi SIE au folosit Republica Moldova ca pe un teritoriu de manifestare a puterii lor, ca pe un teritoriu de păruieli între ei şi, mai ales, ca pe o sursă de îmbogăţire. Îşi imaginează cineva că după succesele înregistrate pînă acum, conştientă că e favorita Occidentului, Maia Sandu va mai permite ca Republica Moldova să fie tratată de SRI şi SIE ca un judeţ al României?

Nu în ultimul rînd, victoria Maiei Sandu a dat o lovitură tuturor liderilor de Dreapta din România, în frunte cu Klaus Iohannis. Pentru românii de dincoace de Prut, Maia Sandu e o româncă. Şi iată că o româncă s-a dovedit mai bună decît toţi liderii politici de la Bucureşti. Maia Sandu a arătat electoratului de Dreapta ce înseamnă un veritabil politician. Victoria ei a făcut şi face ca Klaus Iohannis şi alţi lideri români de Dreapta să fie priviţi cu mult mai mult scepticism ca pînă acum.

Moscova n-a intervenit în favoarea lui Igor Dodon. Cred că a lăsat lucrurile să curgă. Asta nu înseamnă că Moscova nu e atentă la ce se va întîmpla în Republica Moldova. O victorie de proporţiile celei obţinute de Maia Sandu s-a înregistrat şi la noi la alegerile din 1996. Pentru ca după patru ani de regim de Dreapta, în 2000, PDSR şi Ion Iliescu să spulbere la alegeri. Calculele Moscovei sînt simple. Maia Sandu va sfîrşi prin a dezamăgi un electorat care şi-a zis Hai să încercăm şi varianta asta! Între timp, personaje ca Igor Dodon vor fi înlocuite cu rusofili mai inteligenţi, mai europeni, care vor duce o politică mult mai subtilă de apropiere de Moscova. Căile prin care Maia Sandu ar putea dezamăgi sînt multe. Sigur e că printre ele se numără şi părăsirea problemelor social-economice ale celor din Moldova pentru a intra într-o dispută inutilă cu Moscova, în genul celei angajate de regimul Klaus Iohannis în România. Maia Sandu a dovedit pînă acum un pragmatism salutar în relaţia cu Moscova. După opinia mea, ea nu trebuie să renunţe la acest pragmatism. E singura formulă de a nu face jocul Moscovei în perioada următoare.”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro