Ion Cristoiu: Caragiale parodiază Chemările la ieşirea în stradă

Mofturi geniale. Citez din Wikipedia:

„Moftul român a fost o revistă umoristică înfiinţată de Ion Luca Caragiale în ianuarie 1893, după ce aceasta se retrăsese din ziaristică de la sfîrşitul anului 1889. Publicaţia era subintitulată ironică „Revista spiritistă naţională, organ pentru răspândirea ştiinţificărilor oculte”. În ea au fost publicate unele dintre cele mai valoroase schiţe caragialiene. Începînd cu numărul 11 ​​a devenit ilustrată, publicînd şi caricaturi. Revista a apărut, cu unele întreruperi, pînă în anul 1902.

Printre colaboratorii ei s-au numărat Dimitrie Teleor, E. Gîrleanu, I. Al. Brătescu-Voineşti, Al. Cazaban.

Calendarul Moftului român, pe anul 1908, de IL Caragiale, a apărut la Bucureşti.

Multe texte din revistă sînt nesemnate. Nu ştiu dacă textul de mai jos a fost identificat de iscoditorii operei lui Caragiale ca aparţinînd marelui satiric. Eu cred însă că la întocmit Caragiale. Fie şi pentru că invocă aşa zisele ieşiri în stradă ale bucureştenilor din perioada Carol I, presupuse a fi precum Rivuluţia lui Conu Leonida. A apărut în Moftul Român , an I, nr. 14, 1893:

„CETĂŢENI AI CAPITALEI !!

Momentele sunt grele !

Dacă nişte simple momente sunt atît de grele, vă puteţi închipui ce greutăţi trebue să aibă ceasurile şi, dacă ceasurile trag atîta la cîntar, ce să mai spunem despre zile ! Ei bine patru ore adică (4) ne mai despart de

BALUL MASCAT

AL

SOCIETĂŢEI PRESEI

Care va avea loc, în

MAREA SALĂ A BĂILOR EFORIEI

ASTĂ-SEARĂ SÎMBĂTĂ LA 13 MARTIE 1893.

Cetăţeni ai capitalei ! voi care aţi făcut pe 1848, pe 59, pe 60, pe 61, pe 63, pe 64, pe 65, voi care aţi făcut pe 69, etc., etc., etc., pînă în 1893 nu vă puteţi teme de punctul Judei. Căci ziua aleasă de SOCIETATEA PRESEI, mai înainte de a fi ziua de 13 Martie, este ziua SÎMBETEI – ceea-ce nu însemnează că presa poartă sîmbetele – dar ziua după care vine Duminică.

Bună zi, drept să vă spun, cetăţeni !

Aşa dar, ne-am înţeles.

SÎMBĂTĂ LA 13 MARTIE

Mare întrunire publică (dar cu plată) la BĂILE EFORIEI

UN MARE PREMIU

Se oferă aceluia sau aceleia care nu va rîde timp de 10 minute.

O comisiune specială va supraveghia pe toţi cetăţenii pentru ca nimeni să nu rîză pe înfundate şi pentru ca să nu mijlocească trageri pe sfoară.

Destul s-a strigat în această ţară: JOS MASCA ! Momentul a sosit ca presa sa exclame in unanimitate si ca un singur om MASCA SUS!

COMITETUL

NB – Presa, care combate toate hatîrurile, a comis unul în folosul D-voastră. Pentru ca toate PUNGILE din Capitală să poată asista la acest bal, s-au dat de o parte 4 loji benoare şi 10 loji de rang I cari se vor vinde d-lor militari de toate gradele, d-lor funcţionari de toate soiurile şi d. -lor membrii ai Societăţii, cele d'întîiu cu cîte 40 LEI, ÎN LOC DE 70, şi cele d'al doilea cu cîte 25 LEI ÎN LOC DE 40.”

*

Efectele inteligenţei. Pentru RM Albérès, în Métamorphoses du roman, Albin Michel, 1966, amestecul şi glisarea epocilor, altfel spus, bruierea cronologiei, sînt simpliste la Gide şi Huxley.

Romanul Orb prin Gaza , de exemplu, are artificialitatea unui joc de cărţi:

„Procedeul lui Huxley era simplist: a prezenta într-o ordine aparent orbitară, ca un joc de cărţi, înceţoşat, ca o colecţie de fotografii delăsate, diverse episoade ale unei vieţi umane legate de alte vieţi. 1933, 1902, 1912 etc. înceţoşat.

Tocmai acest efect de înceţoşat diferenţiază de jocurile de spirit ale lui Huxley un număr de romane ale lui Faulkner, care este aproape contemporanul său”.

RM Albérès, specialist în formula modernă a romanului, nu e un specialist şi în psihologia creaţiei. Pentru că el nu merge mai departe cu explicarea situaţiei. Diferenţa dintre Gide, Huxley, pe de-o parte, şi Proust, Faulkner, pe de alta, e diferenţa dintre scriitorul inteligent şi scriitorul din instinct. Surprinzătoarele structuri ale romanelor lui Gide şi Huxley sînt simple efecte ale inteligenţei. În fapt, cei doi sînt scriitori tradiţionali. Întreaga lor personalitate îi îndeamnă să scrie ca Balzac. Dar, oameni hiperinteligenţi şi totodată atenţi la modele literare, ştiu că nu se poate scrie ca Balzac. De aici inventarea unor noi structuri, moderne, inteligent alese, dar mereu subminate de îngrijorarea – cu sursa în educaţia lor tradiţionalistă – că lectorul ar putea să nu înţeleagă. Structurile aiuritoare ale lui Prust, Faulkner sînt de sorginte organică. Respectivii scriu aşa, pentru că nu pot scrie altfel. La Gide şi Huxley, mai întîi a fost structura şi apoi conţinutul. La Proust şi Faulkner, mai întîi a fost conţinutul şi apoi, ca efect secundar, structura modernă. Aceasta n-au înţeles-o mii de imitatori ai celor doi. Structura prozei nu se imită, nu se împrumută. Ea se naşte fatal, dintr-o necesitate interioară, ca efect al dramei că autorul numai aşa poate să scrie şi nu altfel.

NOTĂ : Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro