Ion Cristoiu: De ce se orientaseră comuniştii români interbelici spre Moscova

Mirările mele. Cărţile şi broşurile postdecembriste despre comunismul românesc par scrise de nişte adolescenţi imberbi, care n-au găsit pe Internet explicaţia negreţii ivite în zone pitite ale corpului.

Venind vorba despre etapa interbelică a PCR, toţi autorii fac caz de orientarea către Moscova a comuniştilor români.

Văzută din perspectiva experienţei de viaţă şi de lectură, orientarea asta apare mai mult decît normală, apare logică.

Astfel:

1) Comuniştii români, scoşi în afara legii printr-o şmecherie de tip Constantin Argetoianu, erau hăituiţi de Siguranţă, exilaţi practic din România.

La ce ţări din Europa să se uite ei cu jind?

La Franţa, la Anglia, ţări care încurajau autorităţile române ca să-i prigonească pe comunişti?!

2) În URSS devenise realitate doctrina comunistă din cărţi. Şi dacă ar fi fost în legalitate, comuniştii români ar fi văzut în URSS ţara visurilor concretizate în practică.

3) URSS dicta comuniştilor români teza României Mari ilegitime. Iar comuniştii români dovedindu-se nepatrioţi, o acceptau. Şi de asta, PCR n-avea bază electorală.

Păi cum să fie patrioţi comuniştii români într-o ţară în care erau huliţi, hăituiţi?!

*

Turcologie. Citind despre Mihail Guboglu, specialist de seamă în turcă, turcolog, cum i se spune, aflu că Şcoala românească de Turcologie s-a făcut praf în postdecembrism.

Mă rog! n-ar trebui să mă mire.

S-au făcut praf industria, agricultura, învăţămîntul, limba română corectă.

Cum e să cred c-a scăpat din acest dezastru tocmai Turcologia?

*

Manevră. Printre alte îndrăzneli ale lui Mehmet Cuceritorul se întîlneşte şi propunerea făcută lui Ghenadios, duşman ortodox al Bisericii de la Roma, de a fi uns Patriarh al Constantinopolului.

Înalta Faţă a acceptat oferta. Patriarhul creştinilor spintecaţi de turci şi al creştinelor violate s-a lăsat înscăunat de cel care luase cu asalt Bizanţul, Păgînul între păgîni.

Pentru Creştinism a fost o dovadă că în cele din urmă credinţa e întruchipată de oameni, care oameni, pot fi la o adică, neputincioşi.

Mehmet, în schimb, a dat o dublă lovitură:

a) A mînjit niţel Creştinismul prin momentul înscăunării ca Patriarh Ortodox de către un Păgîn.

b. A adîncit ruptura dintre cele două Biserici şi, prin asta, a blocat posibilitatea ca ele să se unească împotriva lui.

*

Opritul la timp în romane. Complet uitat acum, faimos în epocă, volumul I din Bărăgan de V. Em. Galan ( ESPLA, 1954) rezistă, totuşi, lecturii de azi prin verva de excepţie. Explorare a unui mediu prin călătoria personajului principal, Bărăgan, volumul I, e un roman satiric pătrunzător, deconspirare sarcastică a unui mediu bizar în care logodna revoluţiei cu birocraţia naşte monştri. O lume pestriţă, de baltă a Dunării, ne pune la dispoziţie o galerie de eroi tipici: Cristescu, Mîţă, Olteanu. Criticii mai noi au văzut în stilul reportericesc principalul cusur al romanului, uitând că şi în Suflete moarte, ca şi alte romane satirice întemeiate pe călătoria personajului principal într-un mediu nou, necunoscut, atât eroului cât şi cititorului, pot fi acuzate de aceeaşi deficienţă. Al doilea volum strică însă totul. Pentru că în el scriitorul ambiţionează să adâncească psihologic lumea tipică din primul. Încercând să treacă dincolo de superficialitatea de psihologie a oricărei satire (adâncimea unei astfel de proze nu e psihologică, ci sociologică, ochiul poetului comic e ochiul colectivităţii care judecă individul ca tip, ca întruchipare a tendinţei generale, şi nu ca entitate unică), scriitorul eşuează. Ca dovadă că literatura e şi o chestiune de a şti să te opreşti la timp.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro