Ion Cristoiu: Profitînd de secetă, duşmanul de clasă fura apa oamenilor muncii

  • Ion Cristoiu: În Drum fără pulbere, romanul despre Canal al lui Petru Dumitriu, din cauza secetei, apa pentru Combinatul siderurgic se împuţinează. Pînă la conducerea organizaţiei de partid ajunge vestea că proprietarii de mori nu dau drumul la stăvilare în amonte pentru ca apa să rămînă pentru morile lor. Un caz tipic, valabil şi azi de efect al interesului economic.
  • Ion Cristoiu: Proprietarii de mor voiau apa pentru ca să poată măcina. Prim topitorul Moisă explică astfel criza de apă:„— Apăi tocmai de aia voiam să vă vorbesc tovarăşi, vorbi grav topitorul. La noi, sus pe Cerna, au stăvilare chiaburii pentru mori... Ne fură apa, tovarăşe Maftei“ (pag. 44)
  • Ion Cristoiu: Un comandou al organizaţiei de partid, compus şi dintr-un şef de la stat, urcă în munţi pentru a cere proprietarilor de mori să ridice vranele. Ca şi în alte împrejurări, fără să şi-o propună, autorul destăinuie că motivul era pur economic, fără nici o legătură cu lupta de clasă
9772 afișări
Imaginea articolului Ion Cristoiu: Profitînd de secetă, duşmanul de clasă fura apa oamenilor muncii

Ion Cristoiu: Profitînd de secetă, duşmanul de clasă fura apa oamenilor muncii

1. Curentul, 16 iunie 1935. La Pipera a avut loc o nenorocire. În timpul unor zboruri de antrenament, două avioane s-au ciocnit în aer. Avioanele distruse. Piloţii morţi. Reacţia opiniei publice la această tragedie îl face pe Pamfil Şeicaru în editorialul de prima pagină Cîţi să mai piară?... să invoce o realitate - Sîntem statul zeflemelei:

”Fireşte, suntem nu sceptici, fiindcă nu culegem cenuşa dezamăgirii la capătul unei pasionate analize, ci doar zeflemişti. E în această atitudine uşuratică şi veselă semnul unui optimism juvenil, acea încredere exagerată, acea nepăsătoare scuturare de tot ce-ar putea să se prindă de om ca înţelepciune, din amarele isbituri al vieţii. Fireşte, zeflemeaua indică o ştrengărească atitudine, o suficienţă în faţa vieţii, ceva imberb, ceva din încrederea in sine a adolescenţei. Dar zeflemeaua nu înseamnă o maturitate, şi nici sensul sever al vieţii. Se potriveşte minunat la acele secături simpatice, la giumbuşlucarii vieţii; dar nici când zeflemeaua nu a putut fi socotită drept o atitudine de Stat.

Şi suntem Statul zeflemelei; orice s-ar întâmpla, nu ne clinteşte din optimista noastră înţelegere, din acea jovială nepăsare, din îndemânarea cu care răspundem printr- o glumă la tot ce ar putea să constrângă la seriozitate. Ce poate fi mai simpatic decât veselia exuberantă? Numai că viaţa este ades vrăjmaşă neînduplecată a veseliei. Oamenii au mai multe prilejuri de a fi trişti decât de a fi veseli, şi nepăsarea poate fi o atitudine individuală, dar nu poate fi o dogmă de Stat.

Adesea, mă întreb ce trebuie să se mai întâmple ca să tresărim îngânduraţi, să căutăm o soluţie. Rezistenţa concepţiei noastre zeflemiste este impresionantă. Pe urma unei nenorociri, oricât ar fi de mare, rămânem neschimbaţi: nimic nu poate tulbura liniştea petrecăreaţă a sufletului celor ce au răspunderea. ”

 

2. Despre dezastrul produs în literatura anilor stalinişti de teza continuei ascuţiri a luptei de clasă am scris în mai multe rînduri. Printre altele ea obliga pe toţi scriitorii, inclusiv pe cei mari, să inventeze o acţiune a duşmanului de clasă. În chip automat, căutînd disperaţi să îndeplinească indicaţia – altfel romanul nu putea să apară- autorii creau situaţii absurde prin raportare la ceea ce am numi Adevărul vieţii. De cele mai multe ori fapte fireşti, rezultate aleeinteresului omenesc pur şi simplu sau al interesului economic, primesc semnificaţii politice grave.

În Drum fără pulbere, romanul despre Canal al lui Petru Dumitriu, din cauza secetei, apa pentru Combinatul siderurgic se împuţinează. Pînă la conducerea organizaţiei de partid ajunge vestea că proprietarii de mori nu dau drumul la stăvilare în amonte pentru ca apa să rămînă pentru morile lor. Un caz tipic, valabil şi azi de efect al interesului economic. Proprietarii de mor voiau apa pentru ca să poată măcina.

Prim topitorul Moisă explică astfel criza de apă:

„— Apăi tocmai de aia voiam să vă vorbesc tovarăşi, vorbi grav topitorul. La noi, sus pe Cerna, au stăvilare chiaburii pentru mori... Ne fură apa, tovarăşe Maftei“ (pag. 44)

Un comandou al organizaţiei de partid, compus şi dintr-un şef de la stat, urcă în munţi pentru a cere proprietarilor de mori să ridice vranele.

Ca şi în alte împrejurări, fără să şi-o propună, autorul destăinuie că motivul era pur economic, fără nici o legătură cu lupta de clasă:

„Moară după moară ridica vranele.

— Nu putem... avem de măcinat... se jeleau oamenii cu chimirul lat bătut în ţinte de aramă“ (pag. 47)

Cazul se rezolvă pînă la urmă fără scandal.

În alte împrejurări însă, proprietarii de mori ar fi fost arestaţi, anchetaţi şi condamnaţi pentru sabotaj contrarevoluţionar.

 

3. Din Revista Fundaţiilor Regale, numărul 8-9, august-septembrie 1941, în totalitate închinat Trecerii Prutului, reţin nota din finalul numărului, asumată de noua conducere prin Dimitrie Caracostea: PERSPECTIVĂ SPRE VIITOR:

„Începînd cu numărul acesta, primul alcătuit conform indicaţiilor date de noua direcţie, se suspendă, timp de şase luni, colaborarea la Revista Fundaţiilor Regale, a criticilor de formaţiune fie estetizantă, fie liberalizantă pînă la simpatii faţă de ideologia şi literatura semită. Aceasta pînă ce directivele noi, care au început să fie date din Aprilie 1941, vor fi suficient cunoscute prin revistă. De la această dată, revista, urmărind nu să strice tot ce a fost bun, dar să împlinească, va primi colaborările vechilor critici numai în măsura în care se va face dovada că ei recunosc cerinţele literare ale vremii. Ţinînd seamă de imperativele conştiinţei estetice, fără de care nu este durată, critica revistei afirmă că literatura nu este un mijloc de destrămare şi nici un simplu joc singularizant, ci o funcţiune de expresie adînc omenească şi românească totodată, fără de care poezia nu poate fi integrată în cultura neamului. D. CARACOSTEA”

Citită azi, chiar şi de mine, iscoditor doar curios al trecutului, abordat fără păreri preconcepute, aşa cum un drumeţ prin munţi o ia pe o potecă fără să se întrebe asupra orientării politice a acesteia, Nota descumpăneşte prin imbecilitatea rar atinsă pînă la acest punct chiar şi de publicistica literară proletcultistă. De mai tîrziu. Cum adică se suspendă colaborarea pe şase luni, timp în care vechii critici ar avea şansa de a dovedi că recunosc cerinţele vremii? Renunţarea la colaboratorii critici „de formaţiune fie estetizantă, fie liberalizantă pînă la simpatii faţă de ideologia şi literatura semită” pare a mai fi de înţeles, deşi conceptele invocate sînt nesigure în conţinut: Ce-i aia simpatii faţă de ideologia şi literatura semită? Dacă un autor e genial trebuie să scriu că n-are talent, după ce am aflat că nu e român neaoş? Dar, mă rog, pînă la urmă, la conducerea revistei venise o nouă echipă, era dreptul ei să pună condiţii de colaborare. Chestiunea descumpănitoare e cea a răgazului dat acestor critici de a se adapta la cerinţele vremii. Cum adică, în termen de şase luni respectivii urmau să gîndească şi să scrie altfel decît gîndiseră şi scriseseră o întreagă viaţă? Rămîne, totuşi, întrebare? Revista se numea a Fundaţiilor Regale. Avea Majestatea Sa, Regele Mihai, ştiinţă de politica editorială a noii conduceri?

 

4. D-ale Istoriei. Alexander Werth în Russia en guerre, se ocupă în capitolul Contextul diplomatic al primelor luni ale Invaziei germane în Rusia, de raporturile ambasadorului britanic la Moscova cu Autorităţi înainte şi după declanşarea Războiului din Est. Înainte de Invazie, situaţia lui Sir Stafford Cripps nu era de loc strălucită.

„Cu excepţia Suediei, Turciei, Iranului, Afganistanului şi Finlandei, foarte puţine ţări neutre erau reprezentate la Moscova. Şi dacă relaţiile erau corecte – şi doar atît – cu ambasadorul american Laurence A. Steinhardt, ambasadorul britanic Sir Stafford Cripps, era tratat cu o răceală deliberată care friza impoliteţea. Cripps avea mari dificultăţi să păstreze contactul cu Comisariatul Poporului pentru Afaceri Străine, şi n-a avut privilegiul de a-l întîlni pe Stalin înainte de invazia germană din iunie 1941. El trebuia să se mulţumească să-l vadă din cînd în cînd pe Vîşinski, a cărei atitudine era departe de a fi primitoare.”

De înţeles că după Invazie, dar mai ales după Cuvîntarea lui Churchill despre ajutorul necondiţionat dat ruşilor ajunşi la anaghie, situaţia lui Cripps se schimbă radical, ambasadorul britanic devenind favoritul Autorităţilor de la Moscova.

 

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro

 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici