ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Povestea lui Iosif Farcaş, muncitorul care a dat tonul la ”Deşteaptă-te, române”, acum 35 de ani, pe străzile Braşovului

15 noiembrie 1987 nu era o zi obişnuită – nici măcar pentru comunişti. Aveau loc alegeri, steagurile cu secera şi ciocanul colorau în roşu străzile Braşovului, iar mesele festive erau deja întinse la Primărie şi Comitetul judeţean de partid. Se aşteptau rezultatele, adică bine cunoscutul procent de 99,9% participanţi la un scrutin în care candidaţii erau doar cei propuşi de partid sau de anexa sa, Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste. Dar în jurul orei 10, liniştea oraşului a fost spulberată. O parte dintre muncitorii uzinei „Steagul Roşu” au ajuns în centru, strigînd sloganuri anti Ceauşescu şi anticomuniste. Pe drum, coloanei – care număra cîteva sute de muncitori – i se alăturaseră braşoveni cărora nu le venea să creadă ce se întîmplă. Pe străzi nu mai putea fi văzut nici un miliţian, circulaţia era blocată, şoferii troleibuzelor abandonau maşinile şi se alăturau revoltei. Mii de oameni, printre care elevi şi studenţi, aveau în sfîrşit curajul să protesteze. În momentul în care coloana protestatarilor a ajuns în faţa Spitalului Judeţean s au auzit, timid, cîteva cuvinte din Deşteaptă te, române!, imn patriotic născut la Braşov şi interzis vreme de peste două decenii de regimul comunist. Oamenii încercau să l cînte, dar nu ştiau nici versurile, nici muzica. La un moment dat, tonul a reuşit să fie dat de către unul dintre muncitorii de la „Steagul Roşu” – Iosif Farcaş - şi, după cîteva ezitări, a fost reluat de mulţimea manifestanţilor. A fost, în opinia martorilor, cel mai impresionant moment.

4272 afișări
Imaginea articolului ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Povestea lui Iosif Farcaş, muncitorul care a dat tonul la ”Deşteaptă-te, române”, acum 35 de ani, pe străzile Braşovului

ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Povestea lui Iosif Farcaş, muncitorul care a dat tonul la ”Deşteaptă-te, române”, acum 35 de ani, pe străzile Braşovului

Un simplu muncitor ”stegar” şi drumul său spre destinul de ”om al istoriei”

Iosif Farcaş, fiul lui Ioan şi al Mariei, s‑a născut la 12 iunie 1958 în comuna Cizel, judeţul Sălaj. La data revoltei lucra ca strungar în secţia 440. A fost condamnat, în urma participării la manifestaţie, la 2 ani închisoare cu executare. ”Noi am pornit manifestaţia, dar meritul este al oraşului!”, spune pînă azi, cu modestie. Dar să-l las să povestească în continuare, fără a-l întrerupe:  ”La anchetă mă înjurau într-una, că de ce am ieşit în stradă?! Am fost întrebat de ce am ieşit în stradă, că partidul mi-a asigurat un loc de muncă, locuinţă şi toate condiţiile! Ştiţi dumneavoastră de minunatele condiţii pe care tot le pomeneau comuniştii, în toate şedinţele o trăgeau cu Epoca de Aur şi epoca luminoasă, mă rog…Ştiţi cîtă politică şi cîtă vorbărie goală era de fapt în toată asta, în promisiunile lor, şi nu aveai dreptul să-ţi exprimi părerea şi nu aveai voie să faci nimic altceva, decît să fii de acord. Chiar la uzină, nu aveau voie să stea mai mult de  doi oameni împreună. Dacă mergeai la un coleg la strung, mergeai pentru un minut, să-l întrebi ceva şi după aia plecai. Dacă venea şi un al treilea, automat se considera că este o reuniune de grup, acolo, că e o asociere. Nu aveai voie! Nu aveau omenii curajul nici măcar să-şi spună unul altuia, nici soţii între ei, nici fraţii între ei, să-şi spună necazurile, greutăţile prin care trec, neajunsurile. Se lua curentul, se lua apa, se lua gazul pe timp de iarnă! Stăteam cu familia, cu soţia şi cu copilul atunci într-un cămin, nu eram singurul care stăteam în aceste condiţii. Eram douăzeci şi ceva de familii, aveam bucătărie comună, baie comună, W.C. comun şi locuiam acolo cu copii! Aveam un copil atunci. Erau mulţi mai în vîrstă ca mine, care aveau cîte doi chiar trei copii şi locuiau în cîte o cameră. Deci, acestea erau minunatele condiţii, despre care ei ne povesteau. Nu aveam căldură, aduceţi-vă aminte! Dădeau hrană pe raţie! Toate acestea au fost nişte probleme care la un moment dat au răbufnit. Oamenii s-au săturat...

Noi, cei de la Autocamioane Braşov am pornit această manifestaţie, dar meritul este al oraşului Braşov, pentru că opinia publică ni s-a alăturat, ne-a susţinut! Meritul acestei manifestaţii este al întregului oraş. Coloana noastră a crescut, cu cît ne apropiam de centru coloana a crescut! Dintr-o coloană puţin numeroasă la început am ajuns, în centru, poate de ordinul a opt-zece mii, dacă nu mai mult, aşa am apreciat, deşi s-a spus că iniţial, pe poarta uzinei au ieşit două-trei sute de persoane. Este prea puţin spus! Gîndiţi-vă că în Roman S.A., fostul Steagu Roşu erau douăzeci şi cinci de mii de muncitori! Din 25.000 nu au muncit toţi în duminica aia, poate 10.000! Din 10.000, sînt sigur că 2.000 cel puţin am fost cei care am ieşit pe poarta uzinei şi ne-am îndreptat spre centru. Două sute e un număr foarte mic, aşa au zis ei, pentru că au încercat să diminueze participarea noastră şi să ne neutralizeze, să ne diminueze acţiunea. Să spună că am fost un grup restrîns, pleava, elemente degenerate, frecvent consumatoare de băuturi alcoolice…   Aşa au fost obţinute toate aceste declaraţii. Aveau un aparat represiv foarte bine pus la punct! Asta se ştie! Ştiau cum să conducă o anchetă! Obţineau ceea ce voiau! Lor nu le trebuiau vinovaţii adevăraţi! Trebuia cineva… “da domnule, i-am găsit pe cei care au distrus, au spart acolo!” Şi în toate declaraţiile ne puneau să scriem : “ am distrus!”, nu că am dărîmat un birou! Eu cînd mă punea să scriu am distrus: “domnule, dar nu l-am distrus,  l-am răsturnat sau ce am făcut…”; “nu, l-ai distrus!”. Ei amplificau stricăciunile şi distrugerile! La Bucureşti au condus ancheta în aşa fel încît să obţină ceea ce voiau, să se poată lăuda după aia că au prins vinovaţii. Nu numai că s-a strigat “jos Ceauşescu”, “jos dictatura”, s-a şi scris pe peretele Consiliului Judeţean din Braşov, s-a scris cu spray “jos dictatorul!” O fată a scris. Nu lucra la Autocamioane. Cineva a zis că doamna Jugănaru a fost atunci, dar mai tîrziu am aflat că nu a fost ea. În orice caz, atunci nu se găseau sprayuri la noi, în România, de asta se agăţau cine a scris pe perete! Tocmai de asta şi vehiculau că ne-a condus, organizat cineva din afară. În declaraţii, voiam să vă amintesc un lucru, că pe mine nu m-au pus să scriu că am strigat “jos Ceauşescu, jos dictatorul!” M-au pus să scriu numai ce am strigat iniţial, că am strigat “vrem lumină şi căldură, vrem mîncare la copii, hoţii, hoţii, vrem banii!”, dar că am strigat “jos Ceauşescu!”, nu m-au lăsat să scriu! Ei au vrut să deturneze într-un fel scopul acestei mişcări, să o transforme dintr-o mişcare politică într-o mişcare pentru revendicări sociale. Nu se voia un proces politic! Ştiţi bine: în comunism se spunea că nu există oponenţi politici. Chiar şi în Polonia, şi în Cehoslovacia nu se spunea că sînt oponenţi politici, nicidecum. Revendicări sociale da, puteai să ai! Deşi nu aveai voie să strigi, dar au înghiţit şi asta, că ne-am ridicat pentru drepturi sociale.

Pe nimeni nu au lăsat să scrie treaba asta, că am strigat ”jos Ceauşescu”, era interzis, nici nu voiau să audă! Ceauşescu nu a vrut un proces politic! Dacă ar fi vrut un proces politic, automat ar fi fost nevoit să recunoască faptul că în România sînt oponenţi politici, oponenţi ai regimului, ceea ce nu era în concordanţă cu teoria lor, cu ideologia comunistă, care spunea că în comunism omul are drepturi şi că i se creează toate condiţiile şi i se dă de muncă. Deci, nu a vrut un proces politic din start. De-aia ne-au judecat pentru huliganism!, dar opinia publică mondială a făcut foarte multe demersuri în favoarea noastră atunci. Ne-au susţinut şi s-a strigat pe toate posturile şi în toată Europa: “grupul de la Braşov să fie eliberat!”, altfel noi nu am mai fi fost în viaţă acum şi acest interviu nu ar mai fi avut loc azi. Sînt sigur de asta! Nu vă uitaţi la noi, că am fost şi sîntem un grup atît de numeros, nu unul-doi. Nu conta la ei numărul! Au fost ucişi oameni mult mai importanţi ca noi. Au dispărut personalităţi politice, intelectuali, preoţi, oameni cu studii mult mai importanţi! Dar au fost unul cîte unul, izolaţi, nu ştiu cum, i-au arestat pe rînd, i-au omorît, i-au împuşcat, multora li s-a dat voie să plece din ţară, ca să scape de ei. Nu îi impresiona pe ei că eram un grup de muncitori de la Braşov. Uşor ar fi scăpat de noi! Aduceţi-vă aminte în decembrie ’89, ce au zis de Timişoara: că este un oraş care oricînd poate fi şters de pe harta României. Dacă era o cantitate neglijabilă pentru ei un oraş ca Timişoara, atunci ce era un grup de la Braşov! Nimic nu îi împiedica să gîndească cum ar fi putut scăpa de noi. Dar opinia publică mondială a făcut demersuri în favoarea noastră. Asta a fost şansa, marea şansă pe care am avut-o. Puteam fi împuşcaţi în drum spre Bucureşti, aşa cum au declarat toţi colegii, oriunde pe Valea Prahovei. Este o zonă cu munţi, cu păduri, puteam fi împuşcaţi cu uşurinţă şi acuzaţi că am încercat să fugim de sub escortă.

Au ajuns pînă acolo încît să ne acuze că ne-am folosit de minori în acţiunea noastră duşmănoasă împotriva regimului! Că ne-am folosit de minori... Vreau să vă aduc în atenţie un lucru: coloana noastră a fost foarte mare: gîndiţi-vă cît este Calea Bucureşti în zona Hidromecanica de exemplu, unde e o stradă foarte lată. A fost toată strada ocupată! Troleibuzele care veneau dinspre Autocamioane încoace nu mai puteau circula! Care veneau dinspre oraş încolo, trăgeau şi ele pe dreapta! Era o singură bandă pe care se mai putea circula, dar troleibuzele au fost nevoite totuşi să tragă pe dreapta, pentru că nu au mai putut circula. A fost foarte mare coloana! Alt lucru: noi am trecut în deplasarea noastră pe lîngă unitatea militară de la Patria. Este o unitate militară de vînători de munte. Nu a ieşit nimeni de acolo! Nici măcar un militar! Pe ei i-a surprins faptul că ne-am organizat (ne-am organizat e un mod de a spune), faptul că ne-am adunat într-un timp record aşa o mulţime de oameni. Asta i-a surprins şi i-a prins nepregătiţi. N-a ripostat nici un miliţian, să fi ieşit în calea noastră! Le trebuiau aproape doi miliţieni la fiecare om, ca să facă fată situaţiei. La Prefectură au ajuns după ce s-a terminat practic manifestaţia. Atunci au apărut şi ei cu taburile, cu maşinile, dar un lucru vreau să vă spun: eu nu i-am văzut să facă o acţiune în forţă acolo, să intervină.

Au venit, într-adevăr, dar n-au intervenit. În timpul în care manifestaţia era în faţă la Consiliul Judeţean, acolo nu s-a intervenit. Dacă nu au putut să-l salveze pe Calancea, care a apărut în faţa mulţimii foarte arogant şi bineînţeles că lumea l-a bruscat, l-au împins, l-au lovit, după cum am înţeles şi n-au putut interveni să-l salveze pe el, că era primar... Au fost surprinşi de amploarea acţiunii şi de rapiditatea cu care s-a desfăşurat şi s-a deplasat coloana. Puteau să o înăbuşe pe parcurs, cînd era mai puţină lume, dar n-au făcut-o… Şi, după ce s-au revărsat nervii, lumea s-a împrăştiat. Adevărul e că le-a fost frică oamenilor de Securitate. Ani de zile i-a ţinut în spaimă, în groaza aia, în lipsuri! I-au adus pe oameni în pragul foametei şi nu au avut curajul să spună totuşi nimic, de aceea pentru mine 15 noiembrie 1987 înseamnă ziua în care românii au ajuns să creadă că poate fi înfrînt comunismul, ziua în care a început să fie dărîmat zidul comunismului în România. Oamenii au ajuns atunci să creadă că dictatura poate fi înfrîntă, ceea ce s-a întîmplat doi ani mai tîrziu. Au uitat pentru cîteva ore de spaimă, şi-au înfrînt frica, au lăsat nevoile, grijile, familiile, copiii i-au lăsat pe planul doi şi au ieşit în stradă! S-a văzut la revoluţie doi ani mai tîrziu ce s-a întîmplat!

„Din acest moment, eşti un număr de înregistrare!”

Nu am să povestesc exact ce au povestit colegii despre ce s-a întîmplat înainte, pentru că acţiunea din 15 noiembrie ’87 se ştie foarte bine, deci de unde a pornit, din ce cauză a pornit! Vreau să vă spun numai ce mi s-a întîmplat după ce am fost arestat. Am fost arestat în data de 19 noiembrie, joi dimineaţa şi am stat la Miliţie pînă joi după-amiază, într-un birou unde erau mai mulţi arestaţi, nu ne cunoşteam. La ora 15, cred, am fos duşi cîte unul, separat, fiercare în cîte un birou unde am fost daţi în primire la cîte un anchetator, un securist, ceva! Civil, care prima vorbă care mi-a zis-o: “din acest moment, eşti un număr de înregistrare!”, asta a fost prima vorbă, “şi să nu încerci să negi că nu ai participat la mişcare!”. Nu mi-a spus ce număr sînt, dar a zis că sînt un număr de înregistrare, atîta mi-a zis! Era foarte obosit, se vedea, şi spunea că de duminică dimineaţă îi tot anchetează pe cei pe care i-a arestat. Deci asta era joia. Deci, de duminică, au tot arestat şi au tot anchetat! Vă daţi seama, era obosit omul, şi mi-a spus din start să nu neg, să nu… să recunosc exact ceea ce am făcut.

Atîta, deci, nu am fost bătut în momentul acela, iar seara am fost dus în celulă la subsol şi, după ce s-a dat stingerea, de fapt e un fel de a spune stingerea, că acolo nu se stingea lumina, am fost scos din celulă în jurul orei 11 noaptea, cred că atîta era şi am fost dus cu cătuşe, deci legat la mîini, cam la nivelul etajului trei-patru, aşa, pe scări, nu ştiu precis, că era întuneric şi nu vedeam bine deci şi acolo am fost dat în primire la un căpitan, la Rădoi, aşa îl chema. Căpitanul Rădoi, aşa s-a recomandat, îmbrăcat  civil. Acesta m-a bătut o noapte întreagă, fără să mă pună să declar nimic în scris, voia doar o declaraţie verbală, cum că am participat la demonstraţie, că am spart uşa la Consiliul Judeţean de partid şi că l-am lovit pe primarul Calancea. Asta voia să obţină de la mine, doar verbal. M-a bătut o noapte întreagă cu bastonul peste mîini şi la palme pînă dimineaţa, cred că în jur de ora cinci.şi nu am recunoscut nimic, pentru că nu era adevărat ceea ce îmi cerea. Mi-a promis că a doua seară, dacă nu scriu exact ceea ce voia el, o să mă bată în continuare, şi mai rău. Nu a avut noroc să mă mai bată, pentru că a doua zi după-amiază ne-a mutat la Bucureşti. Am fost mutaţi, duşi într-un ARO mai mulţi colegi, legaţi cu cătuşe la mîini şi îmbarcaţi, cred că am fost în jur de 15 persoane în acel ARO, plus doi miliţieni care erau cu arme, aveau un separeu al lor în spate. Se părea că ne vor executa pe traseul de la Braşov la Bucureşti, undeva pe Valea Prahovei. Cătuşele ni s-au strîns la mîini din cauza balansului, din cauza mişcării, nu vedeam nimic, erau geamurile vopsite. La Bucureşti, am fost dus în aceeaşi celulă cu colegul meu Filichi Gavrilă şi încă din acea seară, de cum am ajuns la Bucureşti, am fost dus la anchetă şi anchetat o noapte întreagă din nou, bătut cu bastonul, de locotenent-major Iordache, care voia acelaşi lucru de la mine, să declar că am spart uşa de la Consiliul Judeţean şi l-am lovit pe primarul Calancea. Nu m-a pus să dau nici o declaraţie în scris în primele zile, pînă cînd a obţinut declaraţia mea verbală că am participat la manifestaţie, dar nu am recunoscut şi altceva, ce voiau ei de fapt, pentru că nu era adevărat. Mă scoteau la anchetă numai noaptea, nu ştiu dacă alţi colegi au fost anchetaţi doar noaptea, dar eu de regulă eram scos la anchetă numai noaptea, cîte o noapte întreagă, deci nu aşa o oră-două, pînă spre ziuă! În primele declaraţii, m-au lăsat să declar în scris deci orice voiam, în sensul că mă lăsau să scriu că noi, muncitorii, ne-am adunat în faţa secţiei, printre care şi eu. Asta pe ei îi distra foarte tare, cînd spuneam “printre care şi eu”. Am încercat să diminuez participarea mea la această mişcare. Şi după aia, s-au obişnuit bineînţeles cu declaraţiile mele, o declaraţie, două, trei, tot cu “noi, muncitorii” - şi ei adăugau “printre care şi eu” şi rîdeau, se distrau pe chestia asta. Deci m-au lăsat să declar în primele declaraţii exact ce v-am spus: ”noi, muncitorii, ne-am adunat, printre care şi eu, toţi am strigat, am strigat şi eu”. La următoarele declaraţii au zis că nu muncitorii,  ci “elementele turbulente”, aşa au zis să scriu. Ei se orientau să vadă dacă îţi menţii declaraţiile. Asta conta! Că au spus colegi de ai mei că au dat într-o noapte patruzeci şi ceva de declaraţii! Dacă două declaraţii nu coincideau şi apărea o diferenţă, sau încercai să te aperi printr-un martor şi în a doua declaraţie nu-l mai aminteai, îţi scăpa poate din memorie sau din grabă, sau nu declarai cu cine ai fost, sau uitai pe unul dintre ei, că ai fost cu cinci oameni şi scriai numai patru… Deci asta conta la ei, să-ţi menţii într-una declaraţiile. Urmăreau să vadă că faci o greşeală şi uiţi pe cineva, sau un mic amănunt, te prindeau că ai minţit şi te acuzau că ai încercat să minţi!

Deci aşa, mi-au impus să scriu “elemetele turbulente”, nu mai eram muncitori, eram un grup de elemente turbulente, care s-au adunat în faţa uzinei, în faţa secţiilor, care s-au dedat la fapte antisociale, şi ce mai vroiau ei să scoată de la noi! După cîteva zile, nu ne-au mai lăsat să scriem nici “elemente turbulente”, au zis “ elemente huliganice”! Automat, ei au condus în aşa fel ancheta, încît fiecare, cu propria mînă, să declare că este huligan. Aici voiau să ajungă! Să declarăm în scris că sîntem huligani. Deci ”elementele huliganice s-au adunat, s-au grupat, s-au deplasat în oraş şi au provocat tulburări şi distrugeri”. Din moment ce ne-au adus în situaţia asta, era clar că eram nişte huligani pentru ei şi ne-au judecat pentru huliganism, dar pedeapsa a fost ca pentru o mişcare politică, pentru că pedeapsa a fost deportarea, fără drept de întoarcere în Braşov. În timpul anchetelor, am fost întrebat despre un cetăţean, o persoană cu barbă, îmbrăcată nu ştiu cum. Voiau să acrediteze ideea că am fi fost conduşi de cineva din exterior, de o persoană străină de România. Chiar au spus: ”cine a fost persoana aia străină, străinul care v-a condus?” ”Păi”, zic, ”ce străin? Zice ”unul cu barbă, îmbrăcat frumos, nu ştiu ce…” Bineînţeles că nu ştia nimeni.

Noi nu am fost conduşi de nimeni! Dacă ar fi fost o acţiune organizată, cred că alt deznodămînt era atunci! A fost o acţiune haotică, a fost neorganizată, totul a pornit spontan. Tot aşa, în timpul declaraţiilor m-au pus să declar, să spun cine îi organiza pe tinerii care erau în fruntea coloanei. Pentru că în fruntea coloanei, alături de noi, în primele rînduri, acolo, au fost şi grupuri numeroase de tineri, chiar elevi, adolescenţi şi chiar copii! Copii, copii mici, curioşi, care au venit atraşi de gălăgie, de vacarm, s-au alăturat acolo coloanei. Şi m-au întrebat cine îi dirija de pe margine, cine se ocupa de ei? ”Păi” spun, ”nu se ocupa nimeni!” Aici, din nou vreau să vă spun că ei au vrut să ne acuze că ne-am folosit de minori, pentru a ne organiza şi a săvîrşi fapte anti-sociale. Acest lucru iar nu a fost adavărat! Cum v-am spus, copiii au venit şi ei din curiozitate acolo. Deci, odată ajunşi cu ancheta în acest punct, în care noi eram nişte elemente huliganice, din capul locului soarta noastră era hotărîtă. Chiar în presa vremii, atunci, au apărut nişte articole, în care se spunea că un grup de elemente certate cu legea, elemente degenerate, elemente frecvent consumatoare de băuturi alcoolice, cam aşa ceva,  provenind din familii destrămate, s-au adunat în faţa uzinei şi au provocat nu ştiu ce şi s-au deplasat în centru.

Deci, noi eram pentru ei nişte elemente degenerate şi, ca în final, am fost condamnaţi pentru huliganism. La Bucureşti, anchetele cum v-am spus, au decurs într-un mod foarte brutal, ne-au bătut tot timpul, cel puţin eu am fost bătut într-una cît am stat la Bucureşti şi declaraţiile pe care le-am dat, multe dintre acestea mi-au fost pur şi simplu dictate, am fost obligat să le scriu şi să le semnez, au fost smulse cu forţa şi cu bastonul, că asta a fost. Anchetatorilor trebuia să ne adresăm cu “cetăţene anchetator” şi, cînd veneau dimineaţa, dacă veneau în celulă, trebuia să ne întoarcem cu spatele. Dacă stăteam aşezaţi pe paturi ziua, veneau şi se uitau pe vizeta de la uşă, trebuia să ne ridicăm în picioare şi să ne întoarcem cu spatele. Lumina nu se stingea niciodată în celulă, geamurile erau vopsite şi ne-au scos la aer numai de cîteva ori…

Mi s-a spus din start, cînd am ajuns acolo, m-a luat în primire un plutonier-major, cred că era, era în ţinută, dar foarte în vîrstă şi cît de cît… nu pot să spun că dădea dovadă de omenie, dar a fost altfel, a fost… poate nu ne-a băgat atît în seamă, şi ne-a spus: “cu oricine discutaţi nu-i spuneţi nici tovarăşe, nici altfel decît cetăţene anchetator, indiferent cine e, civil sau miltar, sau ce e!” ; aşa ne-s-a spus. Şi colegul meu Filichi, cum v-am spus, el era deja în celulă, l-am găsit acolo, mi-a spus, zice “cînd te duci la anchetă, nu cumva să le spui tovarăşe, la nici unul dintre ei! Să le spui cetăţene anchetator!”

Mi s-a spus, cred că şi colegilor li s-a spus la Bucureşti în celulă, că dacă vom fi condamnaţi, aşa ne spuneau, vom primi 20 de ani! 20 de ani nu ai voie la pachet, nu ai voie la vizită, nu ai voie la vorbitor, aşa ni s-a spus. ”Faci 20 de ani pe muchie, fără să beneficiezi de nici o amnistie”, sau cum se mai întîmpla, ştiţi că se mai dau reducerile astea de pedeapsă pentru bună purtare, pentru cei care lucrează: dacă aveai trei ani puteai să faci numai un an jumate. Nouă ni s-a spus că vom face ”pe muchie”, fără să beneficiem de nici o reducere, de nici o graţiere, de absolut nimic! Pentru că noi sîntem huligani, pentru că noi am făcut o acţiune de care opinia publică este indignată, că sîntem frecvenţi consumatori de băuturi alcoolice, că provenim din familii destrămate, aşa s-a spus... Iar cînd am avut procesul, pe data de doi decembrie, ştiţi bine că s-a scris despre fiecare în sentinţă: ”fără antecedente penale”! Noi nu am fost nişte infractori. S-a văzut atunci cînd a trebuit să dea în scris ce eram de fapt! Cu toate acestea, am fost deportaţi, departe de familiile noastre, nu mai puteam reveni să le revedem, sub ameninţarea cu închisoarea. Sau, dacă ne prindeau că încercăm să fugim spre Braşov o zi-două fără ”permis”, ne aştepta o bătaie soră cu moartea... Asta ne-a fost viaţa pînă în 1989, un iad, nu viaţă. Dar mai fredonam printre dinţi ”Deşteaptă-te, Române”, chiar dacă ştiam că  Braşovul trebuia să rămînă doar un vis”

Iosif Farcaş nu regretă nimic, nici acum la 35 de ani de la 15 noiembrie 1987, o zi care i-a adus multe umilinţe, bătăi şi necazuri pentru o parte a vieţii sale. Ştie şi spune că acesta a fost preţul curajului său de o zi, care l-a făcut om al istoriei – şi e mîndru şi fericit chiar, că, în cazul lui, preţul a fost mic – spre deosebire de 36 de colegi ai săi, care au avut morţi premature, de pe urma torturilor. Mai are doar coşmaruri, în cîte o noapte, cînd i se pare că nu e strigat pe nume, cu cu numărul pe care-l purta în celulă.

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici