PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea: În agricultură, ”apa face diferenţa”. Prostia sau reaua-voinţă a guvernanţilor o anulează

În 1989 peste 15 milioane hectare, aproximativ 2/3 din suprafaţa ţării, erau dedicate agriculturii. În prezent, suprafaţa aceasta s-a micşorat cu mai mult de o treime, fiind undeva la peste 9 milioane de hectare. Din acestea, mare parte în acest an au fost afectate de secetă. Şi mai e de spus ceva, în dezavantajul României: din suprafaţa agricolă, începînd din 2014, peste 40 % din pămînturile arabile au fost înstrăinate. Atunci, aceeaşi coaliţie ca aceea de azi, PSD-PNL, a permis străinilor să cumpere terenuri agricole în România. Printre primii zece proprietari de terenuri agricole din România, încă de acum aproape un deceniu, se clasează firmele Maria Trading, care deţinea şi cel mai mare abator din ţară, Agro Chirnogi şi Delta-Rom Agriculture, companii ale unor investitori străini.

3929 afișări
Imaginea articolului PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea: În agricultură, ”apa face diferenţa”. Prostia sau reaua-voinţă a guvernanţilor o anulează

PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea: În agricultură, ”apa face diferenţa”. Prostia sau reaua-voinţă a guvernanţilor o anulează

”Apa a diferenţiat România”. Acum n-o mai diferenţiază

              Maria Trading, care deţinea 12.000 de hectare de teren agricol, şi Agro Chinogi (cu 10.000 hectare) se afla în proprietatea unui ”grup de oameni de afaceri libanezi”, în timp ce Delta-Rom Agriculture, proprietară peste alte 10.000 de hectare de teren, era controlată printr-un offshore din Luxemburg. Şi aşa mai departe - situaţia acestor terenuri înstrăinate şi a proprietarilor lor e greu de investigat, parcă la fel de greu ca ”pensiile securiştilor”.  În 2017, chiar Comisia Europeană a tras un semnal de alarmă şi a avertizat ţara noastră că peste 40% din terenul arabil românesc, adică 5,3 milioane de hectare, aparţine deja străinilor. Dar guvernele de la Bucureşti, pesediste şi liberale, n-au fost interesate, sau afectate în vreun fel. Nu s-a întîmplat nimic. Am rămas, în schimb, ce-i drept, un ”grînar” (mai mic) al Europei, dar nu în beneficiul nostru. Şi la cheremul naturii, care acum se răzbună şi pe noi, ca pe toată lumea, pentru felul în care omenirea o tratează.

              În 1989, grîul şi porumbul ocupau aproximativ 2/3 din suprafaţa arabilă a României socialiste şi peste 90% din terenurile pe care se cultivau cereale. Porumbul se cultiva pe o suprafaţă de peste 3 milioane hectare, iar grâul pe o suprafaţă de 2.5 milioane hectare. Cele mai mari culturi necerealiere erau: floarea soarelui (460000 hectare), cartofi (350000 hectare), soia (350000 hectare), sfeclă de zahăr (270000 hectare), porumb de siloz (50000 hectare), tutun (35000 hectare).

              Datorită îngrăşamintelor chimice, pesticidelor şi a extinderii suprafeţei agricole, producţia de cereale crescuse într-adevăr de la 5 milioane tone în anii ’60, la aproximativ 20 milioane tone la sfîrşitul anilor '80. Problema e că nu putem cunoaşte nici măcar acum datele corecte ale recoltelor din acei ani, din cauza raportărilor false ale ”succeselor” obţinute. În 1987, de pildă, ziarul ”Scînteia”, oficiosul comunist, scria că ”ne mîndrim” cu o producţie de peste 31 milioane tone de cereale (grîu, porumb, floarea soarelui şi rapiţă), dar estimarea Departamentului de Agricultură al SUA era de cel mult 19 milioane tone, iar a Băncii Mondiale era şi mai pesimistă, de circa 16-17 milioane tone. Ceea ce ne-ar fi ferit de secetă în acest an, ar fi fost presa comunistă - dacă guvernul Ciucă şi preşedintele Iohannis ar fi avut-o la îndemînă, nici nu s-ar fi vorbit despre ea.

              O producţie-record a obţinut însă România anul trecut. În 2021, la cereale s-au obţinut 34 milioane de tone, de patru ori mai mult decît în 2007, cînd România intra în Uniunea Europeană. La grîu producţia s-a estimat la 11 milioane de tone, la porumb 15,48 milioane tone, la rapiţă, 1,3 mil. tone, iar la floarea-soarelui 3,35 milioane tone. Acum, aceste cifre sînt un vis frumos. Culturilor de porumb, rapiţă şi mai ales floarea soarelui li se poate pune cruce. Anul trecut, Cezar Gheorghe, fondatorul Casei de Trading a Fermierilor şi expert analist şi consultant pentru comerţul cu cereale al Clubului Fermierilor Români, declara că  ”e un lucru cu care nu ne întîlnim în fiecare zi, e un lucru pe care nu l-am trăit pînă acum şi e un lucru pe care cu siguranţă nu-l vom mai întîlni curînd”. Spunea că ”poate vom mai avea recolte foarte bogate”, dar cu siguranţă nu o vor egala pe cea de anul trecut. Şi a mai spus ceva, Cezar Gheorghe, în acele împrejurări: şi anume că ”apa este elementul care a diferenţiat România de restul regiunilor”. În acest an, din păcate, nu ne-a mai diferenţiat.

              Agricultura e în unii ani o afacere păguboasă, dar numai pentru micul fermieri român. Cei mari se descurcă - la ei, subvenţiile ajung întodeauna la timp, fără vreo întîrziere, ca şi eventualele despăgubiri, în anii mai slabi, cu recolte proaste. Esenţială, pentru păstrarea unui echilibru şi a independenţei faţă de dezechilibrele climatice din cauza încălzirii globale e irigarea agriculturii. Israelul de pildă, cu o climă secetoasă prin natura situării sale geografice, reuşeşte să se descurce, fără să aibă în vreun fel beneficiul unei reţele hidrografice ca a României, atît de dăruită de Dumnezeu. Dăruită, în egală măsură, cu apă şi proşti.

              Pentru că nu altfel decît proşti, pot fi socotiţi toţi cei care au distrus, după 1989, sistemul de irigaţii ”comunist”, ca şi cei care le-au permis să o facă - deci, o mulţime de oameni.  

              În 1987 România avea suprafaţă irigată ce reprezenta 30% din totalul suprafeţei arabile. Adică, în 1989 reţeaua de irigaţii a ”agriculturii socialiste” era întinsă pe o suprafaţă de 3,2 milioane de hectare. Acum, la peste trei decenii de la Revoluţie, nu mai avem aproape nimic. Dacă există terenuri irigate, acestea sînt situate pe acele suprafeţe agricole unde sînt exploataţii ale ”investitorilor străini”, din Liban sau Luxemburg şi prea puţin pe terenuri ale fermierilor români.

              Dumnezeu pedepseşte prostia şi hoţia celor care şi-au făcut din ţevile de irigaţii furate de pe cîmp, şpalieri de viţă de vie prin curţi, pe care le-au şi pavat cu dalele de beton ale canalelor. Am văzut astfel de gospodării, prin mai toate satele din Cîmpia Română la începutul anilor '90. Staţiile de pompare a apei din Dunăre s-au năruit şi ele, mai există doar urmele fundaţiilor. Am văzut doar una, din acele timpuri, reparată cu mari eforturi şi repusă în funcţiune de călugării de la Mînăstirea Dervent cu cîţiva ani în urmă şi folosită pentru irigarea celor două-trei hectare de porumb, pe care le au în apropierea mînăstirii. Dar, din nefericire, arhimandritul Andrei, stareţul de la Dervent, nu e ministru al agriculturii.

Politică şi irigaţii

              E greu să refaci un asemenea sistem complex precum cel de irigaţii, dar un imposibil. Mai ales că acum, toţi agricultorii au înţeles importanţa lor. În timp, suprafeţele agricole, atît de fărîmiţate după ”pariul cu agricultura” al guvernului Roman din 1990 şi Legea fondului funciar, s-au comasat pe suprafeţe mari, mai ales în cazul culturilor cerealiere, altfel nerentabile. Dar, ce te faci cu tot ce s-a furat? Dacă se va fura din nou? Puţin probabil: pentru că nu doar acest an, 2022, e un an secetos. ”Fermierii”, cum e numit azi ţăranul român, au înţeles cît de binefăcătoare au fost de fapt irigaţiile care au dispărut şi pe care le regretă. Dacă ar fi refăcute, le-ar păzi ca pe ochii din cap - şi, pe de altă parte, un sistem de irigaţii, ca investiţie ”de infrastructură” a statului român ar putea fi, foarte bine, protejată prin legea penală, la fel ca sistemul de căi ferate din România. Căci nu e mai puţin importantă.

              Acum un deceniu, mai erau udate prin irigaţii puţin peste 300.000 de hectare, alte surse vorbeau de peste o jumătate de milion de hectare - depindea pe cine întrebi. Dar unul dintre mari investori în agricultură de atunci, Culiţă Tărîţă, susţinea că aceste suprafeţe există numai ”pe hîrtie” şi de fapt sînt udate de sistemul de irigaţii cam 100.000 de hectare. Restul milioanelor de hectare ale marilor culturi agricole erau la dispoziţia naturii. Natură care ne e potrivnică, în acest an.

              Conform estimărilor de un deceniu în urmă, refacerea unui sistem complex de irigaţii ar însemna, pentru agricultura românească, un efort care costa atunci în jur de 7.000 de euro la hectar. O investiţie pe care agricultorii români nu şi-o pot permite, mai ales că, între timp, cu scumpirea costurilor materialelor şi ale energiei, fără îndoială că estimarea de atunci a ajuns în prezent la circa 10.000 de euro. Dar,  ar fi o investiţie utilă: cu 30 de miliarde de euro, investiţi în trei-cinci ani, s-ar putea reda României o agricultură cu recolte constant bogate în grîu, floarea soarelui, porumb şi alte produse atît de necesare unei Europe aflate, după cum s-a văzut, la cheremul exporturilor din Ucraina şi Federaţia Rusă. Cheltuielile acestea ar putea fi, bineînţeles, ”deduse” în timp, pentru că beneficiarii lor din agricultură le-ar putea deconta, prin livrarea anuală a unei părţi din recoltă, către rezerva de stat.

              Dar, aici vorbim de o viziune strategică asupra dezvoltării României. Cui să o ceri? Aceloraşi politicieni care au fost de acord cu politica de înstrăinare a terenurilor agricole ale ţării?  Înainte de Revoluţie, 34% din suprafaţa de 15 milioane de hectare ale ”agriculturii socialiste” era irigată. Acum, irigaţiile sînt o amintire. Nu avem o ”criză de apă”, ci de competenţă. Clima se schimbă, sub ochii noştri. Ar trebui să se schimbe, în concordanţă, şi poltica. Pentru că i-am auzit pe mulţi agricultori, mai ales în acest an, prin emisiunile alarmiste de la televizor, spunînd la unison un singur lucru: fără irigaţii, agricultura României dispare. Cui în pasă? Bine că ne cumpărăm submarine!

              Sîntem o ţară care, cu potenţialul ei agricol, ar putea hrăini 80-100 de milioane de oameni. Din păcate, au ajuns să ne hrănească alţii. Aceasta a fost ”viziunea politică” pentru agricultura României, care a dat inclusiv un ”comisar european” în domeniu. Comisar despre care se spune că, la alegerea lui, un oficial britanic l-ar fi felicitat pe ambasadorul francez la Londra, spunîndu-i că-l felicită pentru Cioloş: ”Acum Franţa are doi comisari!” Pentru că de la politică începe tot, iar politica în România e orice, nu şi interes naţional. Care, în situaţia dată a crizei din Ucraina şi a celei europene şi mondiale, ar putea, în sfîrşit, să fie acelaşi cu interesul ”colonizatorilor” noştri. Au, în sfîrşit, nevoie de noi - iar singurul nostru atu strategic nu pot fi nişte bombardiere F16, vechi de patruzeci de ani, fie ele şi cumpărate de la norvegieni. Ci spicul de grîu. Dar un profesor de fizică, secondat de un fost şef de stat major, înţeleg mai greu asemenea lucruri, care pentru ţăranul român sînt la mintea cocoşului.

              Estimările optimiste făcute anul trecut, prin prisma recoltelor-record obţinute, pentru anii următori ”ne arată că România se apropie de 40-45 de milioane de tone de cereale în jurul anului 2030”. Spunea acelaşi Cezar Gheorghe, reprezentant al agricultorilor din România, atunci: ”Uitaţi-vă ce izvor de bogăţie avem în ţară, dacă ştim cum să îl gestionăm“. Acum două săptămîni, tot Cezar Gheorghe afirma: ”În acest moment putem vorbi de porumb, care este compromis: căldura la peste 32 de grade Celsius distruge momentul polenizării. Foarte multe cîmpuri nu vor mai putea fi recoltate şi se vor usca efectiv”. Căci, nu-i aşa, cum spunea el şi cum ştie orice ţăran român, ”apa face diferenţa”, iar eu aş putea să adaug că prostia o anulează.

 

 

 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici