Priveşte în sus, în jos, unde vrei tu, dar cu ochii larg deschişi

Orice sociolog care se respectă, fără să tragă prea mult aer în piept, cu argumente solide din studii şi cercetări făcute ca la carte, o să-ţi spună, şi nu va clipi deloc în timpul ăsta, că noi, oamenii, atunci când vorbim, scriem, citim, vizionăm ceva, nu căutăm adevăr. Ci doar confirmarea a ceea ce ştim şi credem deja. Devine o artă sofisticată un dialog prin care cineva o să încerce să ne convingă de exact opusul credinţelor noastre. Doar să ţii mintea deschisă şi se poate.

Om fiind şi eu, până la proba contrarie, nu caut adevăr aici, ci doar confirmarea a ceea ce cred deja: că orice feed de Social Media e plin zilele acestea de recenzii, mai mult sau mai puţin meşteşugite, la pelicula Netflix – Don’t look Up. Nu-mi spuneţi că la voi în bulă e tăcere radio pe tema asta că îmi distrugeţi bunătate de convinegre şi n-are sens. Aşa că luăm afirmaţia mea ca fiind adevăr universal şi mergem mai departe o dată ce am stabilit că filmul a creat discuţii extrem de aprinse. Pasul următor? Ce anume e comentat? Filmul, cred că aţi răspuns, deja. Parţial corect. Ne-am împărţit în două tabere înarmate cu mâinile goale de argumente, în cele mai multe cazuri, şi am conchis fie că filmul e un giuvaier care reflectă imaginea noastră scrântită din societatea de azi, fie că e o mare porcărie ce te face să înjuri abonamentul Netflix şi dacă îl ai cu împrumut de la prieteni. Şi cealaltă jumătate de adevăr? Mai uitaţi-vă puţin la comentariile din on-line de dată recentă. Nu mai discutăm dacă e bun sau nu filmul, ci dacă avem sau n-avem voie să ne dăm cu părerea despre el. Şi iar ne împărţirăm în două armate cu mâinile goale: cei care spun că dreptul la opinie e garantat prin Constituţie, despre orice temă, cei care spun tranşant că despre film pot să vorbească doar criticii specializaţi, cum despre vaccin au voie să discute exclusiv cei cu expertiză medicală, ce înţeleg la virgulă ceea ce scriu sau zic.

Să ne dăm cu părerea despre un film, să ne certăm că ne place au ba am experimentat încă dinainte ca Social Media să ne devină far călăuzitor. Cine nu-şi mai aduce aminte de certurile din faţa scării înainte ori după Flori, fete sau băieţi să îşi mai caute o dată prin sertarele memoriei. Sau să se gândească la felul în care arăta lumea cânt roackerii şi depechearii nu stăteau la aceeaşi masă, chiar dacă nu aveau cont pe FB. Deci, nimic nou sub soare. Să ne certăm, însă, exact la 32 de ani de la Revoluţia română dacă avem sau nu voie să ne spunem părerea despre un film, abia asta mi se pare de speriat.

Colegul Gabi Negreanu a scris şi el o recenzie pentru film, sinceră, din perspectiva unui simplu privitor, nu a unui critic. Aproape 30 de mii de oameni au considerat, până acum, că merită să-i ofere timp la schimb ca să-i descopere părerea. O mie trei sute l-au cadorisit şi cu un like pe Facebook pentru ce a scris. Şi, cu riscul de a-i leza sentimentele lui Gabriel, îndrăznesc să spun că mare parte dintre ele nu sunt pentru că e sincer, nici pentru că a scris frumos, ci pentru că pur şi simplu oamenii care i-au dat like-ul au exact aceeaşi părere despre film ca şi el.

Aşa că priviţi în sus. Sau în jos. Sau la stânga. Sau la dreapta. Unde vreţi, dar priviţi cu ochii larg deschişi ca să vedeţi ceea ce e de văzut, nu ceea ce vi se spune că vedeţi.