Cât costa, de fapt, să trăiești în România lui 1989? | Ce puteai să-ți iei de 3.000 de lei

Salariul mediu net era de aproximativ 3.630 de lei pe lună în România anului 1989.

Pe hârtie, suma nu pare mică: o pâine era câțiva lei, laptele – la fel și multe produse de bază aveau prețuri foarte mici.

Dar nu era suficient să ai bani. Trebuia să mai găsești și marfa! E, aici începe circul!

3.063 de lei pe lună

Datele oficiale indică pentru 1989 un salariu mediu de 3.538 de lei brut și 3.063 de lei net. În 1988, salariul mediu net fusese 2.946 de lei.

Salariul minim era de 2.000 de lei, nivel stabilit din 1988.

Deci, cei aproximativ 3.000 de lei sunt o medie admisibilă social, nu venitul tuturor angajaților.

Ce puteai cumpăra cu salariul?

Prețurile aproximative din 1989 arătau așa:

O simplă matematică: un salariu mediu de 3.063 de lei însemna aproximativ:

• 750 de pâini
• 180 de litri de ulei
• 2.000 de ouă
• 200 kg de zahăr
• aproximativ 80 kg de carne

Dar asta nu înseamnă nimic.

Pentru că oricine a trăit în anii comunismului știe că degeaba aveai bani dacă oferta magazinelor se rezuma la conservele de mazăre și macroul congelat.

Inflația era mică. Atunci de ce erau magazinele goale?

Este unul dintre cele mai interesante paradoxuri.

Indicele mediu anual al prețurilor de consum pentru 1989 indică aproximativ 101,1, adică o creștere de circa 1,1%.

O analiză FMI indică aproximativ 0,9%.

Deci România nu avea în 1989 inflația galopantă care avea să apară după 1990.

Dar prețurile erau în mare parte administrate de stat, iar problema principală era penuria.

Într-o economie de piață, un produs rar tinde să se scumpească. În economia planificată, prețul putea rămâne stabil în timp ce produsul dispărea de pe raft.

Așa apărea combinația aparent absurdă:

inflație mică + prețuri controlate + lipsă de produse + cozi.

Când „ieftin” nu însemna accesibil

Acum, folosim termenul „accesibil” dând ochii pe spate și, de fapt, vrem să spunem într-un mod prețios „ieftin, ușor de procurat”.

Atunci, „accesibil” avea cu totul altă definiție.

Să luăm, de pildă, pâinea.

La aproximativ 4 lei, un salariu mediu cumpăra matematic peste 750 de pâini. Dar o familie nu-și cheltuia toți banii pe pâine. Avea nevoie de carne, lapte, ouă, ulei, zahăr, făină, legume și alte produse.

Iar unele dintre acestea erau raționalizate sau greu de găsit.

Pe vremea lui Ceaușescu, puteai să iei 300 g de pâine pe zi, 10 ouă pe lună, cantități limitate de carne, zahăr și ulei – pe cartelă.

Prin urmare:

Banii puteau să fie. Marfa putea lipsi.

Carnea: 35–38 de lei kilogramul

Pentru sfârșitul anilor ’80, carnea costa aproximativ 35 – 38 de lei/kg.

La un salariu de 3.063 de lei, rezultă matematic aproximativ 80 kg de carne – aceeași ordine de mărime apare și în comparațiile publicate ulterior.

Dar asta nu însemna că puteai să intri în magazin ca să-ți iei 80 de kg de carne.

Carnea era greu de găsit. Pentru carne se aștepta ore și zile întregi. La carne se formau cozi fără ca nimeni să știe vreodată dacă pricopsita aia de alimentară o să primească vreodată și altceva în afară de conserve de roșii. Pentru carne se făceau liste. Pentru carne trebuia să te trezești la 3 noaptea să strigi „prezent”. Altfel, îți pierdeai rândul.

Prin urmare, nu banii erau problema, ci accesul.

Uleiul și ouăle: matematică vs. realitate

Uleiul costa aproximativ 17 lei/litru. Un salariu mediu echivala cu aproximativ 180 de litri, calcul confirmat și de comparațiile retrospective.

Un ou costa aproximativ 1,5 lei, ceea ce însemna circa 2.000 de ouă dintr-un salariu mediu.

Cât costa locuința?

Pentru un apartament bucureștean de două-trei camere, întreținerea era de ordinul câtorva sute de lei pe lună.

O estimare pentru un apartament de trei camere indică aproximativ 300 de lei, adică în jur de 10% din salariul mediu.

Dar costul financiar mic nu reflecta neapărat calitatea serviciilor.

Anii ’80 au fost marcați de restricții severe privind energia, încălzirea și apa caldă. Problema nu era întotdeauna factura, ci faptul că serviciul putea să nu fie disponibil în condiții normale.

Televizorul putea costa un salariu întreg

Un televizor alb-negru costa în jur de 3.000 de lei, iar unul color aproximativ 10.000 de lei, adică un salariu mediu net față de trei salarii medii nete.

Și la ce te ajuta, că oricum, n-aveai ce să vezi la el!

Pentru o Dacie, diferența era și mai mare.

Cât costa o Dacia 1300?

O Dacie era aproximativ 70.000–85.000 de lei, în funcție de versiune.

Documente din 1989 care menționează explicit 70.000 de lei pentru o Dacia 1300, adică 23 de salarii medii nete.

Dar degeaba, că nu mereu aveai benzină!

Salariul real chiar crescuse în 1989

Și aici avem de-a face cu un alt paradox.

Potrivit FMI, în 1989 salariul mediu nominal crescuse cu aproximativ 4%. Prețurile de consum au crescut și ele cu aproximativ 0,9%. Salariul mediu real a crescut cu circa 3,1%.

Strict statistic, puterea de cumpărare măsurată prin acest indicator crescuse.

Dar indicatorul FMI nu surprinde complet timpul pierdut la cozi, penuria și imposibilitatea de a cumpăra anumite produse.

Dacă un kilogram de carne costă 35 de lei, dar trebuie să aștepți ore întregi și riști să ajungi în față când marfa s-a terminat, costul real al acelui kilogram este mai mare decât prețul de pe etichetă.

O Românie, un 1989, două economii

Pentru omul obișnuit existau, practic, două valori diferite ale unui produs: prețul oficial și costul real al procurării lui.

Iar în costul ăsta real puteai să incluzi ore petrecute la coadă, deplasări între magazine, cantități limitate, așteptarea aprovizionării, relațiile personale, uneori, piața informală.

Așa că, dacă e să vorbim despre puterea de cumpărare în 1989-le lui Ceaușescu, dăm de o mulțime vidă alcătuită din „poate”, „am auzit că se bagă carne”, „vine brânza la 10”, „bagă banane la 4”.

Cu un salariu de 3.000 de lei și o inflație de 1%, tot gol îți era frigiderul, tot gol – rezervorul Daciei, tot stins televizorul, tot întuneric pe scara blocului.