Cum a ajuns Ion Iliescu președintele României. Bătăliile cu Ion Rațiu, Corneliu Coposu și Vadim Tudor

Alegeri prezidențiale, 1992: Continuarea tranziției și diviziune politică

Al doilea scrutin prezidențial din România a avut loc la doar doi ani după primul. Potrivit Legii Electorale adoptate în martie 1990, mandatul președintelui României, la fel ca cel al parlamentarilor, era stabilit pentru o perioadă de doi ani, pe durata Adunării Constituante.

În 1991, a fost adoptată prima Constituție a României post-comuniste, care stipula că mandatul președintelui este de patru ani, iar o persoană poate ocupa această funcție pentru cel mult două mandate, chiar și succesive.

Astfel, la alegerile din 1992, Ion Iliescu a candidat din nou din partea Frontului Democrat al Salvării Naționale (FDSN), într-un context marcat de reforme economice și o instabilitate politică internă.

Principalii săi contracandidați au fost Emil Constantinescu, reprezentant al Convenției Democrate Române (CDR), alături de candidații Gheorghe Funar (Partidul Unității Națiunii Române), Caius Traian Dragomir (independent), Ioan Mânzatu (Partidul Republican) și Mircea Druc (Mișcarea Ecologistă din România).

Primul tur al alegerilor prezidențiale din România din anul 1992 a avut loc la data de 27 septembrie, iar turul al doilea la data de 11 octombrie.

În ciuda unei scăderi semnificative a participării față de 1990, primul tur al scrutinului prezidențial din 1992 a avut o prezență de 76,29% (12.496.430 de votanți), iar la al doilea tur, prezența la bătălia care s-a dat între Ion Iliescu și Emil Constantinescu, au participat 12.153.810 alegători (73,23%), Ion Iliescu fiind desemnat câștigător cu 61,43% din voturi.

Ion Iliescu și Emil Constantinescu/MediafaxFoto

Alegerile din 1992 au fost un moment de continuare a procesului de tranziție către democrație, dar și de diviziune politică. Deși au existat progrese economice, mulți români s-au simțit dezamăgiți de ritmul lent al schimbărilor și de instabilitatea politică, iar acest lucru s-a reflectat în scăderea prezenței la vot comparativ cu alegerile din 1990.

După alegeri, Nicolae Văcăroiu a devenit prim-ministru, semnând astfel începutul unei noi etape în conducerea țării.

Aceste alegeri au demonstrat, pe de o parte, o continuitate a voinței populare de stabilitate, dar și o diviziune profundă în societatea românească, diviziune care avea să se accentueze în anii ce urmează.

Alegeri prezidențiale, 1996: Prima schimbare democratică a puterii în România

Alegerile din 1996 reprezintă un moment istoric în tranziția României către democrație, marcând primul transfer pașnic de putere după 1989.

În cadrul primului tur, ce a avut loc la data de 3 noiembrie, s-au confruntat următorii candidați: Ion Iliescu (PDSR), Emil Constantinescu (CDR), Petre Roman (USD), György Frunda (UDMR), Corneliu Vadim Tudor (PRM), Gheorghe Funar (PUNR), Tudor Mohora (PS), Nicolae Manolescu (Alianța Naționala Liberală), Adrian Păunescu (PSM), Ioan Pop de Popa (UNC), George Muntean (PPR), Radu Câmpeanu (ANLE), Nuțu Anghelina (Independent), Constantin Mudava (Independent), Constantin Niculescu (PNA) și Nicolae Militaru (Independent).

Diferența dintre primii doi candidați a fost de 511.152 voturi, astfel, Emil Constantinescu, candidatul Convenției Democrate Române (CDR), l-a înfruntat pe Ion Iliescu, reprezentantul Partidului Democrației Sociale din România (PDSR), pe 17 noiembrie, în al doilea tur de scrutin, și a obținut victoria cu 54,41% din voturi, semnând astfel angajamentul țării față de principiile democratice și reformele economice necesare.

Prezența la vot în turul al doilea a fost de 75,9%, adică 13.088.388 votanți, comparativ cu 76,01% (13.088.388 alegători) din primul tur, o valoare similară cu cea din 1992, dar care a reflectat un interes mai mare din partea cetățenilor față de procesul democratic și dorința de schimbare.
Această victorie a fost un semnal important pentru întreaga regiune, indicând faptul că România făcea pași decisivi spre consolidarea democrației, în ciuda provocărilor economice și politice cu care se confrunta.

Astfel, România a intrat într-o nouă eră politică, cu un guvern condus de Victor Ciorbea, Radu Vasile și Mugur Isărescu.

Alegeri prezidențiale, 2000: Revenirea lui Ion Iliescu și contextul deziluziei democratice

În primul tur de scrutin, de pe 26 noiembrie 2000, printre candidații care s-au confruntat pentru șefia țării s-au numărat Ion Iliescu (PDSR), Corneliu Vadim Tudor (PRM), Theodor Stolojan (PNL), Mugur Isărescu (CDR), György Frunda (UDMR), Petre Roman (PD), Teodor Meleșcanu (ApR), Eduard Gheorghe Manole (Independent), Graziela-Elena Bârlă (Independent), Paul-Philippe Hohenzollern (PRN), Ion Sasu (PSM) și Nicolae Cerveni (PLDR).

Participarea la vot a fost de 65,31%, o scădere considerabilă față de alegerile anterioare, reflectând deziluzia generală a cetățenilor.

La aceste alegeri, 11.559.458 de cetățeni s-au prezentat la urne, însă scăderea prezenței și polarizarea dintre candidați au evidențiat dificultățile României în a avansa pe calea democratizării.
Alegerile prezidențiale din 2000 au marcat revenirea la putere a lui Ion Iliescu, candidat al Partidului Democrației Sociale din România (PDSR), după o competiție tensionată cu Corneliu Vadim Tudor, liderul Partidului România Mare (PRM), cunoscut pentru retorica sa extremistă.

Astfel, în turul al doilea din 10 decembrie, în urma prezentării la vot a 10.177.343 de alegători (57,50%), Iliescu a obținut o victorie categorică cu 66,83% din voturi.

Ion Iliescu/MediafaxFoto

Mandatul lui Ion Iliescu a fost marcat de cooptarea lui Adrian Năstase ca prim-ministru și de o încercare de a stabiliza scena politică și economică.

Aceste alegeri au fost influențate de nemulțumirea tot mai mare a electoratului față de ritmul lent al reformelor economice post-comuniste și de ascensiunea discursurilor radicale în spațiul public.

Acest scrutin rămâne un punct de reper în istoria democratică a României, subliniind provocările tranziției și fragilitatea reformelor într-un context de incertitudine economică și ascensiune a extremismului.