Doliu prelungit la familia regală norvegiană. La două zile după înmormântarea regelui a murit și sora lui

Prințesa Astrid a Norvegiei a încetat din viață vineri, la vârsta de 94 de ani. Decesul s-a produs la exact două săptămâni după cel al fratelui ei, regele Harald al V-lea. În urmă cu doar două zile, prințesa a participat la funeraliile de stat ale regelui. Atunci, ea a fost văzută stând într-un scaun cu rotile.

Cu câteva zile înainte, palatul regal a dat publicității fotografii în care ea apărea stând singură lângă sicriul acestuia, în capela palatului.

Cine a fost Prințesa Astrid

Prințesa Astrid a Norvegiei a fost o membră marcantă a familiei regale norvegiene. Născută la 12 februarie 1932, ea a încetat din viață la vârsta de 94 de ani.

Prințesa a fost a doua fiică a Regelui Olav al V-lea și a Prințesei Märtha a Suediei. Prințesa Astrid a fost sora mai mare a Regelui Harald al V-lea și mătușa actualului monarh al Norvegiei, Regele Haakon al VIII-lea. Odată cu moartea ei, s-a stins din viață ultimul copil supraviețuitor al fostului rege Olav al V-lea.

După decesul prematur al mamei sale în 1954, Astrid a preluat rolul neoficial de primă doamnă a țării la doar 22 de ani. Ea l-a însoțit pe bunicul ei (Regele Haakon al VII-lea) și apoi pe tatăl ei în numeroase vizite oficiale, dineuri de stat și îndatoriri de reprezentare până în 1968, când fratele ei, Harald, s-a căsătorit cu Sonja Haraldsen.

Prințesa s-a căsătorit după exil

În 1940, în urma invaziei naziste în Norvegia, a fost nevoită să fugă din țară împreună cu mama și frații săi, petrecând cinci ani în exil la Washington.

În 1961 s-a căsătorit cu Johan Martin Ferner, un campion olimpic la navigație. În urma căsătoriei cu un cetățean de rând, tatăl ei a decretat ca titlul ei oficial să devină Prințesa Astrid, Mrs. Ferner. Cuplul a avut cinci copii, iar soțul ei a decedat în anul 2015.

Ulterior, a rămas activă din punct de vedere public aproape toată viața, conducând Fondul Memorial al Prințesei Moștenitoare Märtha și oferind patronaj multor organizații, în special celor care sprijină copiii și tinerii cu dislexie (o afecțiune cu care s-a confruntat și ea). În anul 2002, guvernul norvegian i-a acordat o pensie de onoare în semn de recunoștință pentru deceniile de serviciu public aduse țării.