Scrisoarea către partide a alegătorului greu de convins

Când obosesc să se înfurie pe partide, militanţii din bulele virtuale îşi aduc aminte de cel mai la îndemână ţap ispăşitor pentru situaţia ţării: alegătorul greu de convins.

732 afişări

Imaginea articolului Scrisoarea către partide a alegătorului greu de convins

Scrisoarea către partide a alegătorului greu de convins

În bula PSD, e cel care nu vrea desfiinţarea DNA şi schilodirea codurilor penale; în bula opoziţiei, e cel care nu vrea dărâmarea guvernului prin plângeri penale; în bulele protestatarilor, e cel care nu vrea violenţă.

S-a comentat că UDMR a refuzat votarea moţiunii fiindcă PNL nu i-a promis ceva ce i-a promis PSD, ceea ce ar justifica înfierarea Uniunii drept „soluţie imorală”. Aşa o fi, dar asta nu face irelevant ce a spus Kelemen Hunor: că Ludovic Orban, la cafeaua băută cu şeful UDMR, nu era interesat de nicio soluţie coerentă, cu guvern, strategie şi program de măsuri. „Întâi să scăpăm de PSD şi pe urmă mai vedem noi, la mica înţelegere” nu reflectă însă o mentalitate de om politic, ci una de protestatar din stradă, care nu are de ce să-şi pună problema ce se întâmplă după căderea unui guvern, ştiind că de obicei de aşa ceva se ocupă politicienii, că asta e treaba lor.

Aşadar, de ce a ajuns şeful PNL la asta, sau de ce a ajuns să organizeze mitingul eşuat din Piaţa Victoriei? Fiindcă s-a luat prea mult după ce i se arăta în globul de cristal de pe Facebook: dacă ieşim azi în stradă, PSD cade! Acelaşi glob de cristal unde i se arăta că opoziţia ar trebui să scape de PSD şi de guvernul Dăncilă nu prin calea lungă a alegerilor, ci prin scurtătura plângerilor penale. Cunoscutul principiu al internauţilor de a nu se lăsa înşelaţi de închiderea în propria bulă de Facebook, adică acel cerc virtual unde toţi au aceleaşi simpatii şi antipatii şi unde totul pare simplu fiindcă e prezentat simplist şi viu colorat emoţional, n-a funcţionat şi pentru PNL.

Şi în fond de ce ar fi funcţionat, când şefii PNL văd că le-o ia înainte la popularitatea pe net un partid ca USR, ale cărui metode de acţiune sunt direct inspirate de ceea ce au văzut că are succes pe Facebook, iar insistenţa de a filma din Parlament şi de a transmite online arată clar de la ce public îşi caută validarea? Mai important încă, influenţa stilului de Facebook (unde îndeosebi PNL a fost criticat intens de-a lungul vremii pentru presupuse intenţii de colaborare cu PSD) se vede în faptul că USR şi-a făcut un titlu de glorie din faptul că nu negociază cu nimeni, în numele unor principii morale înalte, în realitate în numele convingerii că electoratul său apreciază distanţarea netă faţă de toate celelalte partide şi taxează drept afundare în mocirlă orice negociere şi compromis politic.

Cel mai marcat de dependenţa faţă de părerile aruncate pe net la nervi pare să fie însă, paradoxal, PSD – paradoxal fiindcă n-are nici scuza că e în opoziţie şi încearcă să adune voturi, n-are nici scuza că îi lipseşte contactul cu poporul de la oraşe şi sate şi deci e nevoit să se orienteze după ce îi spun fanii pe net. Încă de la respingerea lui Sevil Shhaideh ca premier de către preşedintele Iohannis, Liviu Dragnea vorbea de mesajele primite pe Facebook care îndemnau PSD să facă un miting uriaş, ba chiar a citit la tv un astfel de mesaj. Mai nou, şi Codrin Ştefănescu a adoptat acelaşi discurs, legitimându-se insistent de la ceea ce le-ar cere oamenii pe net să facă, tocmai pentru că oamenii cu cele mai belicoase idei (suspendarea preşedintelui, mitinguri care se văd de pe Marte, proteste faţă de intervenţia ambasadelor) sunt concentraţi pe Facebook, la fel ca şi în cazul simpatizanţilor altor partide.

Desigur că e o poză retorică aici, dar ceea ce e real în atitudinea şefilor PSD este nesiguranţa, chiar frica de a nu repeta episodul din 2012, foarte traumatic şi pentru partid, şi pentru electoratul său, când ambiţiile de emancipare faţă de Traian Băsescu şi faţă de ambasade au eşuat. Şi într-adevăr sunt încă mulţi furioşi care îi taxează pe actualii lideri ai PSD drept mămăligi fiindcă nu „dau peste bot” adversarilor ori îi avertizează deschis să nu ajungă şi ei în postura umilitoare în care a ajuns în 2012 Victor Ponta faţă de Bruxelles şi Băsescu. Mecanismul psihologic e simplu – cum liderii sunt ei înşişi marcaţi de trauma respectivă, automat vor fi afectaţi în primul rând de acele mesaje care le aduc aminte de ea, venite din partea altora care sunt sau doar par la fel de traumatizaţi ca şi ei. Cât de mare este însă potenţialul de a crea un cerc vicios al radicalizării luând drept repere cele mai furioase mesaje nici nu e nevoie să fie explicat. Iar asta e valabil pentru toate partidele.

Când cineva pe Facebook ori pe forumurile articolelor de pe site-urile de presă spune „i-aş vota şi mâine pe unii care ar reintroduce pedeapsa cu moartea / ar scoate în afara legii partidul ăsta / ar stârpi etnia asta / ar naţionaliza asta” sau îi cere lui Liviu Pleşoianu şi Codrin Ştefănescu „hai mai repede cu expulzarea neamţului şi a lui Kovesi” sau la o dezbatere cu Dacian Cioloş şi Dan Barna comentează „când o să avem o democraţie directă în care puterea supremă să fie poporul, nu parlamentul?”, fruntaşii unui partid responsabil ar trebui să explice de ce sunt greşite aceste idei, nu să tacă chitic şi să spere că vor fi votaţi de oamenii care au asemenea idei şi pe urmă vor putea râde pe seama naivităţii lor. Cu atât mai puţin ar trebui să contribuie şi ei la confuzia colectivă, cultivând ca pe vremea Elenei Udrea instituţia postacilor, care poluează în continuare site-urile de ştiri şi reţelele sociale.

La fel, a negocia şi a ajunge la compromisuri politice pentru a-ţi promova iniţiativele într-un parlament inevitabil divers din punctul de vedere al culorilor politice nu înseamnă că te mânjeşti de noroi, ci că pur şi simplu eşti suficient de raţional încât să ţii cont şi de poziţia, interesele şi electoratul celorlalte partide, pentru că şi ele există în România pe care tu ca partid ai vrea s-o conduci. Este rolul partidelor să-şi educe electoratul în acest sens şi să le explice de ce e necesar să-ţi priveşti în politică adversarul (fie el alt partid sau preşedintele ţării) nu ca pe un demon care merită doar să fie huiduit, jignit, linşat, demis, suspendat, expulzat din ţară sau băgat la pârnaie, ci drept reprezentantul unei părţi dintre cetăţenii României care au avut suficientă motivaţie încât să voteze cu el, o motivaţie pe care mai întâi trebuie s-o înţeleagă dacă vor s-o întoarcă pe urmă în folosul lor, nu să se lamenteze sau să se arate uluiţi că această motivaţie există şi că produce voturi.

Aceasta e o lecţie elementară, dar nu una care va fi vreodată predată de comentatorii din online, unde e preţuită exclusiv intransigenţa de arhangheli, fiindcă ea strânge cele mai multe like-uri. Toate partidele par să fie însă la ora actuală victimele unei iluzii optice create de propria lor nesiguranţă şi frică de a pierde voturi dacă nu urmează întocmai ceea ce li se spune de către radicalii de pe net. E adevărat că oamenii pot fi uneori mai sinceri online decât în viaţa offline, dar la fel de bine pot fi şi mai combativi, mai moralişti, mai conformişti, mai bădărani, mai mincinoşi şi aşa mai departe. Radicalismul pe net nu e un bun sfătuitor pentru un politician; au învăţat-o de mult organizatorii de evenimente care au văzut cum pe paginile lor se adună mulţimi de oameni interesaţi să participe, dar în cele din urmă vin doar câţiva.

Cetăţenii care nu sunt nici furioşi, nici nu izbutesc să ţină ca la fotbal cu vreun partid există însă. De multe ori, ei renunţă să-şi mai exprime opiniile fiindcă sunt taxaţi drept postaci, trădători ai cauzei drepte ori blamaţi fiindcă au îndrăznit să lipsească de la vot sau să nu dea curs unei iniţiative a bulei. La alegeri însă, ei vor găsi întotdeauna moduri legitime de a se exprima: îşi anulează votul, votează cu un partid marginal sau chiar cu adversarul cel mai bine situat al partidului de la care la alte alegeri au avut aşteptările cele mai mari. În niciunul dintre aceste cazuri, poziţia alegătorului nu e iraţională: atâta vreme cât partidele de la care avea aşteptările cele mai mari îl ignoră şi se orientează doar după ce spun cei mai furioşi militanţi, el le va ignora la rândul lui.

În scurta pauză dintre un sezon şi altul de mitinguri şi moţiuni, partidele şi radicalii din bulele virtuale ar putea încerca să-l accepte pe alegătorul acesta greu de convins.

N-o să-l vedeţi nici susţinând că toate partidele sunt „aceeaşi mizerie”, nici încercând să descurajeze votul sau protestele de stradă. Ar aprecia, în schimb, dacă tacticile de a-l atrage de o parte sau de alta a baricadei nu s-ar mai rezuma la bullying, shaming şi scare mongering.

În traducere, s-a săturat să tot audă refrenul care i se repetă invariabil din toate părţile la fiecare rând de alegeri: dacă nu gândeşti la fel ca noi, înseamnă că eşti de partea duşmanilor, eşti vinovat pentru dezastrul ţării, incapabil să vezi că România a ajuns pe marginea prăpastiei sau prea fricos ca să lupţi cu duşmanii. TL;DR: s-a săturat să tot fie luat de prost.

Dacă ţi-a plăcut articolul, urmăreşte MEDIAFAX.RO pe FACEBOOK »

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Taguri:
ALEGERI ,
ELECTORAT ,
Versiunea: mobil  |  completa

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax SA.