Butoiul cu pulbere al lumii | O analiză profundă cu prof. dr. Alba Popescu: Acolo unde fragilitatea poate schimba destinul lumii
În dialogurile noastre recente, prof. dr. Alba Popescu a evidențiat existența unei dimensiuni non-statale a geopoliticii, aflată într-o interacțiune permanentă cu dimensiunea clasică, statală, pe care publicul larg o percepe, de regulă, prin intermediul știrilor de televiziune. Această perspectivă teoretică ne invită să privim lumea dincolo de configurația tradițională a statelor-națiune, înțelegând-o ca pe un sistem complex, organizat în jurul unor structuri de putere, al unor centre de influență și al unor mecanisme de autoritate care trec dincolo de granițele politice convenționale. Alba Popescu susține că înțelegerea rolului exercitat de anumite microstate sau entități non-statale în dinamica globală presupune depășirea interpretărilor strict materialiste și examinarea unor forme alternative de organizare și legitimare a puterii, de la autoritatea spirituală și instituțională a Vaticanului până la modelul Singapore, bazat pe competență administrativă, disciplină instituțională și promovarea meritocrației.
Această analiză are o dimensiune profund aplicată. Prof. dr. Alba Popescu subliniază constant că statele mici nu sunt condamnate la irelevanță. Dimpotrivă, ele pot transforma dezavantajele geografice și resursele limitate în pârghii de influență. Djibouti, care și-a valorificat poziția strategică pentru a găzdui baze militare ale mai multor puteri internaționale, și Luxemburgul, care investește în inovația legislativă pentru a ocupa un loc important în dezvoltarea activităților de exploatare a resurselor spațiale, oferă exemple relevante de geopolitică a adaptării. Aceste state nu sunt simple victime ale istoriei, ci actori care își negociază propria securitate și supraviețuire într-un mediu internațional tensionat, gestionând atât raporturile cu marile puteri, cât și presiunile economiei globale.
Mai mult, analiza prof. dr. Alba Popescu atinge teme sensibile precum dispariția fizică a unor națiuni, cauzată de schimbările climatice. În aceste cazuri, geopolitica resurselor se transformă într-o bătălie juridică despre moștenirea unor state care at putea deveni „fantome” în dreptul internațional. Ce se întâmplă cu identitatea națională atunci când teritoriul, fundamentul suveranității westfaliene, încetează să mai existe? Conceptul de „națiune digitală în exil”, promovat de state precum Tuvalu, surclasează sfera unui experiment tehnologic, ridicând o întrebare fundamentală despre semnificația apartenenței la o patrie și identitatea cetățeanului.
În acest context, cursurile susținute de prof. dr. Alba Popescu la Colegiul Național de Apărare reprezintă un veritabil laborator de idei. Cursanții sunt provocați să gândească dincolo de clișeele diplomației clasice și să evalueze dacă nu cumva asistăm la o schimbare de paradigmă, în care rețelele globale de orașe inteligente sau noile forme de suveranitate digitală vor înlocui treptat vechea ordine a statelor-națiune. Este o lume în care „diplomația orașelor” este tot mai vizibilă, iar microstatele inovatoare se poziționează ca noduri principale ale puterii viitoare.
Analizele prof. dr. Alba Popescu ne reamintesc faptul că, oricât de inteligentă, inovativă sau agilă ar fi o națiune, va trebui mereu să se supună legităților geopoliticii, un domeniu în care, în ultimă instanță, interesul național și proiecția puterii rămân constantele fundamentale. Analiza acestor teme îi ajută pe viitorii decidenți români să înțeleagă mai bine riscurile și oportunitățile unui context internațional tot mai competitiv.
Vă invităm la o lectură intensă și necesară, o călătorie prin culisele puterii, unde credința, geografia și voința politică se împletesc în lupta statelor pentru supraviețuire. De la Vatican la insulele amenințate de dispariție, fiecare poveste ridică o întrebare tulburătoare: ce mai înseamnă să ai un „acasă” într-o lume în care granițele se clatină, iar echilibrul poate fi rupt oricând? Pășiți în această analiză și descoperiți cum se schimbă mapamondul și ce rămâne din om atunci când lumea lui se află pe marginea butoiului cu pulbere.
Ciprian Demeter: Vaticanul este singurul microstat care posedă o putere universală bazată pe o autoritate transcendentă, exercitând o geopolitică a spiritului care sfidează logica materialistă a puterii. Cum influențează această prezență sacră în inima unei Europe seculare echilibrul dintre politică și morală în relațiile internaționale?
Alba Popescu: Aminteam, în cursul dialogului nostru anterior, de existența unui palier non-statal al geopoliticii globale, ce interferează cu cel statal, clasic și bine-cunoscut publicului larg. Acest palier non-statal a fost teoretizat spectaculos în Scurtă istorie a viitorului, de către Jacques Attali, consilierul președinților francezi Mitterand și Sarkozy și mentorul lui Emmanuel Macron, la începutul carierei sale. Dar și de Jean Parvulesco, un autor surprinzător și controversat prin sinuozitatea vieții sale profesionale, prin țesătura extrem de diversă și influentă de conexiuni personale și prin opera jurnalistică și academică lăsată posterității. Este suficient să amintesc faptul că Parvulesco a conceptualizat „noul val” cinematografic francez, construit după 1968 ca o alternativă europeană intelectualistă, filosofică, la strălucirea comercială a Hollywood-ului, și că a făcut parte din Organisation Armée Secrète, că a publicat în marile cotidiene franceze ale ultimei jumătăți de secol XX, că a fost prieten cu mari personalități ale lumii culturale și academice, de la Jean Wahl, Martin Heidegger și René Guénon, la Ezra Pound și Mircea Eliade, că a fost mentorul unor geopoliticieni precum Alain de Benoît și Aleksandr Gelievici Dughin. Esențialmente, cei doi autori preiau teza istoricului Georges Dumézil cu privire la cele trei ordine ce structurau, piramidal, societatea Romei antice (ordinul sacerdotal, ordinul militaro-imperial și cel economic, al plebei) pe care o proiectează la nivel global. Astfel, palierul geopolitic non-statal este configurat de aceste trei ordine, grupate în două mari „conjurații” – alianțe, maritimă și telurică, aflate în competiție pentru dominația lumii. În centrul ordinului sacerdotal se află Vaticanul, iar, „moștenirea imperială a Romei” este liantul spiritual al alianței telurice. Iată cum se poate explica și altfel influența uriașă pe care acest microstat o proiectează în jocul geopolitic global.
Dar, nu este singura explicație. Pe lângă patrimoniul imobiliar-bancar și artefactele culturale de o valoare inestimabilă prezente în basilici, biserici și muzee, Vaticanul patronează Ordinul Iezuit, cel mai influent și mai controversat ordin bisericesc din istoria umanității. Întemeiat la data de 15 august 1534, de către un grup de studenți ai Universității din Paris, condus de Sfântul Ignațiu de Loyola și Sfântul Francisc Xavier, Societatea lui Iisus, cum mai este numit Ordinul Iezuit, s-a dorit a fi pumnul ridicat de catolicism în fața furtunii declanșate de reforma religioasă, atribuită de Attali ordinului economic, al comercianților și cămătarilor, cel care, începând cu secolul al XIII-lea, a conspirat pentru a-i detrona atât pe sacerdoți, cât și pe împărați. Construit în baza celor patru voturi călugărești – ascultare, castitate, sărăcie, ascultare necondiționată față de Papă, Ordinul Iezuit s-a remarcat prin supunere, pragmatism, flexibilitate și centralizarea puterii în mâinile unui Părinte General, cu mandat pe viață la șefia ordinului. Este o structură de conducere asemănătoare Cavalerilor Templieri – ordinul călugăresc militar catolic desființat de Papa Clement al V-lea în anul 1312, de la care au rămas scrisorile de credit și modelul sistemului bancar de astăzi.
Aceste atribute, transformate în adevărate surse de putere, le-au garantat iezuiților succesul atât în misiunile de apostolat activ în Asia, America de Sud și Africa, dar și în acțiunile ce au vizat contrareforma și perpetuarea puterii Bisericii Catolice. Spre exemplu, în Asia, Sf. Xavier a reușit cea mai mare convertire în masă din istoria Bisericii. Preoții iezuiți au fost vectori de colonizare, în special în Emisfera Vestică. Orașe precum São Paolo și Brasil în Brazilia, Asunción în Paraguay, Alta Gracia în Argentina, Tucson (Arizona) și Saint Ignace (Michigan) în SUA au fost fondate de iezuiți între secolele XVI-XVII. Preoții iezuiți au întemeiat atât învățământul de mase din Asia, America de Sud, Africa, dar și cel pentru elite, extins pe perioada a 10–15 ani de formare riguroasă în teologie, filosofie, lingvistică. Descartes, Diderot, Voltaire, Baronul de Montesquieu, Molière, Galileo Galilei, Louis Pasteur, Athanasius Kircher, Henri Poincaré, Georges Lemaître, Jacques Lacan, Peter Paul Rubens, René Guénon, James Joyce, Antoine de Saint-Exupéry, Arthur Conan Doyle, Alfred Hitchcock, Charles de Gaulle, Fidel Castro, Bill Clinton, Emmanuel Macron, Mario Draghi, Donald Trump, sunt doar câteva personalități științifice, artistice, literare, academice și politice care au absolvit școli iezuite. Și nu doar ei, ci și Nicolae Pătrașcu (fiul lui Mihai Viteazul), Miron Costin, Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu, Ioan Pară, Vasile Rațiu și alți corifei ai latinității limbii române și românismului! Motiv pentru care, putem spune că teza latinității limbii române s-a născut și în creuzetul iezuit și că românismul școlii ardelene este rezultatul învățământului organizat de acest ordin călugăresc catolic în Transilvania.
Dar, adevărata lor putere de persuasiune a fost una mult mai subtilă, fiind asigurată de predicatorii de curte și duhovnicii regali, deveniți sfetnici de taină (sau nu) ai capetelor încoronate, președinților, oamenilor de stat. Acești duhovnici iezuiți au influențat decizii politice majore, au oprit sau au declanșat războaie, au schimbat dregătorii și guverne, au știut secretele, slăbiciunile și frustrările fiilor lor duhovnicești ș.a.m.d. Atât de puternici deveniseră, încât în 1778, la cererea Austriei, Franței, Spaniei și Portugaliei, Papa Clement al XIV-lea a desființat ordinul. Dar Prusia, prin Frederic cel Mare, și Rusia, prin Ecaterina a II-a, i-au asigurat supraviețuirea, transformându-și regatele în refugiile de care aveau nevoie iezuiții. Mai apoi, în 1814, ordinul a fost re-oficializat de papalitate și de atunci, până în prezent, el funcționează nestingherit, 40 dintre membrii săi fiind canonizați.
Deci, iată cum cel mai mic stat al planetei, astăzi cu suprafața de 44 de hectare și 882 de locuitori, a reușit să modeleze istoria umanității și să construiască o putere soft greu de egalat de altcineva. O monarhie absolutistă, electivă și teocratică, ce stăpânește un teritoriu național înscris în integralitatea lui în lista patrimoniului cultural mondial U.N.E.S.C.O. și folosește latina ca limbă oficială. Și care, din anul 564, de la invazia longobarzilor, și până în prezent, a fost principala putere diplomatică a Romei și continuatoarea moștenirii sale, a reușit să depășească mari momente de cumpănă, când și-a pierdut fie enoriași și parohii prin seria reformelor religioase, fie credibilitate prin scandalurile în care au fost implicați preoți și cardinali ai săi, fie teritoriile papale. Și, cu toate acestea, rămâne port-drapelul ordinului sacerdotal, adică al puterii ecleziastice, pe care încearcă să o unifice la nivel global prin Mișcarea Ecumenistă pe care o patronează, un proiect eminamente geopolitic, greu de materializat din rațiuni dogmatice, dar nu imposibil, mai ales dacă ofensiva corporatistă a ordinului economic va ajunge să perturbe major preceptele religioase ale umanității. Și, ca să răspund punctual la întrebare, deși aflat într-un soi de anacronism față de laicitatea neoliberală a Occidentului Colectiv, Vaticanul continuă să influențeze, prin mecanismele sale de persuasiune, politica internațională. Cât privește etica, ea este atât de incompatibilă cu lumea în care trăim, încât rămâne un deziderat și un subiect teoretizat de idealiști. Un subiect frumos, fără îndoială.
Ciprian Demeter: Singapore a demonstrat că un microstat poate deveni o putere regională prin disciplină, inovație și un control social strict, contrazicând ideea că democrația liberală este singura cale spre succes.
Este modelul Singapore o soluție pentru statele mici din secolul XXI sau o formă de „despotism luminat” incompatibilă cu valorile occidentale?
Alba Popescu: Singapore este un caz-școală despre rolul meritocrației și al leadership-ului patriotic în materializarea destinului manifest al unui popor. În anul 1867, Singapore era ceva mai mult decât un sat de pescari transformat în avanpost britanic. Deschiderea Canalului Suez, în 1869, și revoluția industrială ce consuma tot mai mult staniu și cauciuc aveau să-i potențeze poziția geostrategică de excepție, din dreptul Canalului Phillip, cel mai îngust segment, cu o lățime de doar 2,8 km, al sistemului maritim de sufocare Malacca-Singapore, ce separă Oceanul Indian de Pacificul de Sud. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, între februarie 1942 și septembrie 1945, Singapore s-a aflat sub ocupație japoneză, care numai prietenoasă n-a fost. Iar, după război, a trecut printr-o serie de dinamici geopolitice, de la obținerea autonomiei față de Coroana Britanică, la includerea în Federația Malaeziei, declararea independenței de stat în 9 august 1965 și retragerea militară completă a britanicilor în octombrie 1971. Tot acest proces fondator al statalității singaporeze a fost posibil datorită înțelepciunii, patriotismului și expertizei lui Lee Kuan Yew, supranumit și „părintele statului modern singaporez”, chinez Han din subgrupul Hakka, un subgrup etnic aparte, care a dăruit Chinei și altor națiuni asiatice și sud-americane lideri marcanți, care au influențat major destinele popoarelor lor. Și este suficient să îi amintesc pe Deng Xiaoping – „eminența cenușie” a statului modern chinez, arhitectul reformelor economice descrise prin sintagma „un stat, două sisteme”; Sun Yat-sen, primul președinte al Republicii Chineze (în 1912); Hu Yaobang, reformistul secretar general al Partidului Comunist Chinez din anii 1980, al cărui deces a catalizat protestele din Piața Tiananmen; generalul Zhu De, fondatorul Armatei de Eliberare a Poporului; Kang Sheng, principalul șef al serviciilor secrete și de securitate chineze în perioada lui Mao Zedong; Arthur Chung, primul președinte al Guyanei (între 1970-1980); Ne Win, dictator militar și șef de stat al Myanmar-ului timp de aproape trei decenii și mulți alții.
Revenind la Lee Kuan Yew, acesta a excelat atât prin înțelepciune cât, mai ales, prin loialitatea față de poporul său. El a fost protagonistul unui imens scandal diplomatic în anii 1960, când a dezvăluit public o tentativă eșuată a C.I.A. de a-l mitui și de a infiltra serviciile de securitate din Singapore, împiedicând, astfel, transformarea statului într-o republică bananieră. Sigur că Lee Kuan Yew a fost o mână de fier într-o mănușă mai mult sau mai puțin de catifea. Sigur că „despotismul luminat” despre care vorbiți nu prea rezonează cu modelul occidental contemporan. Dar, de ce ar fi trebuit să rezoneze? Și care este, până la urmă, modelul occidental? Este acest model expresia democrației ideale, absolute? Există așa ceva? Mă îndoiesc.
Pe de altă parte, Occidentul Colectiv nu reprezintă decât un miliard de suflete dintre cele 8,3 ale planetei, grupate în civilizații și sub-civilizații, cu propriile lor modele și ordini civilizaționale, precum au teoretizat Huntington și Kissinger. Pentru Singapore, important a fost ca „despotismul luminat” al premierului Lee Kuan Yew să se plieze pe modelul civilizațional confucianist, specific societății chinezești tradiționale, în care ierarhia, patriarhatul, disciplina, cultul muncii, meritocrația și cultul onestității sunt norme sociale firești. Ceea ce s-a și întâmplat.
Prin urmare, ceea ce noi considerăm ca fiind „despotism”, un urmaș al lui Tao și Confucius consideră ca fiind normalitate. Este vorba despre o normalitate care a transformat „Orașul leilor” – așa cum este numit portul Singapore – în principala capitală maritimă a lumii (conform Agenției Menon Consulting), cel mai mare port din Asia de Sud-Est și cel mai mare port de bunkeraj din lume, care și în condițiile blocadei maritime instituite de SUA și Iran asupra strâmtorii Hormuz, este al doilea cel mai aglomerat port din lume în privința tonajului total de marfă, după Shanghai. În acest port are loc transbordarea unei cincimi din totalul containerelor maritime mondiale și a unei jumătăți din volumul de țiței transportat anual la nivel global, fiind unul dintre primele trei hub-uri de comercializare și rafinare de țiței ale lumii.
Această performanță a fost atinsă în condițiile unui arhipelag de 714 kilometri pătrați, complet lipsit de resurse minerale și energetice, cu câteva râuri permanente care, din cauza gradienților mici, predispun la inundații masive, cu soluri puțin fertile și degradate prin eroziune, cu masă piscicolă redusă drastic de poluarea aferentă activităților portuare și pădure tropicală defrișată în mare parte. Cu alte cuvinte, în condițiile unui teritoriu ne-ofertant, din perspectiva surselor clasice de putere, incapabil să asigure spațiul și resursele vitale – alimentare, energetice, de construcții și minerale, necesare celor 6 milioane de locuitori ai statului. Și, cu toate acestea, în prezent, Singapore, statul cu patru limbi oficiale (engleză, chineză mandarină, tamilă, malaeziană) este un punct nodal al lanțurilor globale de producție și aprovizionare, de care depinde funcționarea economiei lumii! Și, ca paradoxul să fie complet, este și un exportator major de orhidee și pești de acvariu.
Desigur, pe lângă confucianism și calitatea excepțională a leadership-ului, Singapore a beneficiat și de pe urma valorii sale geostrategice, de „gardian” al permeabilității Canalului Phillip, prin care tranzitează anual miliarde de dolari în bunuri și servicii și în mod special hidrocarburile necesare economiilor Japoniei, Chinei, Coreei de Sud, dar și de pe urma valorii sale geopolitice, de spațiu de lateralitate, situat în afara zonelor de compresie de tip tampon. Aceste atribute geopolitice și geostrategice i-au deschis umbrela securitară a Imperiului Britanic, chiar și metamorfozat în Commonwealth. Astfel că, și la ora actuală, deși puterea sa militară este aproape inexistentă, Singapore este securizat prin The Five Power Defence Arrangements, pactul defensiv colectiv semnat, în noiembrie 1971, cu Australia, Malaezia, Noua Zeelandă și Regatul Unit.
Pe de altă parte, apartenența sa civilizațională la spațiul sinic și poziționarea geografică în proximitatea Chinei, au făcut ca presiunile politice occidentale să-și piardă din intensitate după anii 1970 (după ce americanii au recunoscut statalitatea Chinei Comuniste) și, mai apoi, să-i consolideze neutralitatea de facto, iar, rolul său, extrem de valoros, de placă turnantă a lanțurilor globale de producție și aprovizionare l-a făcut indispensabil bunei funcționări a economiei mondiale. Astfel, deși prins într-un „clește” geopolitic, Singapore beneficiază din plin atât de avantajele economice ale statutului său de placă turnantă maritimă a Drumului și Centurii Mătăsii, cât și de cupola securitară asigurată de britanici și aliații lor regionali, implicit de SUA.
Sigur că această bunăstare obligă statul singaporez la o politică de distanțare față de atitudinile geopolitice tranșante, indiferent din ce direcție ar veni, comportament geopolitic ce convine, în prezent, tuturor. Rămâne de văzut ce se va întâmpla în viitor, pe măsură ce competiția hegemonică din Pacific se va amplifica și pe măsură ce situația complicată din Orientul Mijlociu se va prelungi, pentru că efectele economice ale perturbării traficului maritim prin strâmtorile Hormuz și Bab el- Mandeb au început să fie resimțite de economia „tigrului” asiatic.
Ce anume va prevala în viitor în politica acestui microstat? Identitatea sa civilizațională, chineză, sau afilierea sa la lumea maritimă, anglo-saxonă? Rolul său de placă turnantă a lanțurilor de producție și aprovizionare globale sau valoarea sa geostrategică de pivot și cap de pod în dreptul canalului Phillip? Își va mai putea păstra atuurile geo-economice în condițiile unui mediu de securitate regional și global tot mai tensionat?
Sunt întrebări ale căror răspunsuri converg spre ceea ce eufemistic numim „barometru geopolitic”, pentru că stabilitatea geopolitică a unui microstat de importanța geo-economică și geostrategică a Singapore nu poate fi decât rezultatul echilibrului geopolitic dintre nucleele de putere globale. Orice debalansare între jucătorii globali, orice pierdere sau câștigare de influență se traduce în lumea micro-statelor precum Singapore prin schimbări de status-quo politic și geopolitic. Cu alte cuvinte, stabilitatea geopolitică a unui micro-stat precum Singapore este un indicator al stabilității ordinii internaționale.
Deci, ca să răspund punctual la întrebarea dumneavoastră, modelul singaporez al meritocrației, leadership-ului patriotic și al ordinii sociale reprezintă un avantaj pentru toate statele, indiferent de mărirea lor, cu condiția să nu derapeze în autoritarism. Ca să devină o soluție, însă, mai trebuie câteva atuuri, începând cu poziția geostrategică de lateralitate sau centralitate – niciodată cea intermediară / tampon – și terminând cu afilierea civilizațională și securitară la nuclee geopolitice puternice.
Ciprian Demeter: În Africa, Djibouti a transformat lipsa resurselor naturale într-o resursă geopolitică, găzduind baze militare chineze, americane și franceze, transformându-se într-o bursă a puterii militare. Până unde poate merge un stat cu „monetizarea poziției geografice” înainte de a deveni un simplu câmp de luptă pentru alții?
Alba Popescu: Foarte bună observația dumneavoastră privind monetizarea poziției geografice, pentru că, așa cum am mai spus pe parcursul discuțiilor noastre, poziția geografică poate fi un atu geopolitic și geostrategic de mare preț sau un uriaș dezavantaj. Depinde de vecinătăți. În cazul micuțului stat african – care este un ministat și nu un microstat!, poziția sa geografică în Cornul Africii, este marele atu ce i-a oferit soluția supraviețuirii. Mai exact, datorită acestei poziții excepționale, la intersecția Mării Roșii cu Golful Aden, în imediata vecinătate a Strâmtorii Bab el-Mandeb, prin care trece peste 10% din traficul maritim mondial, Djibouti s-a transformat dintr-o fostă colonie franceză ce trăia de pe urmă pescuitului și a exportului de sare, într-un veritabil „hub” militar și logistic global. Și, cum bine ați spus, datorită acestui avantaj geostrategic, Djibouti a devenit un „stat rentier”, care își obține principalele venituri din închirierea de terenuri pentru baze militare externe și din serviciile portuare. La ora actuală, Djibouti este singurul loc din lume care găzduiește simultan facilități militare ale mai multor puteri rivale, începând cu Statele Unite (Camp Lemonnier) și China (prima sa bază militară înafara teritoriului național), și continuând cu Franța (prezență militară conferită de acorduri istorice de apărare), Japonia (singura sa bază militară externă), Italia (baza logistică „Amedeo Guillet”), dar și Marea Britanie, Spania, Germania, care utilizează facilitățile existente pentru operații multinaționale. Înființate oficial pentru combaterea pirateriei maritime din Golful Aden și securizarea implicită a coridorului maritim aferent, aceste baze sunt avanposturi extrem de valoroase în competiția strategică din Oceanul Indian și nu numai. Atât de necesară a devenit prezența acestor baze în imediata vecinătate a conflictului extins din Orientului Mijlociu și a multiplelor crize africane, încât Djibouti s-a transformat într-o adevărată „oază” de stabilitate și refugiu. Și nu doar atât. Prin secesiunea Eritreei, Djibouti a devenit „plămânul” economic al Etiopiei, prin care Addis Abeba își compensează dezastrul pierderii ieșirii la mare. Mai exact, peste 95% dintre mărfurile etiopiene tranzitează portul Djibouti, unde ajung pe calea ferată ce unește cele două capitale, drum de fier construit, deloc surprinzător, de China. De altfel, China deține o pârghie majoră de influență, prin datoriile acumulate de Djibouti în relația bilaterală, ce au depășit pragul de la 70% din P.I.B., ca urmare a proiectelor de infrastructură portuară și feroviară finanțate prin împrumuturi de băncile chineze.
Această stare de fapt este rezultatul politicii abile duse de regimul președintelui Ismail Omar Guelleh (aflat la putere din 1999!), care folosește o diplomație tranzacțională, pragmatică, de echilibru, prin care evită să-și aleagă o singură tabără și profită la maximum de competiția geopolitică dintre Occident și China. Atât de bine a reușit, până acum, să gestioneze competiția, încât Camp Lemonnier se află la doar 11 km de Baza de Sprijin a Armatei Populare de Eliberare a Chinei, fără a exista incidente majore. Sigur, există tensiuni, în care spionajul reciproc joacă un rol principal, dar există și episoade de cooperare între reprezentanții locali ai celor două superputeri, astfel că, pe coridoarele palatului prezidențial din Djibouti, „diplomația de curte” este cuvântul de ordine și cooperarea de urgență o completează.
În mod firesc, extinderea conflictului din Orientul Mijlociu s-a resimțit și asupra status-quo-ului acestui stat african. Pe de o parte, au crescut costurile operaționale în porturile sale, în paralel cu volumul activităților de transbordare. Fapt ce a adus un surplus de venit autorităților portuare. Au crescut și veniturile din asistență militară și securitate, în contextul crizei regionale. Și este suficient să amintesc faptul că Uniunea Europeană a decis să dubleze sprijinul financiar destinat forțelor navale djiboutiene, pentru a securiza coastele în fața amenințării milițiilor zaidite yemenite și a pirateriei asociate.
Pe de altă parte, însă, creșterea costurilor logistice, în cazul unui stat ce-și asigură alimentele importă aproape toate produsele alimentare, materialele de construcții și combustibilii necesari funcționării sale, a determinat creșteri de prețuri la raft, inflație și scumpirea vieții populației. Prin urmare, un efect paradoxal, accentuat și de faptul că, pe fondul crizei din Marea Roșie, au crescut și costurile de transport ale containerelor etiopiene pe coridorul Addis Abeba – Djibouti. Astfel că, volumul acestora a scăzut și, o dată cu ele, taxele de tranzit pe care Etiopia le plătea vecinului său, iar capturarea recentă, chiar și temporară, de către milițiile zaidite, a Insulei Perim din strâmtoarea Bab el-Mandeb, aflată la doar 20 km de coasta djiboutiană, a adus amenințarea la granița directă a țării, punând în discuție viitorul investițiilor străine pe termen lung.
Pe cale de consecință, monetizarea poziției geografice, atunci când interesele majorității jucătorilor regionali converg, se dublează cu o solidă cupolă de securitate, dar cu condiția fundamentală a unei neutralități politice foarte bine balansate. Dacă această condiție este încălcată, riscul transformării în teatru de operații crește exponențial.
Ciprian Demeter: Andorra și Liechtenstein funcționează ca enclave de stabilitate într-o Europă marcată de ascensiunea populismului, menținând forme de guvernare tradiționale care par anacronice, dar eficiente. Există un avantaj filosofic în a conserva monarhia sau formele de conducere elitistă în statele în care comunitatea este suficient de mică pentru a fi gestionată patriarhal?
Alba Popescu: În cazul Andorrei avem de-a face cu o formă de guvernare unică în lume. Mai exact, Andorra este un co-principat parlamentar constituțional, condus de doi șefi de stat titulari, doi „co-prinți”, unul fiind președintele Franței, iar celălalt, episcopul de Urgell, stare de fapt ce rezultă din statutul geopolitic și civilizațional al acestui microstat.
Continuatoare a Marca Hispanica, statul tampon creat în Pirinei de regele francilor, Charlemagne, pentru a pune capăt conflictului dintre episcopul de Urgell și Contele de Foix, Andorra este statul care și-a păstrat neschimbate frontierele din 1278 până prezent, spre deosebire de comitatele sale „surori”, Barcelona și Aragon, care au sfârșit prin a fi anexate de Spania. Și aceasta, deoarece, ca și Djibouti, Andorra a rămas fidelă principiului neutralității, co-principatului și statutului său de stat tampon între cei doi foști hegemoni europeni, asigurându-și un scut geopolitic inexpugnabil. Astfel, nici Franța și nici Spania nu au putut anexa microstatul muntos și enclavizat fără a intra în conflict direct una cu cealaltă și amândouă cu Biserica Catolică. Pe de altă parte, cultural, Andorra aparține spațiului catalan, limba catalană fiind singura limbă oficială a principatului. Din acest punct de vedere, Andorra este un reprezentant al culturii catalane la nivel internațional, fără însă a interfera în disputele secesioniste din Spania.
Prin urmare, Andorra este statul care, în ciuda izolării sale geografice, a supraviețuit secolelor, demonstrând că arta compromisului și cupola asigurată de o mare putere ecleziastică pot suplini sursele tradiționale de putere și pot asigura stabilitatea și prosperitatea cetățenilor săi.
În ceea ce privește Liechtenstein, microstatul alpin dublu-enclavizat, adică înconjurat exclusiv de alte țări fără ieșire la mare, în speță Austria și Elveția, „arta” geopoliticii sale i-a transformat dezavantajul major al geografiei într-o prosperitate și o stabilitate remarcabile. Mai exact, neutralitatea strictă, pragmatismul diplomației, integrarea economică asimetrică, deopotrivă cu vecinii săi și cu structurile europene, precum și o casă dinastică extrem de influentă, au fost instrumentele puterii și soluțiile supraviețuirii sale statale. „Artă” construită în jurul condominiumului informal cu Elveția, cea mai importantă „ancoră” geopolitică a Liechtensteinului. Atât de profundă este legătura sa cu statul vecin, încât Elveția îi asigură apărarea și securitatea și îi reprezintă interesele diplomatice și consulare în țările în care principatul nu are ambasade proprii. Mai mult, în 1995, Liechtenstein a aderat la Spațiul Economic European și din 2011 aparține Spațiului Schengen, fără a fi membru al Uniunii Europene. Comuniunea geopolitică dintre Liechtenstein și Elveția a avut, însă, un numitor comun, acela al secretului bancar strict și al taxelor extrem de mici pentru depozitele bancare. Doar că presiunile dinspre statele europene și criticile privind facilitarea evaziunii fiscale au obligat guvernul din Vaduz să transparentizeze aceste activități, transformând Liechtenstein-ul dintr-un „paradis” fiscal opac, într-un centru financiar pe deplin integrat în fluxurile financiare globale. În concluzie, dacă Andorra folosește conducerea duală dintre Franța și Spania pentru a-și asigura supraviețuirea și prosperitatea, Liechtenstein își bazează securitatea pe Elveția, dar folosește Europa ca pe o „fereastră” economică spre lume, obținând unul dintre cele mai mari P.I.B.-uri pe cap de locuitor la nivel global.
Așa cum menționam anterior, toată această performanță este rezultatul politicii duse de liderii de la Andorra la Vella și Vaduz, lideri care fac parte, chiar și prin desemnare formală, din sistemul monarhic european, constituțional, modern. Este un sistem care a evoluat spre neutralitate politică și funcții de reprezentare. Mai exact, la ora actuală, rolul politic al caselor dinastice poate fi rezumat la acela de „supapă de siguranță” în crize politice, în care monarhul acționează ca un arbitru de ultimă instanță, și de reprezentare și negociere diplomatică. Însă, în cazul principatelor europene precum Liechtenstein sau Monaco, funcția de reprezentare este dublată de putere executivă. Cu alte cuvinte, monarhia ceremonială specifică marilor regate, în cazul microstatelor este o monarhie semi-constituțională, în care, prin referendum popular, principele continuă să dețină drept de veto asupra legilor și poate dizolva parlamentul. Și această stare de fapt este consecința balanței pozitive dintre avantajele și dezavantajele sistemului monarhic local. Avantajele, teoretic, sunt cele legate de stabilitate, continuitate și implicit predictibilitate politică, atât de valoroasă atunci când se pune problema investițiilor pe termen lung, dar și de neutralitate și putere de mediere între actorii politici în condiții de criză guvernamentală, de prestigiu și reprezentativitate internațională și, nu în ultimul rând, de simbolism național. Dezavantajele sunt, în principal, potențiala decuplare de realitățile sociale prin tradiționala distanță dintre suveran și supuși precum și costurile pentru întreținerea unei familii regale împreună cu patrimoniul său imobiliar și fastul aferent ceremoniilor oficiale în care este implicată. La acestea se adaugă anacronismul sistemului de transmitere a puterii, pe linie ereditară, și riscul accederii pe tron a unor descendenți nepotriviți unor funcții cu asemenea reprezentare și impact politico-social. Aspecte bune și rele, pe care le-am resimțit și noi în istoria noastră monarhică, domniile regilor Ferdinand cel Loial și Carol al II-lea rămânând emblematice în acest sens. Prin urmare, atât timp cât, trăgând linie, avantajele sistemului monarhic dintr-o țară depășesc dezavantajele, filozofic, economic, politic, geopolitic și cum mai doriți să le spunem, regimul dinastic este protejat de ceea ce Huntington numea „dilema regelui”. Adică, de situația în care, pe fondul democratizării regimurilor monarhice, se declanșează procesul profund de contestare a rolului și locului monarhilor în structura contemporană de putere, în paralel cu degrevarea de putere decizională la nivel statal a suveranilor și transformarea lor în simpli actori, ce-i drept bine plătiți, ai statelor.
Ciprian Demeter: Conflictul dintre recunoașterea diplomatică a Taiwanului și presiunea Chinei a transformat microstatele din Pacific în pioni într-un joc de șah global. Cum se simte responsabilitatea etică a unui stat mic atunci când votul său la ONU devine monedă de schimb într-o confruntare între două sisteme politice antagonice?
Alba Popescu: Așa cum spuneam și în intervențiile mele precedente, etica și geopolitica sunt noțiuni rareori tangențiale. De obicei ele funcționează într-un paralelism desăvârșit. Pentru un microstat, tranzacționismul și neutralitatea sunt rețete ale supraviețuirii. Prin urmare, responsabilitatea etică este ultima dintre grijile unui guvern cu minime surse bazale de putere, adică teritoriu cu resurse aferente și populație.
În ceea ce privește problema Taiwanului, aș prefera să o discutăm în cursul viitorului nostru dialog dedicat Chinei, când o vom integra într-un cadru mai larg, istoric, strategic și geopolitic.
Ciprian Demeter: Pentru statele care se confruntă cu dispariția fizică din cauza ridicării nivelului mării, timpul încetează să mai fie o dimensiune a progresului, fiind o numărătoare inversă către extincție. Cum se modifică filosofia politică a unei națiuni care știe că „acasă” este o categorie geografică temporară?
Alba Popescu: Vă referiți la situația unor state insulare și arhipelagice precum Tuvalu, Kiribati, Vanuatu, Maldive.
Mă voi opri cu analiza asupra arhipelagului maldivian, cel mai vizat de perspectiva scufundării, într-un orizont mediu de timp. Adică la o puzderie de insulițe și atoli din sud-vestul Indiei și Sri Lankăi, care abia răsare deasupra apei și formează statul cu cea mai joasă altitudine medie din lume, de doar 1,5 metri, unde așa zisul Munte Vilingili nu depășește 5,1 metri. Ei bine, această puzderie de insulițe dispersate pe o suprafață uriașă, de 90.000 de kilometri pătrați, cu zone economice exclusive și platou continental aferent, are o poziție geostrategică de excepție, care o transformă în cap de pod pentru orice competitor al Indiei la hegemonia Oceanului Indian (vezi harta din Fig.1). Și cine poate fi, în prezent, acest principal competitor? Răspunsul este ușor de intuit: China.
Mai mult, Maldivele sunt poziționate pe traseul rutelor maritime și masterplanurilor geo-economice ce unesc Canalul Suez și Strâmtoarea Hormuz de Strâmtoarea Malacca, trecând prin dreptul coastei sudice a Eurasiei, rute responsabile de tranzitul a peste 80% din volumul hidrocarburilor comercializate la nivel global și al unui volum uriaș de mărfuri dinspre Europa spre Extremul Orient și vice-versa. Cum era de așteptat, un asemenea „bulgăre de aur” geopolitic nu avea cum să fie ratat de puterile care au visat la stăpânirea lumii. Rând pe rând, de la chinezii amiralului Zheng He, la portughezii lui Bartolomeo Diaz și britanicii epocii victoriene, și de la olandezii Companiei Indiilor de vest la perșii, arabii și mogulii califatelor Asiei de Sud, cu toții și-au adjudecat porția de influență asupra arhipelagului. Chinezii medievali l-au inclus în „șiragul de perle” al avanposturilor comerciale întemeiate de amiralul He și au adus cu ei budismul. Portughezii, olandezii și britanicii l-au transformat în colonie și protectorat, iar perșii, arabii și mogulii l-au convertit la islamul sunnit moderat, de jurisprudența Shafi’ită și cu o consistentă practică sufită. Sufismul a ajuns în arhipelag pe filiera persană, prin sfântul sufit Shaykh Yusuf Shams al-Din al-Tabrizi, cel cunoscut și sub numele de Abu al-Barakat Yusuf al-Barbari, clericul care l-a convertit pe Regele Dovemi, în anul 1153. Învățătură sufită, esențialmente spirituală, axată pe marele jihad al omului cu proprii săi demoni și pe o mistică dominată de cultul morților și credința în îngeri, s-a pliat pe preceptele budiste, fiind rapid acceptată de popor. Dar, începând cu anii 1970, ca și în multe alte cazuri, petrodolarii au intoxicat cu radicalism ultraconservator, extremist, și acest colț de lume, tributar până atunci poveștilor din „O mie și una de nopți”. Astfel că, în prezent, sufismul a fost înlocuit sub presiunea ultraconservatorismului hanabillah, practicile sale fiind interzise prin lege. Această conversie a maldivienilor la islamul radical, după secole de liniște și pace, este consecința poziției sale geostrategice de excepție, în coasta Indiei. O Indie care, în perioada primului Război Rece a fost un aliat de facto al sovieticilor, care i-au furnizat tehnologie militară și și-au folosit dreptul de veto în Consiliul de Securitate al ONU ori de câte ori se puneau în discuție dosare precum Kashmirul sau situația coloniei portugheze Goa. În aceste condiții, petrodolarii misionarilor wahhabiți au servit la implantarea unui regim apropiat de saudiți și de aliații lor, americanii.
După 1991 și, mai ales după 2013, când președintele chinez Xi Jinping a lansat public Inițiativa Drumului și Centurii Mătăsii (B.R.I.), Maldivele au intrat într-o nouă paradigmă competițională, cea dintre India și China, care s-a suprapus peste precedenta, sovieto/ruso-americană. Astfel că, la ora actuală, geopolitica acestui mini-stat este similară unui pendul ce oscilează în încercarea de a păstra echilibrul față de cei patru giganți care îi vânează avantajele geostrategice. Sunt atuuri care, pe lângă poziția geografică, mai includ și porturi naturale de mare adâncime, atât de necesare andocării submarinelor nucleare și care, își sporesc utilitatea militară în cazul scufundării unei părți din arhipelag. Astfel că, în cazul Maldivelor, prezervarea statalității și asigurarea securității este rezultatul unei geopolitici ridicate de guvernul de la Malé la rang de artă a riscului asumat.
De ce spun asta? Pentru că, pe de o parte, India consideră Maldivele ca făcând parte din spațiul său de securitate și din sfera sa de influență directă, conform doctrinei sale de politică externă, așa-numita „Neighbourhood First”, adică vecinătatea mai întâi. În acest sens, India a investit masiv în infrastructura arhipelagului (podul Thilamalé) și și-a proiectat forța militară atât prin baza navală INS Jatayu de pe insula Minicoy, din apropierea arhipelagului, cu capacitate permanentă de blocadă și monitorizare, cât și prin programele de asistență militară acordate guvernului de la Malé și patrulelor comune de securizare a Canalului de 8 Grade, cum este cunoscut coridorul maritim prin care trec rutele comerciale est-vest ce leagă Orientul Mijlociu de Asia de Est.
Pe de altă parte, Maldivele sunt incluse ca punct nodal (alături de Djibouti și Sri Lanka) în masterplanul hegemonic al Chinei, care prin B.R.I. a investit masiv în proiecte de infrastructură locală, precum podul Sinamalé, și investițiile portuare – în mod special portul strategic Thilafushi de pe insula artificială cu același nume, destinat a deveni noua placă turnantă logistică și comercială a țării, investiții percepute de indieni ca făcând parte dintr-un plan de încercuire strategică a lor, subsumat doctrinei navale a „Șiragului de Perle”. Competiția dintre cei doi giganți asiatici este complicată de animozitatea, istorică deja, dintre ruși și americani, la care se adaugă și elementul islamist radical, în speță Frăția Musulmană Egipteană, tot mai facționalizată la nivel de comandă centrală și mai activă în societatea odinioară liniștită a arhipelagului.
Astfel că, la ora actuală, președintele în funcție, Mohamed Muizzu, instalat la putere la finele anului 2023, a decis să-și poziționeze țara într-o paradigmă suveranistă, de tip „Maldives First”, distanțându-se de cupola strategică indiană, și diversificându-și opțiunile printr-o strategie flexibilă de acoperire a riscului, extinzându-și parteneriatele și cu alte puteri precum China și Turcia. Un joc riscant, fără doar și poate, pentru că India are sprijinul Americii și al aliaților săi din zona Asia-Pacific (în special formatul Q.U.A.D. cu Japonia și Australia) în privința contra-balansării Chinei în Oceanul Indian, iar „capcana datoriilor” față de Beijing și New Delhi se strânge tot mai mult, pe fondul nevoii de securizare a teritoriului insular locuibil, ca urmare a proiecției de scufundare parțială a arhipelagului, nu mai departe de anul 2050. La ora actuală datoria publică a statului Maldive față de cele două puteri depășește 130% din P.I.B. și se observă cum regimul președintelui Muizzu caută să se transforme într-un „vițel alăptat de două vaci”. Mai exact, pe de o parte, prin Acordul de Liber Schimb dintre China și Maldive, au fost eliminate taxele vamale pentru 91% dintre bunuri, ceea ce a stimulat masiv turismul chinez în arhipelag și exporturile maldiviene de pește, iar, pe de altă parte, India funcționează ca un garant de ultimă instanță al stabilității financiare maldiviene, gata să ofere lichidități vitale guvernului maldivian.
Așadar, ca să răspund punctual la întrebarea dumneavoastră, ideea că „acasă” devine o categorie geografică temporară te obligă să ieși din starea de confort, să îți asumi riscuri și să începi să joci geopolitic. Ideal ar fi să găsești acel joc care, la final, oferă câte ceva important și valoros pentru fiecare dintre jucători, dar, de obicei, statele aflate într-o astfel de situație se confruntă cu jocul de tip „totul sau nimic”. Să vedem pentru cât timp guvernul de la Malé își va mai putea acoperi riscul folosind companiile chinezești pentru a construi rapid infrastructura necesară supraviețuirii fizice în fața schimbărilor climatice (insule artificiale, îndiguire etc), în timp ce apelează la capitalul indian pentru a-și menține economia pe linia de plutire și a evita falimentul suveran. În orice caz, până acum a reușit cu brio, de unde rezultă că, atunci când poziția geografică și competiția geopolitică globală îi sunt favorabile, un stat mic cu o politică îndrăzneață poate ține în șah hegemoni regionali și chiar și superputeri globale. Întrebarea este, însă, pentru cât timp?
Ciprian Demeter: Drepturile maritime și Zona Economică Exclusivă sunt legate de proiecția uscatului peste ape, dar dacă uscatul dispare, cui aparțin resursele subacvatice? Asistăm la o transformare a geopoliticii resurselor într-o bătălie juridică despre „fantomele” statelor dispărute?
Alba Popescu: Excelentă observația dvs. și oportună! Conform Convenției O.N.U. asupra Dreptului Mării, apele maritime, de până la 350 de mile marine, se stabilesc în funcție de liniile de bază ale coastei, și nicidecum față de relieful subacvatic, în speță dorsale oceanice, coline subacvatice, atoli scufundați, recife sau altceva.
Pentru că, dacă ar fi să luăm în calcul un asemenea criteriu, atunci mari mase acvatice ar putea deveni teritorii naționale ale unor state cu fațade maritime. De exemplu, într-o astfel de situație, peste jumătate din platoul continental arctic ar reveni automat Rusiei, precum se poate observa în harta din Fig. 2, în virtutea lanțului montan subacvatic Lomonosov, care este o continuare a structurii geologice terestre din Siberia. Cu atât mai mult cu cât Rusia revendică Polul Nord ca urmare a acțiunii întreprinse în 2007 de Arthur Chilingarov. Pe atunci vice-președinte al Dumei de Stat, acesta a coborât cu un mini-batiscaf la 4261 de metri adâncime și a înfipt pe fundul mării un steag național al Federației Ruse, confecționat din titan, revendicând astfel suveranitatea asupra acestui teritoriu subacvatic în baza legii „primei nopți”. Și dacă adăugăm această speță fațadelor maritime dispărute în mod natural, prin scufundare, cum va fi cazul Arhipelagului Maldivelor, dar și fațadelor maritime ale insulelor artificiale, spre exemplu construite de China în Marea Chinei de Sud, constatăm că viitorul dreptului internațional maritim este unul cât se poate de tulbure.
Așadar, răspunsul la întrebarea dumneavoastră este afirmativ. Într-un viitor deloc îndepărtat, mizele coridoarelor strategice, punctelor de sufocare submarine și resurselor minerale și piscicole vor chestiona status-quo-ul drepturilor suverane asupra apelor maritime, adăugându-se cortegiului de potențiale cauze de conflict hegemonic global.
Ciprian Demeter: Conceptul de „națiune digitală în exil” propus de state precum Tuvalu ridică problema identității naționale fără teritoriu. Mai poate exista un stat în absența pământului, doar ca o comunitate juridică în cloud? Ce impact ar avea acest precedent asupra definiției noastre despre ceea ce înseamnă a fi „cetățean al unei patrii”?
Alba Popescu: Conceptul de națiune digitală în exil sau de suveranitate digitală în cloud a apărut ca o reacție, în deplin acord cu sprintul tehnologic actual, față de riscul dispariției statelor fie prin cucerire și ștergere identitară de către agresori, fie din cauze naturale. Prin urmare, participarea la lansarea acestui concept a unui microstat arhipelagic de numai 26 de kilometri pătrați și amenințat cu scufundarea precum Tuvalu, este cât se poate de firească. Esențialmente, discutăm despre situația în care un stat-națiune, recunoscut oficial, își mută întreaga infrastructură digitală guvernamentală (registrele de stare civilă, registre fiscale, date de proprietate, serviciul de pașapoarte și serviciile administrative) și juridică (cu jurisprudența aferentă) precum și patrimoniul său cultural imaterial pe servere virtuale (în cloud), ca urmare a pierderii sau dispariției teritoriul său fizic. Cu alte cuvinte, o încercare de supraviețuire a statului și de prezervare a suveranității sale într-o patrie reclădită virtual în Metaverse și Cloud. Într-un astfel de stat devenit virtual, cetățeniile ar urma să fie menținute și fără teritoriu, chiar dacă populația va fi forțată să migreze fizic în alte țări. Mai mult, „locuitorii” unui viitor stat digital Tuvalu, Vanuatu sau Kiribati, vor continua să participe la guvernare, votând și interacționând prin platforme cloud.
Sigur că acest concept reprezintă o mare provocare la adresa dreptului internațional statuat prin Convenția de la Montevideo privind drepturile și îndatoririle statelor, din 1933, provocare ce vine să completeze spețele din domeniul dreptului internațional maritim despre care am amintit anterior. De ce afirm așa ceva? Pentru că, o dată acceptat, acest concept se poate extrapola și asupra grupărilor separatiste, deloc puține și extrem de periculoase pentru pacea globală, care își pot declara suveranitatea în cloud, ca un prim pas spre o viitoare secesiune teritorială, în baza unui nou principiu al suveranității bazate pe date și nu pe granițe. Mai mult decât atât, o astfel de națiune virtuală, o dată recunoscută, va putea deveni subiect de drept internațional și membru al comunității internaționale cu drept de vot în instituțiile aferente, chestiune care ar pune în discuție suveranitatea și status-quo-ul frontierelor statelor pe teritoriul cărora ființează separatiștii deghizați în cetățeni ai unor patrii virtuale. Cu alte cuvinte, un mare pas înainte spre mare haos global, în care unitatea fundamentală a ordinii westphaliene, pe numele său statul, își va pierde, o dată cu obligativitatea teritoriului, și consistența conceptuală.
Ciprian Demeter: Exploatarea resurselor din spațiul cosmic este un domeniu în care Luxemburgul a investit masiv, dorind să devină poarta juridică către mineritul pe asteroizi. Poate un microstat să devină „stăpânul spațiului” prin simpla creare a unui cadru legal mai atractiv decât al marilor puteri?
Alba Popescu: Luxemburg reprezintă un alt exemplu de succes din lumea ministatelor. Stat enclavizat, de numai 2.586 kilometri pătrați, prins între Belgia, Germania și Franța, Marele Ducat a reușit performanța de a deveni un jucător geopolitic și geoeconomic de primă mână la nivel european și chiar global. Și este suficient să amintesc faptul că Luxemburg este una dintre cele trei capitale oficiale ale Uniunii Europene.
Secretul performanței sale stă în conexiunile din planul puterii nonstatale ale casei sale dinastice, în vizionarismul politicii sale economice și abilitatea politicii sale externe. Mai exact, în decursul ultimului secol, Luxemburg s-a transformat dintr-o fortăreață montană, disputată istoric de marile imperii, într-un pilon al integrării europene și al finanțelor internaționale.
Supranumit „Gibraltarul Nordului” ca urmare a poziției sale geostrategice în Ardeni și Valea Mosellei, Luxemburg a fost, timp de secole, o zonă tampon, cu neutralitatea încălcată când de spanioli și de francezi, când de austrieci și de germani. Lecția amară a ultimului război mondial a însemnat și sfârșitul politicii sale de neutralitate, ministatul devenind parte a „inimii” instituționale a Uniunii Europene și unul dintre cei șase fondatori, în 1951, ai Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului. Mai mult, bine-cunoscutul Acord Schengen poartă numele unui sat luxemburghez, în care, în 1985, s-a hotărât eliminarea frontierelor interne europene. Și, nu în ultimul rând, trebuie spus că instituții fundamentale își au sediul în acest stat, de la Curtea de Justiție a Uniunii Europene, la Curtea Europeană de Conturi, Banca Europeană de Investiții și Secretariatul Parlamentului European. Prin urmare, raportat la populația de până în 700.000 de locuitori, greutatea sa politică în arhitectura instituțională europeană este colosală. Dar, să știți că această situație a mai existat în istoria multiseculară a ducatului. Mulți dintre noi am auzit despre Sigismund de Luxemburg, Împăratul Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, cel care, împreună cu Domnitorul Mircea cel Bătrân, a luptat la Nicopole împotriva otomanilor, și care, la cererea sa, își odihnește somnul de veci în Catedrala Sfânta Maria din Oradea. Dar nu doar Sigismund a ajuns împărat romano-german, ci și alți doi predecesori ai săi din Casa de Luxemburg, demonstrând că Marele Ducat are darul de a irumpe putere, în ciuda dificilelor sale coordonate teritoriale și a resurselor limitate.
Dacă Singapore a ajuns o putere regională pe seama portului și a poziției sale geostrategice de excepție, Luxemburg a ajuns o mare putere europeană pe seama flexibilității sale economice, financiare și legislative. În primul rând, să ne amintim ce a însemnat declinul industriei oțelului în Europa anilor 1970-1980 pentru acest ministat, al cărui P.I.B. era generat în proporție de 30% de industria siderurgică! Pentru a evita falimentul total și revoltele sociale, guvernul, sindicatele și patronatele s-au solidarizat pentru a depăși criza. Astfel, în loc de concedieri masive, guvernul a finanțat reconversia profesională, sindicatele au acceptat reducerea salariilor și săptămânile reduse de muncă, iar patronatele au sprijinit prin taxe și impozite sistemul de pensii supraîncărcat de valul pensionarilor anticipate. În acest context dramatic, statul a deschis porțile investițiilor bancare, transformându-se treptat în cel mai mare centru de fonduri de investiții din Europa și al doilea din lume, după S.U.A. Atât de important a devenit acest „hub” financiar pentru bunăstarea piețelor de capital mondiale, încât menținerea stabilității sale economice și a cadrului său fiscal extrem de atractiv s-a transformat în obiectiv pentru majoritatea jucătorilor globali și implicit în scut geopolitic pentru minusculul stat din Valea Mosellei.
Iar, în ultimele decenii, pentru a-și diminua dependența de sectorul financiar, Luxemburg s-a înscris în cursa tehnologică globală, prin înființarea Société Européenne des Satellites, unul dintre cei mai mari operatori globali de sateliți, și a devenit lider global în mineritul spațial și exploatarea resurselor de pe asteroizi. Profilarea sa ca jucător spațial a fost posibilă, cum prea bine observați și dvs, datorită flexibilității sale legislative. De altfel, putem spune că legislația mineritului spațial din Luxemburg este un caz-școală despre felul în care un ministat poate folosi inovația legislativă ca sursă de putere geopolitică. Practic, prin Inițiativa SpaceResources.lu, Luxemburg a devenit inițiatorul și pionierul cadrului juridic european în domeniul exploatării resurselor extraterestre. Mai exact, în iulie 2017, Marele Ducat a adoptat legea conform căreia statul garantează companiilor private dreptul de proprietate asupra resurselor minate în spațiu, pe principiul „cine extrage, deține”. Prin această lege, companiile dețin legal tot ce pot extrage dintr-un asteroid, fără a intra în posesia sa deplină și a încălca, astfel, Tratatul privind Spațiul Cosmic, în vigoare din 1967. Prin urmare, aplicând regula conform căreia orice nu este interzis este permis, Luxemburg acordă licențe comerciale fără a revendica suveranitatea asupra spațiului, refuzând, totodată, să semneze Tratatul Lunii, din 1979, care interzice dreptul de proprietate asupra satelitului natural. Și, foarte important, legislația adoptată de Luxemburg nu impune restricții privind cetățenia beneficiarilor de licențe de exploatare spațială, precum o face legislația americană, transformând ducatul într-un magnet al companiilor de profil, ce aduc cu ele nu doar bunăstare, ci și progres tehnologic și inovație.
Performanțele din domeniul tehnologiilor spațiale, dar și din domeniul cibernetic, îi asigură și un profil de superputere tehnologică, extrem de valoros în cadrul N.A.T.O., al cărei membru fondator este. Astfel, deși deține o armată simbolică de până la 1000 de militari, Luxemburg este un aliat cheie, care și-a compensat deficitul de personal prin investiții masive în securitatea cibernetică și tehnologie spațială. Norul de Apărare Cibernetică al N.A.T.O., dezvoltat de Luxemburg, protejează datele critice ale Alianței, oferind și capabilități de calcul și stocare, astfel că, nu întâmplător, sediul central al Agenției N.A.T.O. pentru Sprijin și Achiziții, adică „sistemul vascular” logistic al Alianței se află în localitatea Capellen, din cantonul luxemburghez cu același nume. Și iată cum, un ministat de mărimea unui punct pe harta lumii, devine o putere militară nu prin numărul trupelor, ci prin tehnologie de vârf și spații digitale capabile să asigure reziliență cibernetică.
Deci, ca să răspund punctual la întrebare, în lumea mini și a microstatelor, unde sursele de putere clasice sunt în mare parte absente, orice inovație tehnologică și legislativă, orice nișă strategică, orice artificiu politic, poate face diferența dintre supraviețuire și anihilare. În cazul de față, legislația inovativă, capabilă să speculeze ambiguitățile unui tratat semnat aproape de mijlocul secolului trecut, a transformat un stat captiv într-o covată montană într-un jucător spațial de primă mărime.
Într-o rețea globală de orașe inteligente care colaborează direct peste capul guvernelor centrale, microstatele precum Singapore sau Monaco ar putea deveni nodurile principale ale puterii viitoare.
Ciprian Demeter: Va înlocui „diplomația orașelor” vechea ordine a statelor-națiune?
Alba Popescu: Bună întrebare! În primul rând mă bucur că ați pomenit de Principatul Monaco, pentru că mi-ar fi părut rău să nu pomenesc și de rețeta succesului său. Dacă Andorra a supraviețuit printr-o inovație politico-administrativă, devenind un co-principat în „inima” Pirineilor, Liechtenstein a învățat să jongleze între secretul bancar și excepționalismul normativ cu care se identifică Uniunea Europeană, iar Luxemburg s-a reinventat după un colaps major, devenind mare jucător spațial și superputere tehnologică globală, Monaco a ales o altă soluție. Scutul său geopolitic a început să se construiască o dată cu stabilirea în principat a gemenilor francezi François și Louis Blanc, care, în 1858, au deschis Le Grand Casino de Monte Carlo. Din acel moment, acest port construit la poalele unei stânci de pe Riviera franceză, a cărui unică resursă era fondul de pescuit, a devenit sinonimul luxului și al opulenței, destinația ideală a celor aleși să trăiască în „sânul lui Avram”, colosal de bogați și abisal de dispuși să plătească taxe și impozite statului în numele căruia și-au clădit averea, pentru că inaugurarea cazinoului a fost urmată aproape imediat de deschiderea hotelurilor de lux, a căii ferate Marsilia – Ventimiglia – Monaco, a magazinelor ce comercializau produse exclusiviste etc. Atât de mare a fost succesul financiar al cazinoului fraților Blanc încât, la 11 ani de la demararea acestei afaceri, statul monegasc a încetat să mai perceapă impozit pe venit de la cetățenii săi. Laxitatea fiscală și opacitatea bancară ce însoțesc în mod firesc afacerile mai mult sau mai puțin curate din cazinourile devenite emblematice pentru acest microstat s-au transformat în magnetul ce a atras super-bogații lumii. Atât de tentant a devenit principatul încât, la ora actuală, Monaco este deopotrivă a doua cea mai mică și cea mai aglomerată țară din lume, cu suprafața de 2,02 kilometri pătrați și densitate de 25.732 de locuitori pe kilometru pătrat. Cu specificația că aglomerația despre care vorbesc este alcătuită în proporție de 30% din miliardari și milionari ai planetei, Monaco având cea mai mică rată a sărăciei din lume, de 0%, cea mai scumpă piață imobiliară, cuprinsă între 40.000 și 90.000 de Euro pe metru pătrat și un P.I.B. per capita de 258.293 de euro. Acest paradis fiscal pentru „refugiații fiscali” din Europa și de pretutindeni, cu politicile sale relaxate în privința spălării banilor, fără impozite pe venit și cu impozite minimale pe profit este scutul geopolitic care îi asigură supraviețuirea, laolaltă cu umbrela securitară franceză, de care depinde organic.
Acestea fiind spuse, să revin la întrebarea dumneavoastră.
Jurnalistul american Robert Kaplan este un teoretician al unei lumi a statelor pulverizate în conurbații, megalopolisuri și alte unități subnaționale, al unei întoarceri la modelul antic și medieval al orașelor-cetăți, adică la un soi de neoantichitate pregătită pentru viitoarele „neo-războaie peloponesiace”, în care ostilitățile se vor desfășura pe pământ și ape, în aer și spațiu, în mințile oamenilor și pe ecranul computerelor, combatanții fiind umani, semi-umani și non-umani, iar strategii vor fi conectați la inteligență non-umană și absolut lipsită de empatie. Dar una este teoria, alta este practica. Până la pulverizarea statelor, practicienii haosului trebuie să treacă de „gardienii” ordinii westfaliene, care rămân superputerile acestei lumi și marile puteri cu aspirații hegemonice. Prin urmare, aceste orașe-stat despre care amintiți sunt și vor fi relevante doar pentru că cei mari și puternici au nevoie de ele așa cum sunt. În momentul în care rolul pe care-l joacă în teatrul geopolitic al „greilor” și „semi-greilor” planetei se va încheia, se va sfârși și relevanța și poate chiar existența lor, pentru că, până la urmă, oricât de inteligent și inovativ, de diplomat sau de supus ai fi, sfârșești prin a te supune legităților geopoliticii, care încep cu interesul și sfârșesc cu dominația. Așadar, atât timp cât lumea va fi tributară ordinii westfaliene, aceste orașe-stat pot fi, cel mult, „curieri diplomatici”. Unii surprinzător de eficienți, inovativi, flexibili și permisivi, dacă situația o cere.