Ion Cristoiu: Afacerea Ursul Arthur: Afacere de corupţie sau afacere de stat?

  • Ion Cristoiu: Un exemplu strălucit de luat razna prin depărtarea atît de mare de fapte, încît acestea sînt uitate pe parcursul textului scris sau rostit e dat de abordarea de către presă a Scandalului numit Uciderea Ursului Arthur de către prinţul Emanuel von und zu Liechtenstein, vînătorul bolnav de trofee.
  • Ion Cristoiu: Ar fi fost normal ca din prima clipă ministerul Mediului să posteze pe internet ceea ce am numi Dosarul extragerii Ursului. Ar fi fost normal ca premierul să dea explicaţii asupra cazului, ştiut fiind că el trebuie să fie cel mai informat demnitar în asemenea situaţii şi nu să ne ia peste picior zicînd că ursul n-a fost cel mai mare
  • Ion Cristoiu: Aşa cum ne arată deja documentele, uciderea Ursului Arthur de un vînător de trofee nu e altceva decît rezultatul acţiunii unui grup de crimă organizată. Prinţul ahtiat de trofee nu putea să ucidă un urs pentru a se putea făli în lumea sa cu postura de mare vînător dacă nu intrau în joc instituţii ale regimului Iohannis, care au asigurat prinţului condiţiile depline pentru încălcarea Legii.
2394 afişări
Imaginea articolului Ion Cristoiu: Afacerea Ursul Arthur: Afacere de corupţie sau afacere de stat?

Ion Cristoiu: Afacerea Ursul Arthur: Afacere de corupţie sau afacere de stat?

Publicistul Ion Cristoiu afirmă că, în scandalul uciderii ursului Arthur, anunţul privind deschiderea unui dosar penal in rem este un mod de a măslui ancheta deoarece implicările depăşesc cu mult un simplu caz de braconaj, fiind vorba despre acţiunea unui grup de crimă organizată, motiv pentru care dosarul ar trebui preluat de DIICOT.

Redăm integral editorialul publicat pe cristoiublog.ro:

„De ce-mi place publicistica lui Caragiale, ba mai mult, o am ca model pentru activitatea mea de Istoric al clipei?

Pentru că publicistica lui I.L. Caragiale nu bate niciodată cîmpii aventurîndu-se dincolo de hotarele, precis delimitate, ale faptelor.

Mai mult, Caragiale scriitorul a avut oroare de deraierea de la subiect.

Năravul abaterii de la fapte pentru a o lua pe islazul vorbelor de prisos defineşte presa noastră. Nu numai cea din vremea lui Caragiale, dar şi cea din vremea numită postdecembrism. Un exemplu strălucit de luat razna prin depărtarea atît de mare de fapte, încît acestea sînt uitate pe parcursul textului scris sau rostit e dat de abordarea de către presă a Scandalului numit Uciderea Ursului Arthur de către prinţul Emanuel von und zu Liechtenstein, vînătorul bolnav de trofee.

S-a scris şi s-a vorbit despre dreptul urşilor de a nu fi atinşi nici cu o floare, dar şi despre dreptul oamenilor de a nu fi fugăriţi de urşi; despre străinii care ne iau nu doar pămînturile, dar şi iată urşii noştri cei mai mari din Europa; despre deosebirea dintre un urs şi o ursoaică.

Despre acest caz m-am pronunţat în trei ediţii de emisiuni Tv (Marius Tucă Show, două ediţii şi România9, o ediţie) cît şi în două jurnale video.

Nu mai reiau aici zicerile mele pe parcursul intervenţiilor video. Aşa cum telespectatorii îşi vor fi dat seama, sînt cu precădere interesat de a pune întrebări şi de a găsi răspunsurile la întrebări şi nu de a lansa ipoteze şi cu atît mai puţin acuzaţii. La fel am procedat ori de cîte ori, în postdecembrism, m-am întîlnit cu evenimente pline de ciudăţenii, cele mai multe avîndu-şi cauza în scenarii bine regizate. În eseul 22 decembrie 1989 – o după-amiază cu prea multe întrebări din Expres, 23 februarie 1990, invocat şi de Cornel Nistorescu la România9 de miercuri seara, unde graţie lui Ionuţ Cristache am fost împreună într-un studio Tv după decenii, n-am zis o clipă c-a fost Lovitură de stat. Am pus doar mai multe întrebări stîrnite de multe ciudăţenii din după-amiaza lui 22 decembrie 1989. Răspunsurile implicate în unele întrebări, desluşite mai tîrziu, au schiţat ipoteza Loviturii de stat.

Ca şi în cazul Evenimentelor din decembrie 1989, ca şi în cazul Mineriadelor, ca şi în cazul 10 august 2018, m-am preocupat în cazul Ursului să stabilesc faptele şi să văd documentele.

N-a fost şi nu e uşor să stabileşti faptele într-un asemenea caz.

Mai întîi pentru că autorităţile, dînd curs secretomaniei tipice regimului Iohannis, au avut drept principală grijă ascunderea documentelor şi informaţiilor. Ar fi fost normal ca din prima clipă ministerul Mediului să posteze pe internet ceea ce am numi Dosarul extragerii Ursului. Ar fi fost normal ca premierul să dea explicaţii asupra cazului, ştiut fiind că el trebuie să fie cel mai informat demnitar în asemenea situaţii şi nu să ne ia peste picior zicînd că ursul n-a fost cel mai mare. E drept că nici presa nu l-a deranjat cu întrebări, ocupată cum era să publiciteze clipul video în care premierul în flagrant delict de cufureală romantică s-a filmat pe malul mării în decor de pescăruşi.

Apoi, pentru că aşa cum spuneam mai sus, presa noastră suferă de sindromul depărtării de fapte de dragul trăncănelilor caţavenciene. În cazul Ursului, presa trebuia să rămînă strict în hotarele întrebărilor fireşti ale căror răspunsuri să devină apoi temelia pe care să se ridice generalizările. Una dintre întrebări şi-a găsit răspunsul chiar în decizia anunţată joi seara de ministrul Mediului. Pentru realizarea extragerilor (cum se spune sub semnul political correctness uciderii unui animal sălbatic agresiv) va fi interzisă convocarea străinilor.

Întrebarea căreia i s-a dat răspunsul e următoarea:

Dacă s-a impus eliminarea unei ursoaice agresive din Ojdula de ce n-au făcut operaţiunea asta sanitară cei de la AVPS Ojdula, înzestraţi cu puşti, fără a apela la ajutorul ditamai prinţului?

Decizia ministrului ne confirmă că întreaga afacere a extragerii – de la plîngerea ţăranului agresat de ursoaică, pînă la aprobarea dată de Ministerul Mediului – a fost o încercare de a acoperi cu hîrtii satisfacerea unui vînător de trofee.

În loc să caute răspunsurile la întrebări, presa a bătut cîmpii cu graţie dacă urşii pot fi sau nu împuşcaţi, dacă străinul era bogat sau sărac, dacă ursul era cel mai mare sau cel mai mic. Abaterea de la subiect a dat posibilitatea unei contraofensive din partea asociaţiilor de vînători pentru contracararea scandalului prin reafirmarea pericolului întruchipat de animalele sălbatice pe care ei, vînătorii, ar trebui să le secere cu mitraliera.

În scandalul Ursului Arthur nu e vorba însă nici de dreptul urşilor de a agresa oameni şi nici de dreptul oamenilor de a-i împuşca.

E vorba pur şi simplu de o afacere ticăloasa prin care un bolnav de trofee din străinătate a putut vîna ce-a vrut muşchii lui într-o Românie care nu mai e demult un stat.

Aşa cum ne arată deja documentele, uciderea Ursului Arthur de un vînător de trofee nu e altceva decît rezultatul acţiunii unui grup de crimă organizată. Prinţul ahtiat de trofee nu putea să ucidă un urs pentru a se putea făli în lumea sa cu postura de mare vînător dacă nu intrau în joc instituţii ale regimului Iohannis, care au asigurat prinţului condiţiile depline pentru încălcarea Legii.

De la venirea la Ojdula la punct fix, pînă la obţinerea hîrtiilor menite a acoperi ilegalitatea.

Această reţea de crimă organizată poate avea două resorturi:

a) banii, şi atunci avem de-a face cu un caz de corupţie.

b) interesul de stat, la cel mai înalt nivel, dat de regula Îmi dai – îţi dau, folosită fie între Iohannis şi familia Prinţului, fie între unul dintre serviciile noastre secrete şi Prinţ.

S-a anunţat deschiderea unui dosar penal in rem de Parchetul de la Covasna pentru braconaj.

E un categoric mijloc de a măslui ancheta.

Implicările în acest Scandal depăşesc cu mult simplul caz de braconaj.

Presupuse a fi din partea multor instituţii ale statului, implicările cer preluarea dosarului de către DIICOT.

Ele presupun însă şi o veghe a presei cu adevărat independente pentru ca românii să afle adevărul despre unul dintre cele mai penibile din Istoria postdecembristă.”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro

 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici