O recenzie sinceră: din cenușa Troiei spre țărmurile Itacăi. „Odiseea” lui Nolan este monumentală. De ce scandalul cu Elena și armurile nu poate umbri filmul

Înainte de a vorbi însă despre film, merită discutate cele două controverse care au dominat conversația din jurul său: alegerea unei actrițe de culoare în rolul Elenei din Troia și lipsa autenticității istorice.

Elena din Troia, fiica unui zeu și un personaj născut dintr-un ou

Una dintre cele mai mari controverse a fost distribuirea actriței Lupita Nyong’o în rolul Elenei. Discuția s-a concentrat aproape exclusiv asupra culorii pielii sale, de multe ori înainte ca oamenii revoltați să vadă filmul și să înțeleagă cât de important este, în realitate, personajul.

Trebuie spus din capul locului că Elena din Troia nu este o personalitate istorică pentru care avem un portret verificabil, un mormânt identificat sau o genealogie demonstrată. Este un personaj mitologic în sensul deplin al cuvântului.

În unele interpretări, Elena este fiica lui Zeus și a Ledei. Zeus ia forma unei lebede, iar Elena se naște dintr-un ou. Alte versiuni o prezintă drept fiica zeiței Nemesis și îi oferă o genealogie diferită. Nici măcar mitologia greacă nu propune o singură poveste definitivă a nașterii sale.

În aceste condiții, o dezbatere purtată cu pretenții de rigoare antropologică despre nuanța exactă a pielii Elenei pare lipsită de proporții. Discutăm despre fiica unui zeu care s-a transformat într-o lebădă și care, în unele dintre cele mai cunoscute versiuni ale mitului, a ieșit dintr-un ou.

În plus, Elena nu este personajul principal al „Odiseei”. Nici în poem, nici în film nu ocupă centrul poveștii. Apariția sa este relativ scurtă, câteva minute din trei ore, iar Lupita Nyong’o face un rol bun în puținul timp pe care îl are la dispoziție.

Zgomotul din jurul alegerii sale a fost mult mai mare decât importanța personajului în film.

O vânătoare de vrăjitoare woke

Întregul scandal pare alimentat de oameni care nu au plecat la film pentru a ajunge la o concluzie, ci au plecat de la o concluzie deja formată și au încercat să transforme producția într-o confirmare a propriilor prejudecăți. Distribuirea unei actrițe de culoare într-un rol mitologic a devenit automat dovada că filmul este „woke”. Nu a mai contat interpretarea, contextul sau dimensiunea rolului. Concluzia fusese stabilită dinainte, iar filmul trebuia doar să ofere pretextul.

În viziunea mea, seamănă mai mult cu o vânătoare de vrăjitoare woke decât cu o analiză sinceră a unei adaptări cinematografice.

Asta nu înseamnă că orice alegere de casting trebuie acceptată automat sau că un film nu poate fi criticat. Înseamnă doar că analiza ar trebui să pornească de la interpretare, coerența lumii construite și calitatea rolului, nu exclusiv de la culoarea pielii actorului.

Nyong’o construiește o Elena conștientă că numele și frumusețea ei au fost transformate în justificarea unui război purtat, în realitate, pentru putere, orgoliu și control. În puținele sale scene, actrița oferă personajului suficientă gravitate încât întregul scandal să pară și mai lipsit de substanță.

Armurile nu sunt autentice. Dar nici Homer nu făcea arheologie

A doua controversă privește armurile. Da, echipamentul folosit de Nolan nu reprezintă o reconstrucție fidelă a armurilor din secolul al XII-lea î.Hr., perioada în care este plasată în mod tradițional legenda războiului troian și călătoria lui Ulise.

Coifurile, platoșele și costumele provin din perioade diferite sau au fost reinventate pentru film. Este o observație corectă.

Problema apare când această observație este transformată în verdictul că Nolan ar fi trădat un original perfect precis din punct de vedere istoric. Un asemenea original nu există.

Nu știm cu certitudine cine a fost Homer sau dacă numele desemnează un singur autor. Ar putea fi vorba despre un poet, un pseudonim sau despre rezultatul unei tradiții construite de mai mulți rapsozi. „Odiseea” a circulat timp de secole pe cale orală, fiind spusă, modificată și recompusă înainte de a fi fixată în forma pe care o cunoaștem astăzi.

Nici Homer, indiferent cine a fost, nu a trăit în perioada în care ar fi avut loc războiul troian. Poemele sale amestecă amintiri ale epocii bronzului, realități din epoci ulterioare, convenții poetice, mitologie și invenție.

Cu alte cuvinte, nici opera adaptată de Nolan nu este corectă istoric în sensul modern al expresiei.

Nici grecii antici nu îl îmbrăcau „corect” pe Ulise

Mai există un aspect care face indignarea legată de armuri și mai greu de susținut. Nici grecii antici nu îi reprezentau mereu pe Ulise, Ahile și ceilalți eroi în echipamentul exact al finalului epocii bronzului.

Artiștii din perioadele arhaică și clasică îi înfățișau adesea purtând armuri și costume familiare propriului public. În reprezentări realizate în secolele în care Atena și Sparta se luptau cu perșii, Ulise apare îmbrăcat ca un războinic al epocii respective, nu ca rezultatul unei reconstrucții arheologice a lumii miceniene.

Ar trebui să-i acuzăm și pe atenieni că nu au respectat istoria? Ar trebui să le reproșăm că nu l-au reprezentat pe Ulise cu armura exactă de la sfârșitul epocii bronzului?

Evident că nu. Pentru ei, mitul era o poveste vie, nu o piesă sigilată într-o vitrină.

Putem spune că nu ne place designul armurilor lui Nolan. Putem considera că o reconstrucție miceniană ar fi fost mai interesantă. Aceasta este o discuție estetică legitimă.

Dar să ne plângem de „trădarea istoriei” într-un film despre o legendă grecească transmisă în nenumărate forme, cu zei, ciclopi, sirene, vrăjitoare, călătorii în lumea morților și personaje născute din ouă este, în viziunea mea, ipocrizie selectivă.

Un mit trăiește numai dacă poate fi spus din nou

„Odiseea” nu a ajuns până la noi pentru că fiecare generație a repetat-o mecanic, fără să schimbe nimic. A supraviețuit pentru că fiecare epocă a găsit în ea altceva și a spus-o în propriul limbaj.

Chiar și în Grecia, unde poemul este studiat sistematic în școli, profesori și cercetători au apărat ideea reinterpretării. Profesorul Christos Tsagalis, specialist în literatura greacă veche, a arătat că operele lui Homer au devenit universale tocmai fiindcă au fost repovestite și reinterpretate de generații succesive.

Acum că am explicat controversele, să trecem la film! Până la urmă acesta este subiectul

Trei ore care trec fără să le simți

Filmul urmărește drumul lui Ulise spre casă după distrugerea Troiei. Regele Itacăi încearcă să se întoarcă la Penelopa și la fiul său, Telemah, însă călătoria sa se întinde pe ani și îl poartă prin războaie, furtuni, insule stranii, peșteri locuite de monștri și chiar prin lumea morților.

În același timp, în Itaca, Penelopa încearcă să-și apere casa și regatul de pretendenții care îl consideră mort pe Ulise, în timp ce Telemah încearcă să afle dacă tatăl său mai trăiește sau dacă a devenit doar o legendă.

Sunt aproape trei ore care trec fără să le simți. Filmul nu are momente moarte, iar secvențele epice se succed fără ca povestea să devină obositoare sau imposibil de urmărit. Nolan se joacă și aici cu timpul, așa cum ne-a obișnuit, trecând între prezent, amintire și povestire, dar o face cu mai multă reținere decât în alte producții. Structura îi poartă semnătura, însă firul narativ rămâne clar.

Odiseea. O poveste veche de aproape 3.000 de ani, dar despre oamenii de astăzi

Aici se află, probabil, cea mai mare reușită a filmului. Deși povestea a fost compusă într-o lume aflată la o distanță aproape imposibil de imaginat față de a noastră, lucrurile cu adevărat importante nu s-au schimbat.

Frica, iubirea, ambiția, dorul de casă, setea de putere, nevoia de glorie, lupta pentru supraviețuire și încercarea omului de a găsi un scop în viață au rămas aceleași. Au căzut imperii, s-au ridicat altele, s-au schimbat zeii, religiile, limbile și granițele. Am inventat tiparul, praful de pușcă, motorul cu aburi, avionul, cinematograful, internetul și inteligența artificială. Am ajuns pe Lună și putem comunica instantaneu de la un capăt la altul al planetei.

Cu toate acestea, continuăm să purtăm cu noi aceleași temeri și aceleași dorințe pe care le purtau oamenii lui Homer. Vrem să fim iubiți, să fim respectați, să ne găsim locul în lume și, la sfârșitul călătoriei, să avem un loc pe care să-l putem numi acasă.

Tocmai această continuitate face ca „Odiseea” să nu pară o relicvă scoasă dintr-un muzeu, ci o poveste despre noi.

Primul mare erou al civilizației noastre

În esență, „Odiseea” este povestea primului mare supererou al civilizației occidentale.

Ulise nu are puteri supranaturale. Armele sale sunt inteligența, capacitatea de a-i convinge sau înșela pe ceilalți, rezistența și refuzul de a renunța. El nu învinge monștrii pentru că este cel mai puternic, ci pentru că reușește să găsească o ieșire atunci când orice ieșire pare imposibilă.

Aproape toate marile povești moderne despre eroi care pleacă într-o călătorie, își părăsesc casa, coboară simbolic sau literalmente în infern, își înfruntă monștrii și se întorc transformați îi datorează ceva lui Homer. De la literatura fantasy și aventurile spațiale până la benzile desenate și filmele cu supereroi, umbra lui Ulise se află peste tot.

Nolan pare perfect conștient de acest lucru. Nu adaptează doar o poveste veche, ci merge la una dintre rădăcinile tuturor poveștilor pe care cinematograful le spune astăzi.

Un Ulise care își înțelege propriile greșeli

Ulise al lui Matt Damon este diferit de eroul poemului. Este mai conștient de propriile greșeli, mai apăsat de moartea oamenilor săi și mai măcinat de ceea ce a făcut la Troia.

Inteligența sa nu mai este prezentată numai ca o virtute eroică. Este și sursa unor tragedii. Calul troian îi aduce victoria, dar îi distruge liniștea. Șiretlicurile îl salvează, însă îi pun adesea în pericol oamenii. Orgoliul îl ajută să se ridice, dar tot el îl aruncă din nou în fața zeilor și a morții.

Este un om care a câștigat un război, dar nu mai știe dacă merită să se întoarcă acasă. Știe că Penelopa îl așteaptă, însă nu mai este sigur că bărbatul care se întoarce este același care a plecat.

Această dimensiune a remușcării îl face mai accesibil publicului modern. În esență, Nolan transformă epopeea într-o poveste despre trauma războiului și despre imposibilitatea soldatului de a reveni cu adevărat la viața de dinainte. Idee ce este mai apropiată de zilele noastre.

Matt Damon, favorit pentru Oscar. Tom Holland, un Telemah credibil

Matt Damon face unul dintre cele mai bune roluri ale carierei și, pentru mine, intră direct în discuția pentru Oscar.

Îi oferă lui Ulise forță, autoritate și vulnerabilitate fără să transforme vinovăția într-un spectacol exagerat. Uneori sunt suficiente privirea lui și câteva secunde de tăcere pentru a înțelege cât de greu a devenit bagajul pe care îl poartă.

Damon reușește să fie credibil atât ca războinic capabil să conducă oameni într-o luptă, cât și ca bărbat obosit, care încearcă să-și găsească drumul spre familie și spre propria umanitate.

Există și o glumă inevitabilă ce circulă pe net de câteva luni. Hollywoodul a cheltuit deja sute de milioane de dolari, film după film, pentru a-l aduce pe Matt Damon acasă. S-a întâmplat în „Saving Private Ryan”, în „Interstellar” și în „The Martian”. Acum, Nolan ridică din nou miza și îl trimite într-o călătorie uriașă spre Itaca.

Probabil că niciun actor din istoria cinematografiei nu a necesitat bugete atât de mari doar pentru a fi adus înapoi acasă.

Tom Holland este credibil în rolul lui Telemah. Renunță la energia adolescentină asociată multora dintre personajele sale și construiește un fiu vulnerabil, dar hotărât, obligat să devină bărbat în absența tatălui.

Telemah nu a crescut alături de Ulise, ci alături de legenda sa. Îl cunoaște din povești, din amintirile mamei și din așteptările celor din jur. Din acest motiv, relația dintre cei doi funcționează: Telemah nu este o copie mai tânără a tatălui, ci un om care trebuie să descopere cine este dincolo de numele pe care îl poartă.

Anne Hathaway îi oferă Penelopei inteligență, demnitate și autoritate, iar Robert Pattinson construiește un Antinous tulburător, elegant și permanent amenințător.Luptele sunt spectaculoase, dar filmul se apropie uneori de horror

Momente marcante din Odiseea

Distrugerea Troiei este triumful inteligenței lui Ulise, dar și începutul vinei care îl va urmări până acasă.

La fel de impresionante sunt secvențele în care filmul se apropie de horror. Peștera ciclopului devine un spațiu claustrofobic, întunecat și sufocant.

Coborârea în lumea morților este și mai tulburătoare. O confruntare directă cu oamenii pe care Ulise nu i-a putut salva și cu alegerile pe care nu le mai poate schimba.

„Oamenii mării” și frica obsesivă de sfârșitul civilizației

Una dintre cele mai interesante completări ale lui Nolan este motivul „oamenilor mării”. Numele lor este repetat aproape obsesiv, ca o amenințare aflată permanent la orizont, gata să distrugă lumea cunoscută.

Istoricii folosesc denumirea de „popoarele mării” pentru grupurile misterioase asociate cu marile tulburări de la sfârșitul epocii bronzului, deși identitatea lor și rolul exact pe care l-au avut în prăbușirea civilizațiilor mediteraneene rămân disputate.

Nolan nu încearcă să rezolve această enigmă. O transformă într-o idee mult mai puternică.

Poate că oamenii mării nu sunt doar niște barbari veniți dintr-o lume complet străină. Poate că sunt chiar războinicii rămași fără casă, împinși pe mare de propriile războaie. Poate că grecii care se întorc de la Troia, jefuind și luptând pentru supraviețuire, devin în ochii altor popoare exact amenințarea de care se tem.

Am să împrumut în recenzie o interpretare pe care am văzut-o redată de câteva publicații istorice ce au analizta filmul. Autorii au văzut în această idee o legătură între întoarcerea grecilor, prăbușirea epocii bronzului și tendința unei civilizații de a proiecta asupra străinului propria capacitate de distrugere.

Civilizațiile nu sunt distruse întotdeauna doar de cei care vin din afară. Uneori își pregătesc singure sfârșitul prin războaie, lăcomie, cruzime, neîncredere și abandonarea regulilor care le țineau împreună.

Ideea nu are cum să ne fie străină și nouă în vremurile noastre. Mai ales în climatul actual politic.

Zeii, sexualitatea și câteva alegeri care nu m-au convins pe deplin în Odiseea

„Odiseea” este un film excepțional, dar nu înseamnă că toate alegerile lui Nolan funcționează la fel de bine. Cea mai evidentă absență este cea a zeilor. Cu mici excepții, aceștia nu sunt portretizați direct, iar intervențiile divine sunt transformate în fenomene naturale, presimțiri sau consecințe ale deciziilor luate de personaje.

Pot înțelege această alegere. Nolan încearcă să păstreze povestea cât mai aproape de experiența umană și să lase mereu deschisă întrebarea dacă eroii sunt într-adevăr pedepsiți de zei sau doar suportă urmările propriului orgoliu. Nu sunt însă neapărat de acord cu eliminarea aproape completă a dimensiunii divine. Absența lor face filmul mai realist, dar îi ia uneori din caracterul profund mitologic.

Și secvența ciclopului conține o schimbare importantă. Fără să intru în spoilere, un moment prezent în operă, care explică direct originea și forța blestemului ce îl urmărește pe Ulise, nu mai are loc în aceeași formă. Scena rămâne una dintre cele mai spectaculoase și tensionate ale filmului, însă eliminarea acelui element slăbește puțin legătura dintre orgoliul eroului și pedeapsa care urmează.

Nolan a ales, de asemenea, să realizeze un film aproape lipsit de sexualitate, în ciuda faptului că poemul conține numeroase elemente legate de seducție, dorință, infidelitate și tentație. Circe, Calypso, sirenele și chiar relația dintre Ulise și Penelopa fac parte dintr-o lume în care erotismul este permanent prezent, fie ca refugiu, fie ca armă, fie ca obstacol în calea întoarcerii acasă.

Odiseea trebuie văzut în IMAX

„Odiseea” a fost gândită de la început pentru cel mai mare ecran posibil. Este primul lungmetraj filmat integral cu camere IMAX, o ambiție pe care Nolan a descris-o drept una dintre cele mai vechi dorințe ale sale. Fiecare cadru a fost conceput pentru amploare, de la confruntările pe mare și bătălii până la momentele intime dintre personaje.

Iar acesta nu este doar un argument de marketing.

Marea, corăbiile, furtunile, zidurile Troiei, peștera ciclopului, lumea morților și tăcerile lui Ulise au nevoie de un ecran imens. Imaginea te înconjoară, iar coloana sonoră nu mai este doar auzită, ci aproape simțită fizic.

Nu cred că există, în acest moment, un film mai important de văzut în IMAX decât „Odiseea”.

Un monument ridicat din peliculă, apă, sânge, mit și dor de casă.

Notă: 9/10