După 1989, nu a existat nici cel mai mic semn public de căinţă, din partea vreunui activist de partid sau lucrător al fostei Securităţi, principalele instituţii vinovate de dezastrul ţării. Totul s-a pus în seama lui Ceauşescu, care a şi fost repede împuşcat, pentru a nu se putea cumva dezvinovăţi şi a arunca parte din vină şi pe umerii altora – chiar dintre cei care-i luaseră puterea. Misiunea ”emanaţilor Revoluţiei”, în frunte cu Ion Iliescu şi evident conformă cu ”linia Moscovei”, (ca întotdeauna în comunism) era clară: salvarea a ceea ce se mai putea salva din regim, cu toată împotrivirea populară, care nu mai voia să audă de el. Era o misiune dificiă, dar ”caracatiţa partidului” a reuşit să readucă România, prin tentaculele Securităţii, într-un regim politic cît mai asemănător celui defunct. Partidul Comunist murise, Securitatea a dispărut şi ea. Dar activiştii de partid şi securiştii erau cei care continuau să conducă România.