Rusia, Ucraina şi gândurile extreme

Într-un articol recent, am scris că războiul din Ucraina s-a încheiat, dar nimeni nu ştie cum să-i pună capăt. M-am referit la faptul că aspectele militare generale ale acestui război sunt îngheţate, iar conflictul este controlat. Războiul a fost iniţiat de ruşi, care au vrut să preia controlul asupra Ucrainei pentru a crea o zonă tampon, care ar putea preveni SUA şi Ucraina din a ameninţa Rusia. SUA au intervenit prin livrarea de echipamente Ucrainei pentru a bloca avansul ruşilor, care ar putea ameninţa NATO şi Europa Occidentală. Ucrainenii au vrut să blocheze ruşii din ocuparea vreunui teritoriu naţional.

Războiul a făcut parte dintr-o serie de acţiuni defensive ale Rusiei, SUA şi Ucrainei, fiecare dintre ele fiind mai ofensivă şi mai periculoasă decât ultima. Ruşii nu au reuşit învingă ucrainenii şi americanii. Capabilităţile lor de apărare, alături de teama înfrângerii, au oprit avansul rusesc. Teama ruşilor i-a ţinut din a abandona eforturile constante de a le fi distrusă apărarea.

Eu nu cred că ruşii îşi distrug inamicii. În acelaşi timp, nici ucrainenii nu vor putea să distrugă ruşii, în mare parte pentru că improbabilitatea succesului va limita orice atac şi pentru că SUA, care au reuşit că blocheze orice ameninţare la interesele lor, nu prea mai vor să susţină lupta. Asta aduce un sfârşit de ambele părţi, însă problema este mult mai complexă.

Orice înţelegere care nu se încheie cu înfrângerea totală a uneia dintre părţi va trebui să trateze cauza acestui război, adică teama Rusiei de un viitor atac. Rusia va trebui atrasă într-o înţelegere atât de realizarea improbabilităţii unui succes militar, cât şi de reducerea sentimentului său de vulnerabilitate, în urma anexării unei părţi semnificative din Ucraina, dar departe de ocuparea întregului teritoriu. Problema pentru Ucraina este că o astfel de înţelegere ar putea reprezenta doar o pauză până când Rusia şi-ar reface forţele şi şi-ar relua atacurile. Ucraina nu poate fi sigură de sprijinul militar al SUA până mai târziu şi, prin urmare, s-ar confrunta cu o situaţie militară dificilă.

Într-un război care se termină fără înfrângerea totală a uneia dintre părţi, există teama că orice înţelegere va fi doar o pauză până la un nou conflict. Perspectiva ruşilor ar fi că orice cedare de teritoriu ar fi insuficientă. Ucrainenii s-ar teme că orice cedare de teren ar face Rusia şi mai periculoasă, iar americanilor le-ar fi frică de un război fără sfârşit, care ar duce la mişcări de rezistenţă şi vulnerabilitate domestică la alte ameninţări.

În examinarea a ceea ce pare a fi o situaţie fără speranţă, trebuie să luăm în considerare şi nevoile non-militare ale Rusiei. Uniunea Sovietică a fost sărăcită, iar poziţia sa militară nu a mai fost pe atât de puternică pe cât o credeau unii. Rusia are nevoie să rectifice această situaţie, într-o perioadă în care slăbiciunile armatei sale sunt clare. Pentru Rusia, transformarea sa într-un stat care se află în prima linie economică este esenţială. Folosirea forţei militare nu a ajutat Rusia să obţină acest lucru.

SUA se confruntă cu o alegere: continuarea războiului sau capitularea în faţa Rusiei. Teama Rusiei de un atac coincide cu realitatea că SUA plănuiesc să distrugă Rusia din punct de vedere economic. Prin susţinerea Ucrainei, clar aceasta este intenţia Washingtonului, însă, înainte de război, abordarea SUA era mai degrabă indiferenţa. După cel de-Al Doilea Război Mondial, SUA au avut o traiectorie cumva economică faţă de foştii inamici. În loc să distrugă statul japonez şi pe cel german, ceva ce ar fi fost oarecum raţional, SUA au desfăşurat programe de reconstrucţie, oferind atât Japoniei, cât şi Germaniei posibilitatea de a deveni puteri economice mondiale.

Americanii au înţeles, în urma abordării faţă de Germania, după Primul Război Mondial, că încercarea de a distruge un stat ar costa mult SUA şi lumea întreagă, în timp ce reabilitarea celui învins ar duce la evitarea războaielor cauzate de răzbunare întărind, totodată, şi sistemul economic global. De asemenea, a deschis uşa alianţelor militare şi politice. Germania de Vest s-a alăturat NATO, iar Japonia a devenit un aliat pe termen lung al americanilor.  

Am încercat să arăt că războiul s-a încheiat – în sensul că nimeni nu este în poziţia de a-şi atinge obiectivul – însă că o înţelegere care să dureze este extrem de dificil de făcut. Dacă SUA urmează modelul celui de-Al Doilea Război Mondial, unde în loc să ceară capitularea, care nu este posibilă pentru Moscova, se concentrează pe o relaţie de reconstrucţie, nu de distrugere a Rusiei, s-ar putea retrage dintr-un război care este încheiat, în timp ce ruşii ar putea să îşi urmeze interesul economic: dezvoltarea unei economii care să-i plaseze în topul statelor.

Rusia este plină de resurse naturale valoroase, o forţă de muncă enormă care necesită instruire şi o uzină industrială care necesită reconstrucţie. Aceste lucruri nu ar fi un proiect guvernamental, ci o oportunitate de investiţie. Guvernul SUA nu au creat Toyota sau Daimler-Benz. Strategia a umanizat inamici barbari.

Nu sunt un pacifist cu orice preţ, nici nu cred în fantezii. Însă trebuie să subliniez că SUA sunt implicate într-un război care nu va duce la ceva bun din cauza temerilor rezonabile ale ambelor părţi. Şi mă întorc la lecţiile din Al Doilea Război Mondial şi la cum şi-au tratat SUA inamicii învinşi. Rusia nu este învinsă şi are puterea de a continua războiul, chiar dacă nu câştigă. Asta nu este în interesul Americii, însă transformarea Rusiei dintr-un inamic nesigur într-o oportunitate de investiţie ar putea fi. Şi, desigur, trupele SUA ar rămâne pentru moment în Europa, dacă este necesar.

Nu e nimic idealistic aici. Este doar felul în care tind să se încheie războaiele americane. Aşadar, ar putea fi o soluţie în interes naţional. Dacă va fi urmată sau dacă va fi cineva de acord cu ea, nu ştim, însă rămâne întrebarea: Câţi ani pot fi pierduţi pe un război aflat într-o situaţie fără ieşire?