16 noiembrie 2009

Semaca, Lăscărică şi Şarpele Roşu

Publicat în General, Life, Media de Cristi Dimitriu

Despre Gheorghe Dinică s-a scris şi vorbit atât de mult săptămâna trecută încât nu văd ce s-ar putea spune în plus. A fost un actor deosebit în tot ce a făcut.

Ca să scriu totuşi ceva (mai degrabă altceva) despre felul unic în care juca, vă spun că “Semaca” era poreclit directorul liceului în care am învăţat – MF4, iar “Lăscărică” era profu’ de tehnologie. “Nu trageţi domnule Semaca, sunt eu Lăscărică!”, am auzit încă de pe culoarele liceului. Apoi am văzut filmul. Semaca al meu e un profesor de fizică renumit, Sandu Marin, aflat acum în SUA, pe care l-am văzut anul trecut la o reuniune a colegilor de liceu şi care era un “dur” ca Dinică, dar un adevărat director.

Să vă mai spun despre Şarpele Roşu, o cârciumă sordidă de cartier din zona Pieţei Galaţi. Mese vechi de lemn, scaune tot vechi şi tot de lemn, roşu mult pe pereţi, printre care un steag al PCR, iar undeva un portret al lui Nicolae Ceauşescu. Printre mese, lăutari. Probabil, unul dintre ei era Nelu Ploieşteanu, dar eu nu îl ştiam pe vremea aia. Puteai vedea la un loc ziarişti, artişti şi printre ei câteodată şi pe Gheorghe Dinică. Era acum vreo 15-16 ani şi, dacă mergeai în câteva cârciumi din Bucureşti, încă puteai afla istoria unor personaje sau chiar le vedeai pe acolo. Deşi ziariştii se duceau mai degrabă la Mărul de Aur, ajungeau şi la Şarpele Roşu. Acolo, ziariştii nu stăteau la mesele artiştilor decât invitaţi, ceea ce se întâmpla rar, dar respirau acelaşi fum gros de ţigări odată cu poveştile zburând între mese care parcă semănau, deşi nu erau la fel. Unii nu scoteau niciun cuvânt, că nu aveau chef de vorbă şi veniseră cu “treabă”, iar alţii stăteau ore în şir în faţa aceluiaşi pahar. Cât l-am văzut eu, maestrul mai mult nu a vorbit, dar mi s-a povestit ca au fost şi alte seri în care era vorbăreţ şi cu chef.

Nu sunt atât de ipocrit să spun că nu am băut nimic acolo cu colegii mei, dar vă spun că nu pentru şpriţ am mers. Păcat că în Bucureştiul de azi nu mai găseşti un “Şarpele Roşu” şi poate că toţi cei care au fost pe acolo (eu prea puţin, din păcate) ar trebui să spună câte ceva despre acele vremuri boeme.